Redactor

Recitindu-l pe Franz Werfel / GEORGIANA TEȘU : Genocidul Armean și chemarea strămoșească în romanul lui Franz Werfel

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Georgiana Teșu

Facultatea de Litere din Cluj-Napoca

Secția Norvegiană-Spaniolă

Sunt o fire definită de contraste și instabilitate, însă literatura a reprezentat mereu o constantă în viața mea. Acum, după ce am urmat cursul Omul politic și literatura, sunt sigură că aceasta este o armă a rezistenței,  pe care sper să o pot mânui și eu în viitor, ca scriitoare. Momentan însă sunt doar studentă în anul II la Facultatea de Litere, unde am învățat că mai rea decât ignoranța este indiferența față de suferințele celor din jur.

Genocidul Armean și chemarea strămoșească în romanul lui Franz Werfel

În anul 1915 are loc un eveniment istoric dezastruos, una dintre cele mai mari crime ale secolului XX: Genocidul Armean. Aproximativ paisprezece ani mai târziu, înmărmurit de imaginea unor copii armeni refugiați, scriitorul austriac Franz Werfel decide să scrie trilogia care este considerată a fi elementul ce a trezit conștiința globală cu privire la această catastrofă petrecută în Turcia (pe atunci Imperiul Otoman) în timpul Primului Război Mondial: Cele patruzeci de zile de pe Musa Dagh. Un titlu simbolic ce amintește de mai multe episoade biblice, pentru o istorisire care urmărește o grupare de armeni ce s-a împotrivit morții în surghiun.

Romanul polifonic al lui Werfel, care face o trecere atât de subtilă de la narator la mintea personajului încât este aproape imperceptibilă, are în centru figura lui Gabriel Bagradian, un erou care dorește să-și salveze poporul. Înstărit și cu un nume puternic în țara natală, acest armean străin printre armeni este crescut la Paris și căsătorit cu frumoasa franțuzoaică Juliette, împreună cu care are un copil, Stephan. „Trialitatea” lui Gabriel Bagradian oferă o perspectivă pentru fiecare parte implicată deoarece este armean, otoman și francez în același timp. Fiind ofițer otoman și luptând pentru țara sa în război, îi este greu să accepte că statul și prietenii turci, care i-au călcat pragul casei de atâtea ori, îi sunt acum dușmani de moarte. Ca armean, este conștient de suferințele trăite de poporul său în trecut, suferințe descrise ca fiind sursa acelor ochi armenești mari și supuși, iar ca intelectual european crescut la Paris, așteaptă intervenția măreței Europe, o Europă care, mistuită de propriile lupte, întârzie să apară. În lipsa unei salvări din exterior și amenințați de marșurile infernale ale strămutării,  Gabriel Bagradian și comunitatea de armeni din cele șapte sate (Yoghonoluk, Kebussije,  Bitias, Vakef, Kheder Beg, Hadji Habibli și Azir) își iau destinul în mâini.

Istoria are cursul ei propriu, însă ea este scrisă întotdeauna de către și despre învingători, iar nu despre cei pierduți, despre victimele anonime ale faptelor istorice. Tocmai aceste victime sunt totuși adevărații martori ai istoriei. Istoria Genocidului Armean a fost înfăptuită în Turcia, ea a fost mascată și apoi modelată și alterată pentru a servi intereselor statului turc. De aceea, nici în ziua de astăzi guvernul nu recunoaște acest prim Holocaust care a scăldat câmpiile țării în sânge și în lacrimi, în teroare și ură. O mare parte a turcilor consideră că, din contra, ei au fost victime ale așa-ziselor mârșăvii și violențele armenești și că mai multe vieți otomane s-au stins de mâna armenilor decât invers. Acești turci orbiți de un naționalism controversat îi reneagă chiar și pe ai lor dacă îndrăznesc să susțină recunoașterea genocidului, exemplu fiind scriitorul turc Orhan Pamuk, laureat al premiului Nobel. Oamenii de rând consideră că afirmațiile sale în favoarea armenilor „jignesc” statul turc și, prin urmare, Pamuk nu poate fi socotit turc.

În timp ce astfel de conflicte escaladează treptat, granița dintre Turcia și Armenia rămâne în continuare închisă, în ciuda efectelor negative pe care acest fapt le are asupra economiei celor două țări. Deși au existat diferite încercări de redeschidere a graniței, faptele din 1915 nu lasă prea mult loc negocierilor. Armenia dorește să-și deschidă granița, dar numai cu condiția recunoașterii Genocidului, însă Turcia nu este dispusă să dialogheze în acest sens.

Totuși, problema acestui masacru nici nu ar trebui dezbătută. În ciuda faptului că Turcia consideră că a fost vorba doar despre o strămutare cauzată de război și mai apoi de conflicte civile izolate, însăși trimiterea populației în deșert, chiar și fără violențele suplimentare, nu a fost altceva decât condamnare la moarte. O moarte fizică, spirituală, culturală și terminologică. Nu numai că li s-au luat casele și pământurile, ci acești oameni, meșteșugari și negustori talentați care au locuit în regiuni muntoase și rodnice, erau trimiși în pustietate, în locuri de care se fereau chiar și triburile de beduini. În urma lor, bisericile și școlile le erau pângărite, furate și arse, orice urmă a armenilor era ștearsă complet. Dintre cele peste 2000 de biserici armenești de pe teritoriul Turciei, astăzi mai funcționează în jur de treizeci, iar majoritatea locașurilor sfinte au fost dărâmate în întregime, lăsate în paragină sau sunt folosite pentru creșterea animalelor. Această exterminare culturală a „bacilului ciumei”, așa cum este etichetat poporul armean în roman de către Enver Pașa, nu poate fi numită altceva decât ceea ce a fost: un genocid.

Primul volum din Cele patruzeci de zile de pe Musa Dagh sugerează motivele sociale, politice și religioase care au stârnit ura poporului turc față de armeni. Naționalismul dus la extrem, mândria de neam și invidia pentru bunăstarea armenilor din provinciile prezentate, dar și ura rasială, care nu este stârnită, ci amplificată de către măsurile luate de stat, toate acestea au culminat în violențe atroce, în teroare. Scenele din timpul marșurilor morții, dar și cele de abuz din partea autorităților descrise în roman prezintă succint toate traumele fizice și emoționale la care a fost supus poporul armean: violuri, foame, boli, hărțuire, bătăi și rasism, nimic nu lipsește. Uneori este greu să distingem în roman între ceea ce este ficțiune și ceea ce este realitate istorică. Totuși, cred că aceste scene, deși imaginate de către autor, nu pot fi decât mai cumplite atunci când sunt transpuse în realitate.

În ultimul capitol al primului volum, „Înmormântarea clopotelor”, are loc îngroparea celor două clopote ale bisericii din Yoghonoluk. Clopotele au un rol deosebit în cultul religios creștin. Ele cheamă oamenii la slujbă și la rugăciune, anunță o zi de sărbătoare sau un deces, avertizează sosirea unei furtuni sau a altor tipuri de fenomene naturale care pot afecta traiul credincioșilor. Așa cum utilizarea lor este încărcată de contraste, și această înmormântare a clopotelor, în aparență făcută doar pentru ca turcii să nu pună mâna pe ele, are un simbolism cu mai multe înțelesuri contrastante. Ea poate însemna atât libertate și independență, cât și opusul ei, o moarte a acestora, dar mai ales chemarea la unitate, rezistență, subversiune și luptă. Ea poate fi înțeleasă, de asemenea, ca o înmormântare simbolică a tuturor victimelor care au suferit și au murit sub marca statului turc. Cultul funerar se află la baza oricărei culturi, indiferent de rasă sau religie, fiind ultimul dintre cele mai importante rituri din viața unui om.

 Indiferent de scopul ei, clopotele reprezintă tot timpul o chemare. În roman, această chemare simbolică a clopotelor este precedată de o chemare ancestrală pe care o simte Gabriel Bagradian și care îl ghidează pe erou de la începutul călătoriei către locurile natale, mai întâi în forma lui Avetis Bagradian, fratele mai mare care poartă numele bunicului întemeietor. Această figură a lui Avetis, care îi este străină lui Gabriel în ciuda rudeniei – din cauza distanței geografice care a stat întotdeana între ei -, îl ademenește din aproape în aproape în casa părintească. Reprezentarea aceasta aproape mistică pe care Gabriel nu va reuși niciodată să o ajungă din urmă la timp, care îi pregătește casa și toate cele trebuincioase viețuirii în Yoghonoluk, este urmată de o forță magnetică puternică venind dinspre muntele lui Moise, locul care îi va uni și proteja pe armeni până la final: Musa Dagh. Aceste două forțe călăuzitoare ale lui Gabriel Bagradian nu reprezintă altceva decât chemarea ancestrală a sângelui de armean pe care îl are. Astfel, el va trece print-un proces de dublă metamorfoză: una ascendentă, care îl ridică către culmile eroismului și maturitate deplină, și una care îl aduce înapoi la zero, la rădăcina armenească.

La finalul lecturii, m-am simțit copleșită de această poveste despre sânge și rezistență și m-am întrebat cum aș putea eu, care nu am cunoscut nici foame și nici frig, nici ură și nici abuz, să scriu despre ceva atât de tulburător. Însă acum, după ce am aflat că oficialii României nu clasifică acest eveniment ca fiind un genocid, îmi dau seama că trebuie să scriu despre acest lucru, căci este o datorie morală, începută de Werfel și de alții care au scris despre masacru, în ciuda cenzurii sau a prejudecăților de care s-au lovit.

……………………………………………………………………………………………..

În cadrul cursului Omul politic și literatura (pe care îl țin la Facultatea de Litere din Cluj) am inițiat, din acest an academic, studierea romanului Cele 40 de zile de pe Musa Dagh de Franz Werfel. Anterior studierii romanului în cauză, le-am prezentat studenților (peste o sută de studenți au participat la acest curs), un istoric concis al Genocidului armean. Studenții cei mai implicați în discuțiile de la seminare au fost solicitați să redacteze un eseu personal despre romanul lui Franz Werfel. În serialul care urmează, am decis să pun la dispoziția Comunității armene din România cele mai bune eseuri redactate de studenții mei, care să fie postate și accesibile oricui. În câțiva ani, sper să pot selecta câteva zeci de eseuri ale studenților mei care să fie publicate într-un volum pe tema genocidului armean.

Ruxandra Cesereanu

(scriitoare, profesor la Facultatea de Litere din Cluj,

Departamentul de Literatură Universală și Comparată)

  •  
  •  

One Response to Recitindu-l pe Franz Werfel / GEORGIANA TEȘU : Genocidul Armean și chemarea strămoșească în romanul lui Franz Werfel

  1. teodor April 5, 2021 at 11:37 am

    Ce minunatie de fata statea pe rândul de la geam, si nimeni nu-i stia profunzimea.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *