Redactor

Recitindu-l pe Franz Werfel / IRIS PĂTRAȘCU : Mecanisme de supraviețuire ale unei identități asuprite

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Iris Pătrașcu

Studentă în anul II la secția Engleză-Chineză din cadrul Facultății de Litere, UBB, Cluj-Napoca.

Citesc pentru a cunoaște umanitatea, cu tot cu laturile ei ignorate sau uitate. Scriu pentru a aduce un strop de apă în deșertul necruțător al amneziei colective.

Mecanisme de supraviețuire ale unei identități asuprite

Refugiați armeni de la Musa Dagh pe puntea unuia dintre vasele franceze care i-au salvat în septembrie 1915. Fotografie publicată de L’Illustration pe 9 octombrie 1915

Opera scriitorului Werfel expune atât tragedia unui popor ostracizat și conflictele cu alte mentalități culturale, cât și parcursul destinal al salvatorului armean occidentalizat prin care cititorului occidental îi e permis să pătrundă mai ușor în esența tragediei armenocidului. Un minoritar scriind despre genocidul aproape uitat de oameni și, mai grav, de istorie, al unei alte minorități asuprite, Franz Werfel transpune în cuvinte sentimentele și trăirile unui popor amuțit de suplicii milenare. În „Cele patruzeci de zile de pe Musa Dagh,” la început autorul conturează protagonistul, Gabriel Bagradian, drept un bărbat occidentalizat, dezrădăcinat de țara și cultura sa mamă, un fost armean francez. Treptat însă, va deveni exponentul conflictului mentalitar dintre Occident și Orient, dar și figura mesianică în asuprirea poporului armean de cel turc, regăsindu-se identitar, în cele din urmă, în brațele destinului armean.

            Trilogia epopeică debutează cu dilema de început de drum destinal a lui Bagradian: „Ce caut eu aici?” Adus de destinul hărăzit numelui său răsunător pe plaiurile țării natale, fostul armean e dezorientat și dominat de sentimentul lipsei de scop. Casa construită de bunicul său, în care și-a petrecut o parte a copilăriei, la vârsta maturității îi trezește amintiri ca dintr-o „existență prenatală.” Acestea stârnesc în el sentimente conflictuale și tulburi, precum nisipul de pe fundul unei ape limpezi, stârnit după zeci de ani de calm. Figura bunicului o întrezărește ca prin vis, spectral, într-un spațiu mai aproape de cel al miticului decât de cel al unei realități din trecut.

            De tânăr se căsătorește cu Juliette, reprezentantă a Occidentului. Acest mariaj va duce la o occidentalizare profundă a lui Bagradian, însă doar aproape completă. Naturalizat fiind în Franța prin educație, mentalitate și căsnicie, din punct de vedere destinal nu se poate totuși desprinde de soarta poporului originar, implicându-se adesea în problemele politice ale armenilor. Antiteza dintre cultura originară și cea adoptivă e evidențiată prin faptul că în timp ce prima e, inițial, o preocupare intelectuală sporadică, a doua reprezintă cultura în care se regăsește identitar. Însă aceasta e o iluzie, Franța fiind un spațiu al interiorizării, un refugiu în abstract, în timp ce armenii reprezintă realitatea care îl cheamă la datorie, cu toate că încearcă să fugă de această responsabilitate: „Nu are nici o  importanță de cine aparține un om al abstractului.”

            Schimbarea de peisaj aduce după sine și schimbarea percepției asupra propriei mentalități. Dacă în țara adoptivă a fost constrâns de Juliette să se înconjoare de cultură, oameni și mentalități franceze, ajuns în Yoghonoluk este îngrozit de propriile-i prejudecăți din jurul ideii de „orientali,” numiți „semisălbatici ignoranți” de Juliette.

            Travaliul lingvistic este unul de lungă durată, dar și un element hotărâtor în parcursul indentitar al protagonistului. Utilizarea tot mai fluentă și mai naturală a limbii aduce o schimbare atât în el, cât și în relația cu fiul său. Trăiește o încântare involuntară când acesta i se adresează spontan în armenește. Vede în el legătura cu patria străbunilor, o legătură prea puternică pentru a putea fi desfăcută de topos: „În vinele lui curgea un sânge străvechi, un neam străvechi sălășluia în el.”

            În același timp, însă, are tendința de a respinge ideea apartenenței la poporul armean tocmai datorită mentalității culturii adoptive, care impune superioritatea de netăgăduit a francezilor și a occidentalilor în fața „acestor ochi scânteietori care pândeau mușteriii,” întrucât „de asemenea frăție n-avea nevoie.”

            Conflictul provocat de originea armenească și de mentalitatea occidentală împrumutată („începuse să privească unele situații cu ochii Juliettei”) este încununat de căutarea unei definiri a identității sale culturale: „Ce fel de popor suntem noi?” Răspunsul acestei dileme se regăsește în ochii inconfundabili ai armenilor, ochi pe care îi are și el, „aproape mereu mari, înspăimântător de mari din pricina imaginilor dureroase perpetuate   de-a lungul mileniilor.” E indignat de pasivitatea poporului în fața pericolului iminent și refuză să accepte această latură a armenilor. Această indignare nu are însă rădăcini în educația lui occidentală, ci în conștiința națională care începe să se dezmorțească. Se naște sentimentul respnsabiltății fața de poporul său și „implicat în destinul lui,” face uz pentru prima dată de pronumele „noi” pentru a-și revendica rădăcinile, întocmai cum au făcut-o bunicul și fratele său înaintea lui. Chiar el trage concluzia că „nu poți trăi mereu ca străin printre străini.” Așadar, pentru orice persoană, pentru orice armean vine momentul revenirii acasă și al înfruntării destinului hărăzit, chit că „a fi armean este ceva imposibil,” după cum spune descumpănit doctorul Altouni cu umerii încovoiați de „întreaga povară a neamului lor persecutat.” Acest pas e cu atât mai important în evoluția interioară a lui Bagradian, cu cât reprezintă treapta decisivă în tranziția lui de la fost armean la armean.

            Relația dintre Gabriel și Juliette accentuează și mai mult discrepanțele Occident – Orient și viziunile asupra lor. Căsnicia lor devine treptat instabilă, în ritmul schimbărilor interioare ale lui Gabriel. Cu cât el se apropie mai mult de originile sale și de respnsabilitățile pe care simte că destinul i le-a dat, cu atât diferențele dintre cei doi exponenți ai două lumi diferite se îndepărtează. Chemarea străbunilor de a-și apăra poporul în fața morții iminente o depășește pe franțuzoaică: „Cine n-a fost niciodată urât din pricina neamului său nu poate înțelege.” De altfel, însăși Juliette ajunge să probelmatizeze ideea destinului, și anume faptul că ei i se impune soarta armeanului Gabriel, și nu invers. În cele din urmă, răspunsul la această dilemă vine când, la sfârșitul celor patruzeci de zile de pe munte, ea e salvată, în timp ce el moare nobil alături de mormântul fiului lui, armean și el prin ochi, sânge și destin.

            Cei doi europeni care sunt martori a destinului armenilor ridică în repetate rânduri problema culturii poporului armean în raport cu situarea ei geografică. Pe de-o parte, Gonzague Maris apreciază faptul că dacă Musa Dagh s-ar fi aflat în Europa, „ar fi fost un loc foarte vestit.” Cu toate acestea, se bucură de anonimitatea, de misterul locației și al poporului, ca un turist, un aventurier care observă din exterior. Pe de altă parte, Juliette desființează cu superioritate malițioasă tot ceea ce ține de poporul armean. Îi numește sălbatici, trândavi și pasivi. În timp ce le recunoaște meritele drept un popor cu istorie și cultură, îi critică aspru, conturându-le drept inutile din simpla rațiune că nu au știut sau nu au putut să și le pună în valoare. Cei doi privesc poporul oriental cu amuzament turistic, respectiv cu superioritate malițioasă, neînțelegând suferințele milenare în ciuda cărora au reușit totuși să trăiască și să se înalțe. Juliette se simte cu atât mai îndreptățită în atacurile ei, cu cât simte că soțul și fiul ei se îndepărtează de ea, clădindu-și o relație tată-fiu după tradiția armenească; mai întâi prin învățarea limbii armene de către fiul Stephan și folosirea acesteia în raporturile cu tatăl său, apoi prin simțămintele strămoșești ale admirației reciproce, prin viziunea veșniciei unuia în persoana celuilalt.

            Cel care își depășește originea revine la ea în mod treptat, fiind ghidat de mâna destinului. Într-un moment de îndoială legat de scopul lui în Yoghonoluk, turcul Aga Rifaat Bereket îi oferă lui Bagradian o monedă de aur cu chipul regelui armean Asot Bagratuni, nume consonant cu cel al protagonistului, și o monedă de argint cu inscripția destinală: „Inexplicabilul din noi și mai presus de noi.” Aceste obiecte îi prezic rolul mesianic pe care îl va adopta pe teritorului sacral al Musa Dagh întru salvarea vieților și a identităților armenilor.

            Mai mult, pe măsură ce se regăsește în cultura de mult dată uitării a poporului armean, recunoaște sentimentul intervenției divine asupra destinului său: „Iată că Dumnezeu, cu ajutorul lui Avetis și al voinței sale, mi-a condus pașii înapoi în țara veche.” E hotărât să sprijine voința forței superioare care l-a adus aici. Se folosește de toate cunoștințele și puterea de convingere pentru a-și scoate poporul din inerție și a-i mobiliza în fața morții. Îi face din „sclavi supuși ai fatalității” un popor care își ia destinul în propriile mâini, căci „în suferință și deasupra ei se află acțiunea.”

            Primul popor care a adoptat credința creștină, ei se simt sprijiniți de Dumnezeu și de trimisul acestuia coborât de la înălțimile abstractului la ei, Gabriel Bagradian, figură mesianică. În momentul în care armenii îndeplinesc ritualul înmormântării pentru clopotele bisericii, ei nu își îngroapă credința sortită morții de către turci, ci, dimpotrivă, și-o protejează prin scutul format din pământul sfințit al cimitirului.

            Bocitoarele Nunik, Vartuk și Manușak, cu descântecele și superstițiile care le conturează portretul de urzitoare, au rol de profeți ai destinului poporului armean. Ele prezic supraviețuirea poporului în luptele lor de pe Musa Dagh în momentul în care sângele de capră se îndreaptă către casa lui Bagradian. Bineînțeles, direcția șuvoiului de sânge prezice și sfârșitul iminent al lui Bagradian, care se sacrifică pentru popor.

            Armenii sunt uniți de suferință. În urma traumei produse de marșul forțat al celor cinci membri ai familiei Tomazian din Zeitun, comunitatea ostracizată de milenii simte durerea trăită de această familie fără a ști încă povestea din spatele ei: „Numai popoarele persecutate și împilate sunt atât de bune conducătoare de durere.”

            Experiența deportării printr-un marș forțat a fost moartea hărăzită armenilor de turci. Dacă masacrele din trecut erau violente și de scurtă durată, ele măcar asigurau o moarte relativ rapidă, iar elementul lor haotic lăsa loc supraviețuirii câtorva, deportarea „nu este decât o moarte în chinuri,” fără șanse de supraviețuire, a cărei scop oficial e acela de relocare a populației; toate acestea, în timp ce turcii știu, iar armenii doar intuiesc faptul că „ținta deportării este neantul.”

            Deportarea reprezintă o traumă colectivă de la procesele premergătoare, până la marșul propriu-zis. Când în rândul locuitorilor Zeitunului încep deportările, elementul surpriză este cheie pentru instaurarea terorii, el „dădea represaliilor o savoare deosebită” pentru torționari. Armenii Zeitunului își încetează simbolic existența în momentul în care satul de care le e legată identitatea își schimbă denumirea în Sultanijeh, nomenclatură turcească. Mai mult, plăcuțele bilingve de la Stambul sunt desființate. Astfel, prin negarea limbii armene, acesteia îi este furată însăși identitatea și negată existența de către „un inamic mult mai înspăimântor, mai sălbatic: propriul lor stat.” În timpul marșului le e refuzată nu numai odihna, ci și dreptul exercitării ritualurilor creștine. Când un armean moare din cauza extenuării crunte, familia nu are dreptul să înmormânteze mortul creștinește pentru a nu opri convoiul în marșul lui spre moarte. Nu poate exista posibilitatea răzvrătirii. Armenii, popor care de-a lungul a sute de generații au fost nevoiți „să golească până la fund cupa amărăciunii” nu are puterea de a lupta împotriva turcilor, „popor de războinici” conduși de Enver Pașa, întruchiparea „zeului războiului.” De altfel, și ei sunt convinși de faptul că „turma armenească nu opune rezistență când este dusă la tăiere.”

            Poporul armean e perceput ca fiind inferior pe două planuri. Dacă în raport cu Franța sunt văzuți drept niște „semisălbatici” care, cu toată cultura și istoria lor, nu se ridică la nivelul valorilor occidentale, turcii îi văd drept un biet popor de intelectuali și negustori docili care, acaparând economia internă, devin o amenințare la adresa identității lor naționale. Această amenințare însă e văzută drept un obstacol nesemnificativ în raport cu rangul lor: „Cum s-ar fi putut măsura un popor de neguțători moleșiți cu un popor eroic de războinici?” Ba mai mult, sunt priviți drept un virus care distruge din interior Imperiul Otoman și care trebuie exterminat: „Între oameni și bacilul ciumei, spune el [Enver Pașa], nu poate exista pace.”

            „Drogul naționalismului” – cum îl numește Johannes Lepsius, pastorul german care încearcă să oprească armenocidul prin mijloace diplomatice – este cel care pune în mișcare și alimentează mașinăria distrugerii în masă. Enver Pașa nu permite intervenții externe în controlarea acesteia, întrucât „armenii trebuie să vadă doar în noi binefăcătorii lor.” Divergențele religioase transformate în ură degenerează în scurt timp în „fanatismul cu flacără rece dar durabilă al urii naționale.” Cu toate acestea, acest naționalism exarcebat e de ordin guvernamental, aproape abstractizat. Dacă față de populația armeană și tot ceea ce reprezintă există o ură de netăgăduit, față de armeni ca  popor, oameni, vecini, prieteni există în rândul turcilor regret sincer față de soarta lor și dorință de a-i ajuta, dându-le „merinde și daruri prețioase pentru drum, câte o capră sau chiar un catâr.”

            În ciuda complexului de inferioritate născut din respingerea activă atât din partea popoarelor occidentale, cât și din partea celor împreună cu care conviețuiesc, Gabriel Bagradian reușește să le insufle „credință fanatică și, ceea ce era tot atât de important, disciplină fanatică.” Astfel, armenii ies din inerția milenară lipsită de speranță.

            Aducând la lumină un fapt istoric negat de autoritățile turce (inclusiv astăzi), Franz Werfel reușește astfel să realizeze o radiografie a unui popor asuprit, dar care totuși și-a luat destinul în propriile mâini, răzbunându-se pe torționari în cel mai admirabil mod posibil: supraviețuind.

………………………………………………………………………………………………………….

În cadrul cursului Omul politic și literatura (pe care îl țin la Facultatea de Litere din Cluj) am inițiat, din acest an academic, studierea romanului Cele 40 de zile de pe Musa Dagh de Franz Werfel. Anterior studierii romanului în cauză, le-am prezentat studenților (peste o sută de studenți au participat la acest curs), un istoric concis al Genocidului armean. Studenții cei mai implicați în discuțiile de la seminare au fost solicitați să redacteze un eseu personal despre romanul lui Franz Werfel. În serialul care urmează, am decis să pun la dispoziția Comunității armene din România cele mai bune eseuri redactate de studenții mei, care să fie postate și accesibile oricui. În câțiva ani, sper să pot selecta câteva zeci de eseuri ale studenților mei care să fie publicate într-un volum pe tema genocidului armean.

Ruxandra Cesereanu

(scriitoare, profesor la Facultatea de Litere din Cluj,

Departamentul de Literatură Universală și Comparată)

  •  
  •  

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *