Recitindu-l pe Franz Werfel / MARA-ALEXIA MUNTEAN : Masacrul de culoarea rodiei

Mara-Alexia Muntean

studentă la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, specializarea Engleză-Română, în anul II

Sunt pasionată de istoria religiilor, de iconografie, artă medievală și desigur, de tot ceea ce înseamnă literatură. Scrisul e cel mai frumos omagiu adus oamenilor pe care istoria i-a înghițit, iar eu sunt norocoasă că am oportunitatea să descopăr în fiecare zi noi destine umane pierdute în timp, prin intermediul facultății pe care o urmez.

Masacrul de culoarea rodiei

            Ochii armenilor păreau să ascundă o enigmă, o fărâmă divină, care proteja credința creștină din primele veacuri, o flacără care ardea mocnit în sufletul acestui popor. În romanul lui Franz Werfel, privirea pare să vorbească pentru personajele sale. Liniștea, tremuratul, groaza fără glas, toate acestea se regăsesc pe parcursul paginilor cărții, dezvoltându-se, astfel, un nou stil al povestirii istorice teribile, un stil aflat sub semnul unui lirism al tăcerii, al frământării, al tensiunii. Acest stil surprinde cel mai bine povestea armenilor asupriți în Turcia începutului de secol douăzeci.

            Avându-l ca protagonist pe Gabriel Bagradian, romanul dezvăluie povestea reală a unui prim genocid rasial din epoca modernă, ignorat și nerecunoscut nici până în ziua de astăzi, cu adevărat, de poporul asupritor al turcilor. Gabriel se reîntoarce în satul său natal, Yoghonoluk, cu soția sa, Juliette și fiul lor, Stephan, din Paris, de pe Avenue Kleber. Această primă opoziție, dintre simbolul miezului occidentului, Parisul și spațiul enigmatic, levantin, al Turciei, în care o sumedenie de grupuri etnice trăiesc împreună, surprinde schimbarea fundalului unei lumi puse la punct, precum cea franceză, un fost imperiu, recunoscut pe plan mondial și un teritoriu ambiguu, în care creștinismul și islamismul încearcă să conviețuiască împreună, un loc al unei eterne discordii. În această lume aflată pe piscul răbufnirii sociale, Gabriel renaște în chip sacru, acceptându-și cu adevărat, originea strămoșească, aparent pierită în el până în momentul întâlnirii cu locurile natale. Diferența dintre stabilitate și acest tip de tulburare identitară este evidențiată de Juliette, respectiv de Gabriel. Arhaicitatea pierită din ființa Juliettei, ea fiind de cetățenie franceză, întruchipând omul universal, îndepărtat de sine, care nu mai trăiește în sânul tradiției, se opune focului mocnit din interiorul soțului său, care nu a trăit niciodată aparținând unei națiuni adevărate, în sensul modern, ci, mai degrabă, fiind fiul unei rânduieli post-babelice, ale cărui origini nu sunt clare, mereu asuprită de alte forțe externe. Transfigurarea internă a lui Gabriel are corespondent în întâmplările externe, lupta socială a armenilor este de fapt, lupta internă a protagonistului și esența sa este găsirea unui echilibru, unui punct de sprijin, care, în final, pare a fi simpla credință în menținerea vie a identității lor, care este, e de fapt, o credință mocnitoare în Dumnezeu.

            Freamătul așteptării sentinței care urma să decidă soarta armenilor îl neliniștește profund pe Gabriel; pasivitatea compatrioților săi îl lasă perplex, neînțelegând de multe ori smerenia ce se ascundea în chipul lor, inabilitatea de a răspunde activ la nelegiuirile morale la care erau supuși. Ter Haigasun înțelege situația în care poporul său se află mai repede decât o poate închipui Gabriel: ,,Suntem fără putere. Trebuie să ne plecăm capul. Să strigăm, poate că ne este îngăduit”. Revolta interioară a protagonistului se naște din această perpetuă ambivalență dintre cunoscătorul parizian al limitelor bunului simț, al războinicului care a luptat pentru anumite cauze, a omului care crede în orânduirea legislativă și a armeanului simplu, care are în sine inconștientul colectiv, care simte durerea antecesorilor săi în propriul suflet. Preotul, dintr-o perspectivă mistică, este supus voii lui Dumnezeu, luptând prin rugăciune pentru soarta poporului său, este elementul pasiv, care acceptă tot ce i se întâmplă, reprezentantul acestui fel de a fi oriental, în care orice atrocitate din viața materială are o legătură transcendentală, poporul armean având de plătit, poate, o karma cosmică. Gabriel este spiritul care acționează, datorită căruia câțiva armeni vor și scăpa genocidului, căci, afirmă el: ,,Dumnezeu trebuie sprijinit”, prin încrederea oamenilor în forțele proprii.

            Spuneam că scriitura lui Werfel încropește o lume a tăcerii, iar episodul primului marș din orașul Zeitun este foarte sugestiv în acest sens. Este momentul primei negări și fizice și conceptuale a armeanului. Este abolirea unui creștinism primitiv, renunțarea la umanitate a secolului douăzeci, negarea ființelor ca oameni, din cauza unor deziluzii de ordin rasial. Toate acestea se întâmplă sub semnul unei liniști inumane, în care frica de necunoscut a armenilor a copleșit conștientul acestora: ,,Familiile se înghesuiau cât mai aproape una de alta. Nu se auzea nici o vorbă, nici măcar scâncetul vreunui copil”.

            Ultimul capitol al cărții se dezvăluie precum un testament al acestor armeni care aleg să ia calea rezistenței pe muntele Musa Dagh. Scena sacrificării mielului pentru a vedea încotro se îndreaptă picurii de sânge, pentru a primi confirmarea divină, dacă refugierea pe muntele sfânt este calea cea bună, pare a fi desprinsă din filmul Culoarea Rodiei de Serghei Paradjanov. Obiceiurile însămânțate în viața armenilor formează o constelație de păgânism și creștinism autohtonizat. Însă acest lucru face din ei un popor al credinței care nu poate fi zdrobite, tocmai datorită vechimii sale, care parcă, a devenit sfântă. De asemenea, ultima scenă a primului volum îl surprinde pe farmacistul Krikor, cărând în spate un sac plin de cărți pe munte. Consider că această imagine servește drept o afirmare a sacralizării literaturii, a cuvântului scris, care rămâne pentru totdeauna un monument al rezistenței. Cartea este sfântă, născând în ea Logosul, notând evenimente istorice care servesc drept o atenționare în rândul omenirii a greșelilor catastrofale făcute de om de-al lungul timpului.

Precum în filmul lui Pardjanov, cărțile sunt cele mai de preț icoane, fiind spălate, purificate și prețuite neîncetat. În acest fel, romanul Cele patruzeci de zile de pe Musa Dagh al lui Werfel devine o anticipare divină a holocaustului. Cartea lui descrie istoria poporului nomad, care are ca referențial figura cristică, precum Vechiul Testament descrie istoria poporului evreu asuprit, supraviețuind doar prin credința extraordinară în Dumnezeu.

…………………………………………………………………………………………………………

În cadrul cursului Omul politic și literatura (pe care îl țin la Facultatea de Litere din Cluj) am inițiat, din acest an academic, studierea romanului Cele 40 de zile de pe Musa Dagh de Franz Werfel. Anterior studierii romanului în cauză, le-am prezentat studenților (peste o sută de studenți au participat la acest curs), un istoric concis al Genocidului armean. Studenții cei mai implicați în discuțiile de la seminare au fost solicitați să redacteze un eseu personal despre romanul lui Franz Werfel. În serialul care urmează, am decis să pun la dispoziția Comunității armene din România cele mai bune eseuri redactate de studenții mei, care să fie postate și accesibile oricui. În câțiva ani, sper să pot selecta câteva zeci de eseuri ale studenților mei care să fie publicate într-un volum pe tema genocidului armean.

Ruxandra Cesereanu

(scriitoare, profesor la Facultatea de Litere din Cluj,

Departamentul de Literatură Universală și Comparată)

by Redactor