Simona Paula Dobrescu

RECENZIE | “MIA NONNA D’ARMENIA” de ANNY ROMAND

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Sora mai mare Vaskan, mama Ani, cea  mai mică din familie Vartanouche, singurul frate Kourken, tatăl Agop și Serpouhi în vârstă de 11 ani(1904).

Forța unei femei și ochii unei fetițe pot

să depășească oroarea?

Serpouhi Hovaghian s-a născut în anul 1883, într-o familie burgheză de origine armeană, în orașul Samsun, port turcesc  la Marea Neagră.

Era o copilă când și-a însoțit tatăl în Palestina, care în calitate de inginer, lucra la construcția căii ferate.

Pe acele meleaguri, Serpouhi a frecventat școala maicilor din Nazareth, însușindu-și foarte bine limba franceză.

La moartea tatălui său decide să se întoarcă în orașul natal, iar la 15 ani se căsătorește cu un bogat comerciant de  tabac din Trebizont, cu numele de Karnic Kapamadjian. Devine mamă, a avut patru copii, doi dintre aceștia erau încă în viață, în luna aprilie a anului 1915, la începutul Genocidului. Nu mult timp după aceea, a rămas singură, doar cu un băiețel  de patru ani. Pe jos, se îndreaptă spre Sud, făcând parte din “caravanele morții”. Văzând că în jurul ei toate persoanele mureau, decide să-și lase fiul în grija unei familii de  țărani, dându-i în acest fel o posibilitate  ca să supraviețuiască, dar în același timp gândind, că se va putea întoarce, într-o zi, ca să-l îmbrățișeze  din nou.

După două tentative de fugă, în final reușește să scape și să ajungă pe coasta Mării Negre, rămânând ascunsă timp de doi ani. Când situația părea că s-a normalizat, Serpouhi fuge la Constantinopol, unde între timp se stabiliseră câteva din puținele rude rămase în viață. Serpouhi nu era numai o tânără femeie cultă, frumoasă și rafinată, era o creatură liberă, decisă, dârză, care a făcut tot posibilul ca să-și regăsească fiul.

La Constantinopol Văduva Kapamadjian (Serpouhi), armeancă,  în calitate de protejată specială însoțită de fiul Jiraïr de șase ani și jumătate,  obține  în 28 ianuarie 1921 un permis de liberă trecere și de ajutor în caz de nevoie, din partea Consulului General al Franței. Pe 19 februarie  pleacă din Constantinopol, pe 20 februarie  ajunge la Pireu(Grecia), pe 26 februarie se îndreaptă spre Genova(Italia) unde sosește pe 4 martie 1921 și de acolo, mai departe, pe mare, ajunge la Marsilia (Franța). Călătoria continuă cu trenul până la Paris, unde Serpouhi își îmbrățișează fratele.

Suferințele îngrozitoare pe care Serpouhi le-a trăit, le-a descris, așternând pe  hârtie, propriile gânduri și sentimente, scriind pe rând în limbile franceză, armeană și greacă, într-un mic caiet, pe care l-a ținut întotdeauna ascuns.

Trec anii, Serpouhi are o fată, pe Rosette, care la rândul ei, este mama lui Anny. Cea din urmă era o fetiță când asculta atentă povestirile bunicii din Armenia, fiind singura din familie care făcea acest lucru. Crescută de bunica ei, Anny, poartă numele ales de Serpouhi, în  semn de recunoștință față de englezii, care au salvat viețile multor armeni. Cu voce calmă și fără umbră de doliu Serpouhi deapăna  propriile amintiri pline de suferință și durere lui Anny, care avea opt ani, plângând amândouă, strâns îmbrățișate.

Viața merge înainte, Anny crește devenind  o cunoscută actriță, având  roluri în filme realizate de regizori ca Jean Luc Godard și Manoel de Oliviera. În anul 2006 a realizat  o serie de emisiuni dedicate decernării Premiului Nobel pentru literatură. A tradus câteva cărți din Alan Ball, iar în 2015 a publicat cartea “Ma grande mère d’Armenie”, tradusă în limbile suedeză, armeană și italiană.

pagină din manuscrisul, în franceză, al bunicii Serpouhi

În anul 2014 Anny Romand făcând ordine prin vechile lucruri din casă, găsește caietul bunicii Serpouhi, un document de o valoare inestimabilă. Publică în bună parte conținutul acestui caiet, călătoria unui grup de femei și copii pe drumurile Anatoliei spre deșert, spre o moarte sigură, adăugând și multe din conversațiile avute cu bunica Serpouhi. Cartea este un omagiu adus bătrânilor, celor care știau ce s-a întâmplat într-un trecut îndepărtat, dar totuși se gândeau că ar fi mai bine să-l  uite, cât și copiilor, noilor generații care știu să asculte.

                      Luna

                                (poezia este scrisă în original în limba armeană în anul 1916, este  prezentă în caietul lui Serpouhi Hovaghian și este publicată în limba italiană, în cartea scrisă de nepoata ei Anny Romand,  cu titlul “Mia nonna d’Armenia”[ Bunica mea din Armenia] La Lepre Edizioni 2020,pp.128.)

Umanitatea te observă

Pe mulți îi faci fericiți

Dar mizerabilul te blesteamă

Pe alții îi faci să plângă.

Ai milă chiar și tu

De aceste mii de nevinovați

care au ca pat doar o  bucată de pământ

O Lună, ca luce te au numai pe tine?

Printre cadavre sunt multe femei

Cu fiii agățați la  piept

Parcă așteptau ajutorul tău.

Dacă noi suntem vinovați

Care este vina a celor inocenți?

Simona Paula DOBRESCU

Leave a Reply

Your email address will not be published.