Redactor

Recitindu-l pe Franz Werfel / ANDA IOANA MAZILU : „Pe lumea asta nu există împăcare”

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Anda Ioana Mazilu

studentă la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, specializarea Coreeană-Rusă în anul II

Mă regăsesc cel mai mult în proiecte de voluntariat, unde învăț să devin un lider mai bun și să inovez. Mereu sunt conectată la ce se petrece în societate, și doresc să folosesc înclinația poliglotă spre dezvoltarea tinerilor din România.

Armenii cu steagul pe care obișnuiau să-l semnaleze pentru ajutor după rezistența lor la Musa Dagh

„Pe lumea asta nu există împăcare”

Întregul roman scris de Franz Werfel (Cele 40 de zile de pe Musa Dagh) este marcat de durere și, ca cititor, am găsit rare pasaje în care am întrezărit vreo speranță pentru personaje. Poporul armean pare predestinat de zei spre un fatalism demn de o tragedie antică și însuși felul de a fi al armenilor întărește urcarea pe „scara înnegurată a veșniciei”, așa cum reiterează și farmacistul deznădăjnuit Krikor: „Noi, armenii, avem un defect funest, anume lipsa de îndrăzneală. Ea ne duce adesea la autoumilire. Uităm uneori că suntem unul dintre cele mai vechi popoare făuritoare de cultură.”. Această suferință nedreaptă, absurdă, personificată de dezertorul Sarkis Kilikian, este intensificată cu măiestrie de Franz Werfel prin suspansul psihologic, în special în ceea ce privește metamorfoza lui Gabriel Bagradian. Prin transformarea personajului principal, Werfel pune întrebarea „Ce înseamnă să fii om?” prin două prisme: „Care este misiunea omului?” și „Ce înseamnă umanitatea?”.

          Misiunea divină de apărător legendar al lui Gabriel Bagradian se dezvăluie încet pe parcursul romanului. Deși la curs am aflat de caracterul eroic al lui Gabriel Bagradian și de rezistența armenilor pe muntele Musa Dagh, am căzut pradă suspansului narațiunii și deseori uitam involuntar deznodământul romanului. „Dar probabil că este un apanaj al existenței umane ca înainte de deznodământ, nimic să nu pară mai ireal decât ținta finală.” Acest fragment din capitolul al șaselea m-a făcut să iau o pauză și să îmi amintesc finalul poveștii, deși până atunci eram imersată complet în bătălia interioară a lui Bagradian. Mi-a plăcut că personajul principal nu este de la început un erou evident clasic, ci se reconectează treptat cu poporul și cu muntele său. Astfel, ca cititor am empatizat mai mult cu sentimentul colectiv de suferință incertă și fără de sfârșit, cu măcinarea interioară a personajelor.

Caracterul eroic al lui Gabriel Bagradian se dezvăluie complet în fața tutorelui Avakian, când „De fapt, nu era ură, ci o mânie sfântă, și în același timp optimistă, care lucea fierbinte în ochii lui Bagradian (…) Nu vreau să trăiesc, ci să înfăptuiesc ceva valoros!”. Acest caracter pur eroic, odiseic este cel care răspunde la întrebarea „Ce înseamnă umanitatea?”. Bagradian își asumă rolul de comandant al apărării pe Musa Dagh, schimbând cursul inexplicabilului „drum scăldat în sânge străbătut de poporul armean din cele mai vechi timpuri” spre un drum al rezistenței, al demnității, al îndrăznelii care lipsea pretutindeni în valea Musa Daghului. Umanitatea este tocmai curajul de a scăpa din condiția umilă („turma armenească nu opune rezistență când este dusă la tăiere”) și găsirea unui răspuns la întrebarea frustrantă „Ce fel de popor suntem noi, că îndurăm totul în tăcere?”. Prin rezistența pe muntele divin Musa Dagh, precum Moise pe muntele Sinai, se produce o legendarizare care îi dovedește medicului Altouni că este posibil să fii armean.

Și atunci la întrebarea „Ce înseamnă să fii om?” își răspunde Gabriel Bagradian singur, după șase capitole de frământări interioare. Dacă la început se considera „un gânditor, un om al abstractului, un om în sine”, odată ce „simte cum dorința să repare o nedreptate înainte de a fi prea târziu îl cuprinde ca un fel de dor” el devine un om activ, conectat cu viața proprie, cu un destin asumat, oricât de dureros ar fi acesta („Acest Gabriel Bagradian își descoperă aptitudini pe care nu și le cunoștea. Nu este doar un om orientat exclusiv către universuri interioare, cum crezuse până acum.”). Prin exemplul propriu, el schimbă destinul acestor „sclavi supuși ai fatalității” către o viață asumată. A fi om înseamnă, așadar, a fi la fel de puternic precum însăși muntele Musa Dagh, centrul universului romanului. Întrebarea din incipit, „Ce caut eu aici?”, își găsește răspunsul absolut: viața.

Această epopee nu duce lipsă de dramatism în ceea ce privește adversarii. Personificările răului, obstacolele în calea libertății armenilor, sunt Enver Pașa împreună cu subordonații săi, și Juliette, străina naivă cu un complex de superioritate. Juliette, deși nu un obstacol explicit malefic, este personificarea răului prin rolul de șubrezire a familiei Bagradian, în special a relației tată-fiu. Prin refuzarea repetată de a-i permite lui Stephan conectarea cu strămoșii săi și cu sătenii „semisălbatici”, Juliette pune în pericol viitorul măreței familii Bagradian cu mult înainte ca Stephan să moară în finalul celui de-al treilea volum. De asemenea, naivitatea ei agresivă și superioritatea arogantă de franțuzoaică o înrăiesc într-o iluzie dăunătoare („Juliette continua să creadă că perspectivele nu merită să fie luate în serios. I se părea aproape ridicol să presupună că în fața ei, a franțuzoaicei, potopul nu se va opri în mod respectuos. Lucrul esențial era să mai reziste câteva săptămâni. Pe urmă, înapoi acasă!”). Orgoliul pe care cu greu îl depășește, foarte rar în preajma lui Iskuhi Tomazian, îi subminează și afecțiunea față de Gabriel, astfel că acesta o percepe aproape ca pe o străină înainte de refugierea pe munte. Deși parțial o înțeleg pe Juliette, pentru că nimeni nu își dorește să fie implicat într-un război fără a avea ceva de a face cu cauza luptei, ea uită că și-a asumat o parte din identitatea ei ca fiind armenească odată ce s-a căsătorit cu Gabriel. Atitudinea ei toxică, în schimb, se ilustrează prin comportamentul față de Stephan, pe care cu greu îl lasă să aibă libertatea de a crește în sat, și în discuțiile cu Iskuhi, în care declară că „Un european nu poate și nu va putea vreodată să înțeleagă și să vorbească limba voastră. Nu aveți un Racine și un Voltaire.”. În schimb, oricine rămâne perplex în fața acestui personaj prin lipsa de inițiativă asupra propriei scăpări. Ar fi putut, ipotetic, să îl convingă pe Gonzague Maris în nenumărate ocazii să se folosească de privilegiul pașaportului american pentru a-i scăpa pe ea și pe Stephan de furia turcilor. În schimb, a ales o stare de letargie încăpățânată în care a rămas cu Gabriel, fără a mai fi sigură de iubirea dintre ei doi, într-un sat al unui popor pe care îl consideră pur inferior, cu un fiu care nu mai e atât de mult al ei.

În ceea ce îl privește pe inamicul declarat al tuturor personajelor, Lepsius îl descrie pe Enver Pașa în felul următor: „Băiatul ăsta nereușit și răzgâiat, aflat în fața lui, este stăpân absolut asupra unei puteri mondiale. (…) acest anticrist copilăros.”. Am empatizat mult cu acest pasaj, deoarece consider că radicalizarea politică a lui Enver Pașa vine și ca o compensare pentru lipsurile fizice. Tablourile din sala de așteptare a Ministerului de Interne, în special cel cu Napoleon Bonaparte, ilustrează tocmai dorința de a conduce spre glorie un război pentru a compensa statura scundă și firavă. De asemenea, asumarea inferiorității intelectuale a majorității turce, față de minoritatea educată armeană, intensifică ideea de impunere prin forță brută, printr-o putere bestială. Cu toate acestea, esența diabolică a lui Enver Pașa stă tocmai în inteligența sa parșivă. Ca în orice regim dictatorial, spălarea creierului și îndoctrinarea se dovedesc cele mai eficiente metode de control. Saptiehii trimiși să îi reprime pe armeni manifestau o cruzime pură, deoarece „Ittihadul reușise să-și exercite influența, știind să transforme cu abilitate fanatismul cu pâlpâiri de scurtă durată al urii religioase în fanatismul cu flacără rece, dar durabilă, al urii naționale.”.

Ce m-a frustrat puternic, însă, este absurditatea înfăpturirii unui genocid având drept catalizator un ego masculin fragil, de „băiat nereușit”. Raportul de putere logic dintre Lepsius și Enver ar fi fost, datorită vârstei, statutului și educației europene, în favoarea pastorului german. Cu toate acestea, într-un regim autoritar logica retoricii se schimbă și fațada absurdului trece la putere. Discuția dintre cei doi este exemplul perfect pentru nevoia noastră (a celor de acum) de vigilență în fața discursului politic extremist, absurd, ilogic, impus prin forță brută.

          Cred că ceea ce este cu atât mai dureros este ironia sorții acestui roman. Publicat în 1933, în anul alegerii lui Adolf Hitler la conducerea Germaniei, este un ultim strigăt de disperare, o ultimă lecție de suferință de la popoarele orientale către Europa cea naivă, înainte să fie prea târziu. Oare dacă Franz Werfel ar fi publicat romanul mai devreme, ar mai fi reușit să trezească poporul german cu privire la discursul „noi versus ceilalți”? Ar fi avut impactul necesar? Sau era oricum nevoie de unele suferințe majore ale minorităților etnice ale secolului al XX-lea pentru ca planeta să învețe ceva? Să fie această ironie a sorții un joc morbid al divinității despre atenție și virtute? Despre onoare în moarte? Asemenea femeii care plânge la auzul poveștii lui Sarkis Kilikian, și Franz Werfel își pune întrebarea „Dumnezeu, care se află acolo sus, printre îngerii săi, oare poate uita aceste strigăte?”. Nu vom afla niciodată.

          Se pare că arocitățile fac parte din natura cea mai ascunsă a omului, a ființei păcătoase izgonite din Rai. Deși Turcia are acum pretențiile unei țări civilizate, cu ambiții de intrare în Uniunea Europeană, se pare că apelează la aceleași metode primitive de epurare etnică ca acum 100 de ani. Nu doar că ura împotriva armenilor acum se manifestă prin alianța cu Azerbadjanul în războiul azero-armenian, amenințând cu ștergerea de pe hartă a întregii națiuni armeniene de-a binelea, acum flagelul naționalist se manifestă și împotriva kurzilor. Deși legea Tehcir, care a oficializat deportarea armenilor, a expirat, în teorie, în 1916, principiile ei au rămas în viață, mai puternice ca oricând sub comanda președintelui Erdogan. Aga Rifaat Bereket declara că „spre nenorocirea noastră (…) au contaminat Turcia cu cea mai primejdioasă boală a lor: ura dintre popoare (…) Este cea mai rea dintre învățături, aceea de a căuta propria ta vină la vecin.”. Deși nu consider că adevărul istoric înainte de sultanul Abdul Hamid era o conviețuire în toleranță ideală în Imperiul Otoman, este imposibil ca ideile de ură să fi fost inoculate în mințile conducătorilor turci exclusiv din surse externe.

Însă, pentru că nu se mai poate da timpul înapoi, nu avem decât să sperăm că populația Turciei, precum și a tuturor țărilor din lume, vor reuși să depășească, prin educație, aceste idei primitive de ură și invidie a celuilalt. Îngrijorarea se află tot în vorbele lui aga Rifaat, care îî spunea lui Bagradian „Împăcarea? Aceasta e și ea doar o vorbă goală de-a deștepților atotștiutori. Pe lumea asta nu există împăcare. Trăim aici în putreziciune și trufie.”. Turcia este bine cunoscută ca o fortăreață a cenzurii, în care populația are acces doar la informația aprobată de stat, iar educația este pur propagandistă și islamizată. Atâta timp cât prin sistemul de educație nu se va schimba percepția publicului general asupra acestei catastrofe istorice, nu întrevăd o posibilitate de schimbare. Am discutat cu doi prieteni din Turcia, care mi-au confirmat cele mai negre presupuneri. În școală se discută sumar despre asta, doar o oră despre legea Tehcir în toți anii de învățământ, și faptele nu sunt prezentate ca un genocid, ci ca o luptă dreaptă și o provocare din partea armenilor. În plus, ura sistemică împotriva armenilor și kurzilor a rămas puternică, mai ales în rândul populației ignorante. Unul din prietenii mei mi-a spus că genocidul nu prezintă o problemă reală în rândul populației, cu atât mai puțin în rândul tinerilor, care sunt preocupați de marile probleme interne ale Turciei. Îmi vine în minte reacția grupurilor civice românești atunci când alegerile la nivel național dau putere unor partide anti-progres, și anume „Nu ne mai facem bine.”.

…………………………………………………

În cadrul cursului Omul politic și literatura (pe care îl țin la Facultatea de Litere din Cluj) am inițiat, din acest an academic, studierea romanului Cele 40 de zile de pe Musa Dagh de Franz Werfel. Anterior studierii romanului în cauză, le-am prezentat studenților (peste o sută de studenți au participat la acest curs), un istoric concis al Genocidului armean. Studenții cei mai implicați în discuțiile de la seminare au fost solicitați să redacteze un eseu personal despre romanul lui Franz Werfel. În serialul care urmează, am decis să pun la dispoziția Comunității armene din România cele mai bune eseuri redactate de studenții mei, care să fie postate și accesibile oricui. În câțiva ani, sper să pot selecta câteva zeci de eseuri ale studenților mei care să fie publicate într-un volum pe tema genocidului armean.

Ruxandra Cesereanu

(scriitoare, profesor la Facultatea de Litere din Cluj,

Departamentul de Literatură Universală și Comparată)

  •  
  •