RECENZIE | Sandra Fabbro Canzian :

„Il Genocidio armeno. Dalle cause di ieri alle conseguenze di oggi” Edizioni Euro-offset, Maerne di Martellago (Ve), 2020 [Genocidul împotriva Armenilor. De la cauza de ieri la consecințele de astăzi]

Sandra Fabbro Canzian, Il Genocidio armeno. Dalle cause di ieri alle conseguenze di oggi, Edizioni Eurooffset, Maerne di Martellago (Ve), 2020, pp.112. [Genocidul împotriva Armenilor. De la cauza de ieri la consecințele de astăzi]

    În anul 2003, a apărut ediția italiană a cărții lui Vahakn N. Dadrian despre istoria genocidului armean, îngrijită de profesoara Antonia Arslan și de Părintele Boghos Levon Zekiyan, distins armenolog și în prezent arhiepiscop al armenilor catolici din Istanbul. (Vahakn N. Dadrian, Storia del Genocidio armeno. Conflitti nazionali dai Balcani al Caucaso [Istoria genocidului armean. Conflicte naționale din Balcani până în Caucaz]. Ediție italiană îngrijită de Antonia Arslan și Boghos Levon Zekiyan. Traducere de Alessandra Flores d’Arcais, Ed. Guerrini e Associati, Milano 2003).

“Genocid”, după cum se știe, este un termen creat de Raphael Lemkin, (1900-1959), avocat și jurist evreu polonez care s-a interesat de masacrele armenilor săvârșite de către “Tinerii Turci” (cf. Sandra Fabbro Canzian, Il Genocidio armeno, op. cit., p.92).

Cartea profesoarei Sandra Fabbro Canzian apare astfel la 17 ani după marea carte a lui Vahakn N. Dadrian. Autorul este italian, membru activ al Asociației “Italiarmenia”, profesoară de limba engleză și rusă.

Mai recent, se poate observa cum continuă să existe un “genocid alb” care vizează monumente, biserici și chiar cimitire, cu scopul de a elimina chiar și memoria, amintirea celor care au fost victime ale deportărilor și crimelor.

Doamna Sandra Fabbro Canzian remarcă în  Nota introductivă:

<<Obiectivul nu este doar acela de a păstra vie memoria genocidului pe care l-au suferit armenii în urmă cu peste un secol și pe care ei îl numesc “Metz Yeghérn” (Marele Rău), ci și de a face cunoscute poveștile celor care s-au opus și reacțiile politice internaționale înregistrate de-a lungul timpului; nu în ultimul rând, se dorește evidențierea consecințelor negaționismului turcesc persistent, a cărui pierdere apasă nu doar asupra victimelor și moștenitorilor acestora, ci și asupra tuturor celor care cred cu tărie în valorile adevărului și justiției>>. (p. Sandra Fabbro Canzian, Il genocidio armeno, op. cit,p.6)

Înainte de a prezenta istoria “Marelui Rău” sau a Genocidului care a început în 1915, la 24 aprilie, într-o zi de care își amintesc cu pioșenie toți armenii și prietenii lor din țară și din diaspora, autoarea prezintă o sinteză semnificativă a istoriei Armenilor înainte de Genocid și nu numai pe teritoriul care astăzi este cunoscut sub numele de Republica Armenia.

Capitolul “Un pic de istorie armeană dintr-o privire” (Sandra Fabbro Canzian, Il Genocidio armeno, op. cit., pp. 7-17) este de o importanță fundamentală mai ales pentru cei care abordează istoria armeană având doar cunoștințe fragmentare sau nebuloase.

Date relevante sunt 405, când predicatorul și călugărul vardapet Sfântul Mesrop Maștoț (361-440) a descoperit alfabetul, acum format din 38 de litere, care a îmbrăcat limba armeană, făcând ca textele sacre și apoi textele literare de o valoare incontestabilă să devină perene.

Se face apoi referire la dinastia Bagratizilor, din 850 până în 1045, în care a început o perioadă de pace și liniște. Aceasta a fost o perioada în care Sfântul Grigorie de Narek ( Grigor Narekați 951 – 1003) a strălucit, cu cartea sa intitulată Cartea Plângerilor, prezentă în cele mai evlavioase familii alături de Sfânta Scriptură.  Îi datorăm proclamarea sa ca “Doctor al Bisericii” Papei Francisc.

Nu trebuie trecută cu vederea nici perioada de criză care a avut loc după 1375, odată cu prăbușirea ultimului Regat armean. În această perioadă, s-a creat o mișcare diasporică care a dat naștere unor comunități armenești în străinătate.

După 1453, la căderea Imperiului Bizantin, cu prezența și apoi instaurarea Imperiului Otoman, se ajunge la instaurarea Milletului, adică a “națiunilor” care îl constituiau, și anume armenii, grecii, evreii etc.

Înainte de a ajunge la Genocid, iată prezența în diaspora armeană a nașterii Comunității Armene Mekhitariste, pe insula San Lazzaro, în laguna venețiană, acordată de Senatul Republicii Venețiene, o comunitate care a avut și are ca protagoniști călugări de rit armean care au ilustrat cultura armeană, limba sa atât clasică (grabar, sau krapar ) cât și modernă, nu doar cu lucrări liturgice, ci și lingvistice și literare.

Înainte de a se concentra asupra genocidului propriu-zis, autoarea amintește perioada guvernării “sultanului roșu”, Abdül Hamid (1842-1918) (pp. 18-23), cu diferitele conflicte care au izbucnit în Orientul Mijlociu, precum și nașterea unor partide armenești precum Dașnak.

În 1908, după revolta de la Monastir din Macedonia, s-a format un partid turc numit “Comitetul pentru Uniune și Progres”, care l-a forțat pe sultan să restabilească constituția pe care el însuși o abrogase. La început, acest partid a fost bine primit de armeni și de alți creștini, dar în curând au avut motive să se răzgândească.

De fapt, în 1909 au început masacrele armenilor, după cele ale așa-numitului “sultan roșu”, care avea și el mâinile pătate de sânge.

<<Scânteia a fost declanșată, potrivit surselor istorice disponibile, de o ciocnire între un tânăr armean și doi turci, la 6 aprilie. Tânărul i-a ucis pe cei doi turci, declarând în momentul arestării că a acționat în legitimă apărare. În timpul funeraliilor celor două victime, mulțimea revendică vinovatul și armele sunt distribuite populației civile turcești. Câteva zile mai târziu a fost declanșată “vânătoarea de armeni”, cu masacre și jafuri în cartierele armenești, unde locuitorii au încercat să reziste câteva zile, după care au fost obligați să se predea >> (Sandra Fabbro Canzian, Il Genocidio armeno, op. cit., p. 26).

      Cititorul poate să aprofundeze cauzele genocidului pornind de la o prezentare concisă a panturcismului și a ultranaționalismului asumat de Junii Turci, de către membrii Comitetului pentru Uniune și Progres. Printre personalitățile care au elaborat Panturcismul, trebuie menționată o femeie pe nume Halide Edib Advar (1884-1964), care a fost și o feministă turcă.  (Sandra Fabbro Canzian, Il Genocidio armeno, op. cit.,p.29).

 Cu toate acestea, autorii “Marelui Rău” au fost în principal membrii triumviratului: Talaat Pașa (1874-1921), Enver Pașa (1881-1922) și Jemal Pașa (1872-1922). (Sandra Fabbro Canzian, Il Genocidio armeno, op. cit., p. 30).

Cititorul care avea deja noțiuni despre “Marele Rău” este ajutat să înțeleagă etapele planului diabolic, dorit în mod explicit de Junii Turci, etape care au dus la moarte, deportări, naționalizarea teritoriilor armenești sau care, de asemenea, au dezmembrat zone în care conviețuirea era un semn de respect interetnic.

          În schimb, odată cu Congresul Junilor Turci, care a avut loc la Salonic în 1910, cetățenii, chiar și cei islamici, cum ar fi o bună parte dintre arabi și kurzi, au fost considerați “inferiori”, iar în anul următor s-a stabilit că elementul cel mai deranjant pentru constituirea Turciei Mari trebuia eliminat. Acest “element” a fost națiunea armeană.

După expunerea genocidului, care a început în 1915, și prezentarea principalelor etape, autoarea are în vedere și nașterea Republicii Armenia la 30 mai 1918 și ascensiunea lui Mustafa Kemal, cunoscut sub numele de Atatürk (1881-1938), președintele Republicii Turce, proclamată la 29 octombrie 1923.

Cartea zăbovește asupra Operațiunii Nemesis, desfășurată de “justițiari răzbunători” ai poporului armean, cum ar fi Soghomon Tehlirian (1896-1960), ucigașul lui Talaat Pașa. Soghomon Tehlerian a fost arestat, dar ulterior a fost achitat de instanță.

Autoarea nu trece cu vederea anumite figuri precum Henry Morgenthau (1856-1946), Armin T Wegner (1886-1978), care au făcut atât de mult pentru a face cunoscut “Marele Rău”. Printre alții, este menționat consulul italian la Trebizonda, Giacomo Gorrini (1859-1950).

O caracteristică pozitivă a acestui volum este faptul că se referă la diaspora, numind unii dintre membrii săi proeminenți sau personalități precum Hrant Dink (1954-2007), jurnalist armean, asasinat în 2007, prieten cu Hasan Jemal (Cemal), autorul cărții 1915 The Armenian Genocide, publicată în 2012. El, nepotul lui Jemal Pașa, a început să studieze genocidul armean, ceea ce i-a adus acuzația de trădător, atrăgându-i “o mare stimă și recunoștință în rândul armenilor și nu numai”. ( Sandra Fabbro Canzian, Il Genocidio armeno, op. cit., p. 77.)

          Un suflu de speranță ne ajunge în suflet când aflăm că, la înmormântarea lui Hrant Dink, o sută de mii de oameni au participat cu pancarte pe care scria “Noi toți suntem armeni” sau “Noi toți suntem Hrant Dink”; mulți cetățeni turci au fost prezenți, dând dovadă de umanitate și civilizație.

          De asemenea, nu trebuie neglijați nici “armenii ascunși”, acei armeni care au fost islamizați și “turcizați” în timpul și după genocid.

Cartea se încheie cu un glosar și o bibliografie referitoare la genocidul împotriva poporului armean.

De asemenea, este însoțită de imagini cu monumente, ruine, icoane, biserici și Khacikaruri, cruci de piatră pe care este sculptată o cruce cu rădăcini pentru a simboliza Lemnul sacru pe care a murit Iisus, spre deosebire de copacul din Eden, unde au păcătuit primii noștri părinți, Adam și Eva.

Cartea este un instrument util care ajută la sintetizarea acestei perioade dificile, tulburi și sângeroase a istoriei și care ne îndeamnă să nu-i uităm pe cei care au fost smulși din locurile lor de baștină, au fost deportați și uciși.

Giuseppe MUNARINI

Fotografiile sunt preluate din carte.

by Giuseppe Munarini