Mihai Stepan Cazazian

RECENZIE / TREI ROMANE CU MANUC BEY

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

În
deceniul care a trecut literatura beletristică românească  s-a preocupat în mod repetat de figura
reliefată a lui Manuc Bey Mirzaian oferind pagini de roman istoric care
călăuzesc cititorul prin  meandrele cărților
și timpurilor de odinioară.

Mai
întâi  este romanul MANUC scris  de Victoria
Comnea
, apărut la Polirom în 2006 (400 pag.). Acțiunea se derulează în anul
1812 și se focalizează în jurul semnării tratatului de pace dintre Rusia și
Turcia. Napoleon Bonaparte încearcă să împiedice semnarea acestui tratat. Iar
Manuc Bey, prin  acțiunile sale
diplomatice dejoacă planul împărtului. În preajma lui Manuc defilează  personaje care țes ițele istoriei din  această parte a  Europei. Consulul francez Ledoulx, Iancu și
Nicolae Văcărescu, Generalul Kutuzov, domnița Ecaterina, Clucereasa Elenca,
medicul Guibert, valetul Julien și chiar Napoleon.

“Manuc
este un roman istoric «cinstit», de tip «tolstoian», vag înrudit cu Principele lui
Eugen Barbu și Tache de catifea al lui Agopian după cum ne avertizează
prefațatorul Bogdan Crețu, avînd în centru figura fabulosului prinț și negustor
armean de la 1800. Reconstituire ficțională cu 
în cursiuni în  întimitatea
«cosmopolită» a familiilor nobiliare și în dedesubturile marilor combinații
politice din  «Evropa» vremii, pictura de
medii și moravuri bucureștene, dar și voluptuoasa evocare de atmosferă, roman
de alcov și de  intrigărie ocultă cu
picanteriile și perversitățile de rigoare, în doze homeopatice , dar și
meditație asupra istoriei, Manuc nu e chiar atît de «tradițional». Autoarea
pendulează mereu între empatie și distanțare ironică, între descripția
minuțios-poetizantă a decorurilor/ 
interioarelor de epocă și privirea crudă aplicată majorității
personajelor. Desfășurată tacticos, pe multiple paliere, narațiunea are și
relief, nu doar carnație epică.” spune Paul Cernat în Dilematica (2007).

În
2016 apare  în editura  Eikon, ALEXANDROPOL  ORAȘUL LUI MANUC BEY, de Victoria Comnea. (258 pag.).

Iată și un crâmpei din  carte: ,, Manuc o vedea apropiindu-se. Îl emoționa felul care ea își ținea șalul, mâna așezată pe piept, o mână albă, subțire, fără  inele. Mariam nu purta bijuterii, deși îi dăruise casete întregi. Nici nu avea nevoie. Poseda un lucru rar, cu mult mai valoros: fibra naturaleței.  O privea nemișcat. Ar fi trebuit să se aproprie de ea, dar era  incapabil să mai facă un șingur pas. Îi fu recunoscător primului născut. Da, era soția lui. Da, era într-adevăr Mariam. De ce totuși nu alergase în  întâmpinarea ei? De ce fusese cuprins din tr-odată de aceasta emoție dureroasă?,,

În 2017 editura Polirom publică romanul  HANUL LUI MANUC, ( 655 pag.) de Simona Antonescu. Iată ce scrie Delia Marc în prezentarea postată pe  site-ul  filme-carti.ro :

,,Lectura
acestui   roman al Simonei Antonescu a
fost pentru mine plină de încântare și de emoții. Folosindu-se de biografii
reale ale unor personaje istorice, care au modelat soarta Europei și și-au pus
amprenta asupra mersului timpului, construind și împletindu-le psihologia și
devenirea în ritmul narațiunii, cu personaje fictive încărcăte de
semnificațiile și simbolistica aceluiași timp, autoarea aduce în atentia
cititorului lumea complexa a începutului de secol XIX.

Finalul cărții,
limpezește  intenția autoarei, momindu-l
o dată în plus pe cititor, să se înțeleagă pe sine și sarcina sa în contextul
vieții trăite, orișicare ar fi acel timp istoric.

Nimeni
nu vine pe lume cu o singură sarcină. Nimeni nu poartă în albie un singur râu.
Către sfârșitul vieții, atunci când poți pune lucrurile cap la cap, ajungi să
vezi cum râul cel din  adâncuri te-a
condus de fapt toată viața către împlinirea unei alte mari sarcini, formată
din  micile tale împliniri cunoscute,
obișnuite, cele de zi cu zi.

De-ai început să vezi
deja acest fir ascuns, atunci ori faci parte dintre cei putini, aleși, ori ești
pe cale să-ți îndeplinești ale tale toate. De nu vezi încă, și nu crezi, atunci
cel puțin nu te teme să pleci urechea și 
inima către vreo șoaptă venită din 
adâncuri, uneori.                                                                                                           
Acela ești tu. “

Cititorul nu trebuie să se limiteze la a încadra
“Hanul lui Manuc” într-un singur gen literar. Pentru că deși eu una, aș putea
să spun că este vorba despre un roman istoric – semificțional, cartea se
citește pe nerăsuflate luând în conșiderație arhitectura specifică a unei
structure polițiste.

Pe de altă parte, superbele pagini dedicate  psihologiei adolescentine, duc percepția și
către o scriere romantică, de dragoste.

Un cumul impresionant de  în formații privind organizarea social-administrativă
a timpului și a geografiei înfățișate, poate încadra romanul și în genul
social. Gândirea evoluată și ideile organizate ale personajului Manuc, atât de
plin  de viață și de psihologie
mercantilă în paginile cărții – un bun exemplu în acest sens. Și iată căteva
citate edificatoare:

Har
Domnului că era de unde! Numai salinele pe care le căpătase în administrare de
la Vodă Constantin  Ipsilanti îi aduceau
300 000 de piaștri într-un singur an. Ocnele Mari, Ocnele Mici, Telega ori
Slănicul – căruia îi deschisese de curând două noi ocne, Baia Verde și Baia
Baciului – erau suficiente pentru a plăti ridicarea hanului
.”

meteahna
tuturor constructorilor de a nu se zgârci la prețuirea listelor cu materialele
necesare, anume pentru a mai lăsa loc și plătitorului să umble la cantități
.”
(valabilă și astăzi, hm)

Cincisprezece
pivnițe boltite, din  căramidă roșie,
pentru butoaiele cu vin ,putinile cu varză murată ori cu brânză păstrată în
saramură, peste ele douazeci și trei de prăvălii cu fața la stradă, în loc
deschis, care – împreună cu cele două săli mari pentru meseni – ocupau întreg
parterul, o sută șapte odăi de oaspeți și cantoane la cel dintâi cat, zece
magazii pentru mărfurile negustorilor poposiți la han cu carele încărcăte ,
șaisprezece odăițe pentru bucătari și servitorime, câteva odăi tainice și un
tunel de apărare pentru vremuri de restriște, gândit în așa fel ca în el să
încapă cinci sute de oameni – acestea toate erau desenate pe sulul cel mare
desfășurat în fața ochilor lui Manuc
.”

Și iată încă o strategie valabilă și azi:
 Manuc  își dorea drumuri de piatră,
în loc de lemn și “ar fi adus atunci piatră trebuitoare chiar din  munții săi, pe cheltuiala lui Vodă, întorcând
astfel înapoi, în buuzunarul său, sumele plătite pentru munți
.” (din  nou un exemplu de gândire mercantilă a lui
Manuc, dar cu folos pentru comunitate).

Constantin 
Ipsilanti se afla într-o luptă înverșunată cu tot soiul de meșteri ce
promiteau, an de an, repararea trainică a drumurilor și pavarea lor cu
meșteșug, ca să nu mai fie nevoie de veșnica reluare a lucrărilor. De fiecare
dată însă, meșterii dezamăgeau și nădejdile puse în ei se mutau, anul următor,
către alții
” Aici pare că autoarea a ieșit în stradă în zilele noastre.

Dar, pot să spun că există în acest roman și
 conexiunea puternică cu tot ceea ce înseamna  în formațiile etnografice, tradițiile și
simbolurile populare, ceeace ne duce cu gândul șî la o lucrare de tip
monografie.

De exemplu: “Frecatul picioarelor boierului,
seara înainte de culcare era un obicei purtat la toate curțile marilor boieri

Sau “Păzitul usturoiului” “Noaptea Strigoilor,
Santandreiul Cap-de-Iarnă, când cei născuți cu căiță își pierd firea și ies
prin  păduri, ca să se joace cu lupii ori
să ia laptele vacilor, singura noapte din 
an ce-i era îngăduită Ruxandrei să o petreacă fără somn, la Păzitul
Usturoiului. Băieții și fetele se adunau, 
după lăsarea întunericului, la o bătrâna mai pricepută din  sat, care 
știa  să le țină petrecerea.
Fetele veneau cu  câte  trei căpățâni de usturoi, ungeau cu ele ușile
și ferestrele, apoi le puneau laolaltă 
în  covată, ca să fie păzite la
lumina lumânării de bătrâna, iar ei porneau o petrecere de toată pomina. Toate
acestea  în  vreme ce afără lumea era luată  în 
stâpănire de duhurile rele. Dimineața, covata cu cu usturoiul trebuia
jucată  în  mijlocul curtii de către flăcăi. (…)  în 
noaptea de Santandrei, când duhurile joacă liber, viața  însăși trebuia protejată de urgiile de afără
.”

Dar, “Fusese ultima sărbătoare lipsită de
nenorocii. Rușii ocupaseră  întreaga țară
imediat  după Santandrei, iar cele
dezlănțuite  încredințară pe Ruxandra
ca  în 
noaptea aceea toată paza lor nu reușise să biruie, iar duhurile rele
scăpaseră în  lume.” Foamete, jafuri,
ticăloșii “Davai vsio

Pe de altă parte, romanul se  încadrează cu ușurință și  în 
genul psihologic, pentru că trasează diferitele psihologii ale vremii,
ale diferitelor personaje aparținnând claselor sociale, ocupațiilor și vâstelor
specifice timpurilor disecate .

Manuc
devenise cu vremea un observator 
înțelept. Vedea,  înțelegea, și
trăgea foloasele pentru cei ce-i erau dragi și tăcea peste restul. Uneori
tăcerile îl făceau să se simtă vinovat. Alteori il făceau să se simtă puternic
.”

   Vorbind
despre natura psihologică a acestui roman, pot să spun că o emoție puternică am
simtit citind paginile   în  care autoarea portretizează cu multă atenție
și  gingășie personajele feminine din   Hanul lui Manuc. Tinere sau vârstnice,  îndrăgostite sau la apusul vieții, pe umerii
lor stă toată greutatea vieții. Ruxandra este pilonul principal  al acestei 
categorii,  însă cel mai
emoționant portret este acela al tinerei Aisha, cadâna din  haremul sultanului Selim (născută Maria, pe
țărmurile Geogiei). Aisha care visa iubire și ale cărei aripi de porumbiță albă
cad stropite de sânge nevinovat. Un personaj născut parcă din  paginile 
celor 1001 de nopti.

Și acum ajung la POLITICĂ, mereu politica :

Și nu  în  ultimul rând, mai pregnantă decat orice, este
factura politică a timpurilor, jocurile politice europene și reflexia lor asupra
teritoriilor românești, pe care autoarea le-a analizat minuțios și le-a
prezentat viu, articulat și le-a simțit dureros de actuale și vremurilor pe
care le trăim. Bineînțeles, la o altă scară a istoriei. Prin  urmare, cartea aceasta are și un roman politic.

De când își deschisese porțile,  în 
primavară, Hanul lui Manuc devenise locul de  întâlnire al tuturor neamurilor lumii. Sub
acoperișurile sale, ca  într-un turn al
lui Babilon adus din  nou la viață, se
auzeau toate limbile civilizate – cu glas tare, 
în  sălile cele mari de masă – și
cele ale Orientului – cu glas mai scăzut, 
în  sălile cele mici de taină

Acest citat, ca și  întegul statut
politic-strategic al Hanului, m-a dus cu gândul la statutul Hotelului Athenee
Palace  în  timpul razboaielor secolului XX. Hotel despre
care se spune că “parcă a fost construit pentru spionaj”.

O țară la 
întersectie de drumuri, o țară bogată cu oameni gospodari și muncitori,
o țară râvnită de trei mari puteri ale acelor timpuri, o țară râvnită și
ciuntită, cu bucăți smulse din  trupul
ei, de-a lungul istoriei.

Despre
Oltenia, pe care rușii ar dori sa o dea Austriei,  în 
schimbul Basarabiei
.”

Împart
Imperiul Otoman  între ei, pricepu Iancu
Jianu. Iar pe noi, la mijloc, ne bat trei vânturi
.”

Erau
fapte care altădată l-ar fi umplut de mândrie pe Vlaicu. (…)  în 
ultima vreme  în- să ele îl
făcuseră să descopere o  întreaga lume
ascunsă, ce părea că o stâpănește pe cealaltă, aflată la lumină și  înțelesese de curând că se afla  în 
mijlocul unei furtuni cu atât mai perculoase, cu cât se consuma  în 
umbră. Lumea se pregătea să se zguduie din  temelii, ca la facerea ei, când pământul a
fost despârțit de ape, iar el se simțea ne însemnat  în 
mijlocul tuturor acestor planuri
.”

Se
murea iute și din  nimic, ca domn
fanariot al Principatelor Române
.”

Un
razboi dus, pe pământ românesc  însemna
sfârșitul oricărui negoț aici, pentru Manuc.” “Unii venind de la răsărit, alții
de la asfințit și ultimii de la miazăzi
.”

Ravneau la teritoriile românesti deopotrivă
Napoleaon, Rusia, Selim Sultanul.

Din   pricina că orașul avea o mulțime de ochi și
mai cu seamă urechi, cele mai importante delegații de pace primite  în 
Constantinopole erau găzduite adesea 
în  vechea cetate a Galatei,
dincolo de Cornul de Aur, departe de cuiburile de uneltitori   din 
vecinătatea Palatului Topkapi și a Pieței Sultanahmet
.”

Ce
să fie, jupânița Ruxandra, alta decât cele ce se petrec deja, cu voia și sub
ochii atâtor domni de acum, căci batem pragurile divanelor de judecată de ani
buni. Au  în trat străini  între noi și ne-au luat ce este al nostru,
ba  încă ne-au mai și  învrăjbit 
între noi …

Boierii pământeni – 
interesati de soarta țării, sunt prezentați  în 
portrete minuțioase, acționând  în  timp și ținând legătura  între ei, prin metode abil elaborate. și
probabil că  în  lipsa comunicațiilor moderne pe care le avem
astăzi la  îndemână, gândirea lor
diplomatică era mai profund analitică și mai atent elaborată și pusă  în 
practică.

Citind romanul Simonei Antoenscu, am avut și
revelatția faptului că această scriere se pretează la o transpunere
cinematografică. și iată un fragment, pe care dac îl citiți cu ochii minții,
veți avea senzatia că imaginile se derulează pe un ecran cinematografic:

Dinspre
Bosfor își făcu apariția  în  golf nava amiral a flotei turce, cu toate
pânzele  în  vânt, purtând la provă, sub bompres, un
galion uriaș  în fățișându-l pe batal,
calul arab al lui Suleiman Legiuitorul cel din 
vechime, cu nările  în  vânt, aratându-și dinții prin  botul deschis. Corăbiile din golf îi
deschiseră de  îndată calea, făcându-i
loc chiar  în  mijlocul lor. Dinspre oraș se zăreau din
când  în 
când, printre clădirile sprijinite una de alta, mulțimile furioase
pornite către Serai, iar  în  apele din 
preajma digului pluteau bucăți de lemn arse, fumegând.”

și pentru că nimic nu este lăsat la voia  întâmplări 
în  paginile cărții, autoarea
cizelează nenumarate mici perle descriptive și pentru edificare, vă citez:

Conacul
se oglindea  în  apă – două imagini  îngemanate, una privind către soare, cealaltă
către adâncuri.”

Simona Antonescu are o
simtire specială asupra timpurilor istoriei, o perspectivă pe care ne-o transmite
prin   intermediul eroinei ei principale,
Ruxandra Samarghiteanu, de pe moșia Mironești.

“Toate păreau vii 
în  jurul ei, atunci când și le
istorisea singură  în  gând. Atât de vii,  încât Ruxandra se  întreba dacă timpul de atunci chiar trecuse
cu adevărat, ori numai se ridicase puțin 
deasupra pământului și a oamenilor, rămănând suspendat la mica distanță
deasupra crestetelor lor și continuându-și acolo curgerea,  într-un cerc repetat și din  care ea putea astăzi culege faptele lor de
demult, numai ridicând mâna ca și cum ar culege un măr din  pom. Vremurile vechi nu se  în= departasera prea mult de ei. Numai ei nu
se mai gândeau atât de des la ele, 
întruchipand prin  aceasta o
distanță care nu era reală și atunci, dacă vremurile
vechi se află  încă aici, amestecate  cu ziua de astăzi,  înseamnă că și cele ce vor veni sunt tot aici?”

Și pentru că, totuși,
eroul pricipal al acestui roman este Manuc, Manuc Bei, Emanuel Marzayan pe
numele său real, iar personajul și parcursul său din  paginile cărții este bine documentat și
romantic-misterios  întrupat de Simona
Antonescu, citiți-i cu atenție cuvintele premonitorii: “Din 
păcate , Vlaicule, nu se va isprăvi niciodată, îi raspunse Manuc, fără
să-l priveasca
”.  și nu
uitati sa  întârziati cu privirea, mintea
și sufletul  în  fața Hanului, atunci când vă aflați  în 
centrul vechi al Bucureștiului.

 În   încheiere, trebuie să fac o remarcă  în 
privința scriiturii Simonei Antonescu. Autoarea pune  în 
aceste paginii, un limbaj bogat, curat, armonios și dulce, cu rotunjimi
blânde uneori, cu verb precis și nervos alteori, împănat cu arhaismele timpului
și tot cu ale timpului exprimări privind funcțiile, onorurile și gradele  în 
ierarhii, ale personajelor. Ca orice persoană cât de cât  înstruită, trecută prin  școală serioasă și lecturi istorice la activ,
nu am avut dificultăți de 
înțelegere.  În  acest sens, consider că pentru generatiile
tinere, contemporane, lectura Hanului lui Manuc poate fi o provocare, care
merită a fi trecută cu success, rămânând 
în  urma ei, un cumul de cultură.
Vizitând de curand, cu un grup de tineri, Palatul Brancovenesc de la Potlogi,
am observat la cei din  jur,
greutăți  în   în- țelegerea și decodificarea acestor
termeni specifici vremurilor istorice.

Hanul lui Manuc – Simona Antonescu, este o carte pe
care o voi aseza pe raftul meu de suflet din 
bibliotecă. și simt că reprezinta o fărâmă din  sufletul mare al autoarei. Pe care cu talent,
cu trudă și cu dăruire, ni l-a oferit nouă, iubitorilor de carte bună.,,

În încheierea acestei prezentări ne întrebăm care
sunt piedicile ce ne opresc să traducem aceste pagini  inspirate într-un produs cinematografic pl in  de savoare și parfum al epocilor care au
făurit cu răbdare și speranță temeliile pe care ulterior s-a așezat țara.

ARPIAR.S.