RECENZIE / ,,BUNICA MEA,, autoare – Fethiye Cetin

Romanul  lui Fethiye Cetin este unul din multele  scrise despre perioada începutului de secol XX , despre tragedia genocidului armean. Istoric sau memorialistic, biografic – cuprinzând în mare parte  înșiruirea descrierilor unor evenimente din viața bunicii autoarei, romanul nu poate fi citit fără a te captiva, fără a te surprinde. Autoarea nu urmărește  doar  prezentarea unor fapte, întâmplări, triste, dureroase, tragice, dar atât de comune, din nefericire, pentru armenii care trăiau încă în Turcia la începutul sec XX.

Mai mult decât prezentarea vieții bunicii sale autoarea urmârește  a face cunoscută tragedia unui popor, dorind înlăturarea vălului întunecat, care prin voința făptuitorilor odioaselor crime  și prin nepăsarea altora, amenințau să ascundă pentru vecie adevărul tragediei, a genocidului din 1915.

Evenimentele  prezentate sânt de fapt  amintiri ale bunicii autoarei. Acestea constituiau povara pe care bunica a purtat-o decenii la rând, a unei taine de neimaginat care-i mâcina sufletul, până în clipa când, simțindu-și sfârșitul aproape, și-a ușurat conștiința mărturisind cu voce tremurândă adevărul ce-i mâcina sufletul. Este tragedia unei tinere armence, răpită de turci și obligată a-și renega și uita originile pentru a supraviețui, pentru a trăi! Este suferința unui suflet, a unei femei care purta în conștiință o taină de care dorea să se elibereze, știind totodată că aflarea adevărului va răscoli vața urmașilor ei. Cine era de fapt ea, bunica, și cum va fi înțeles adevărul trecutului ei?

Cum putea fi perceput adevărul vieții sale? Era armeancă sau turcoaică, victimă a genocidului sau membră a familiei vinovaților? Care erau adevăratele sale rude ?

Numeroasele semne de întrebare, diversitatea reperelor care i-au determinat viața, clipele de răscruce din viața acestei femei, fac ca această carte să fie mai mult decât un simplu roman, decât o înșiruire de întâmplări. Trecuttul, prezentul și viitorul acestei ființe pot fi privite mereu din alte unghiuri, cu alții ochi, cu altă judecată… însă realitatea este doar una. ,,BUNICA MEA,, nu este o carte simplă, este o impresionantă dramă psihologică, drama unei fete armence a cărei viață se întrerupe în 1915 pentru a continua apoi ca viață a unei femei, turcoaică, mamă și bunică.

 Primele pagini ale cărții prezintă momentul trist al morții bunicii…și apot apare primul semn de întrbare! La oficierea ceremoniei religioase conform tradiției musulmane, când trebuia amintit numele persoanei decedate, în sufletul autoarei  se naște marea dilemă. Cine er de fapt bunica sa, care era numele ce trebuia amintit? Turcoaica Seher, fiica lui Husein și Isma, sau armeanca Hranuș, fiica lui Hovhanes și Iscuhi? Fethiye Cetin se întreba nedumerită: ,,Cine a fost Bunica mea?”

Lipsea oare îndrăzneala de a răspunde? Sau… adevărul tăinuit era perceput diferit, privit altfel?  Ce simțea oare  Fethiye Cetin?                                                                                             

Prin fața ochilor săi se derulează imaginea unui botez săvârșit într-o biserică armeana

la începutul sec. XX, pentru a fi urmată de scena ceremoniei de înmormântare oficiată într-o moschee! Începutul și sfârșitul unei vieți…de fapt două vieți distincte într-una singură!

Autoarea continuă cu prezentarea copilăriei bunicii, Hranuș Gadarian, până în anul 1915, trecând apoi direct la anii copilăriei sale, a  tinerei Fethiye, la începutul celei de-a doua jumătăți a sec trecut, copilărie trăită într-un oraș din Turcia.

Pentru tânăra Fethiye este perioada unor importante descoperiri. Își descoperă bunica, bună și iubitoare, respectată de toți și purtând de grijă tuturor ca o adevărată stăpână a casei. Dar în puțin timp bunica apare în fața ochilor nepoatei sale cu sufletul deschis spre a-i destăinui tainica povară a vieții sale: Bunica era de fapt armeancă răpită de turci în 1915, anul groaznicelor crime despre care Fathiye află abia acum chiar din mărturiile singurei ființe față de care avea încredere nemărginită. Nedumeririle cresc în mintea tinerei. Cum de s-a întâmplat așa ceva? Cum a reușit bunica sa să treacă prin toate acestea? Ce se ascunde oare în sufletul armencei obligată să-și renege originea? Ce atitudine să adopte ea, Fethiye, față de cei vinovați de masacrarea armenilor?

Aflarea cumplitelor adevăruri îi vor transforma viața tinerei Fethiye. Încearcă să găsească răspunsuri chiar la bunica sa, dar fără succes. Primea invariabil același răspuns-,,Copila mea, fie ca acele zile să dispară și să nu se mai repete”.

Viața mergea înainte, zilele se scurgeau mai departe pentru bunica lui Fethiye și pentru cei care i-au dat viață. Părinții reușesc să se salveze  și să-și găsească adăpost tocmai în America, împreună cu unul din frații bunicii, Khoren. Celelalte rude pieriseră în zilele genocidului…Pentru Hranuș  începuse însă o nouă viață, într-o lume nouă, deosebită de cea dinainte. Fusese căsătorită forțat cu un turc, avea o familie, îndatoriri. Nu poate să-i părăsească și nu poate pleca în America. Rămâne cu noua sa familie, între cei care-i masacraseră rudele, pe pământul în care, undeva, se aflau osemintele acestora.Trăiește o viață nouă, după alte regului, după alte obiceiuri, păstrând în adâncul sufletului amintirea copilăriei trăite alături de părinții săi, fără să știe că departe, în America, tatăl său va păstra la piept până în clipa morții scrisoarea prin care copila Hranuș  îi scria în limba armeană, mărturisindu-i dorul care o măcina față de tatăl său plecat în pribegie!

Este probabil scena cea mai profundă aîntregului roman, elementul ce simboliza de fapt întreaga trăire a armencei răpite de turci, răspuns la toate ăntrebările pe care Fethiye Cetin și le punea. Răspunsul era în sufletul bunicii sale…poate  și în acele rânduri scrise în limba armeană!

Drama tinerei armence nu a fost unică, câte alte destine au fost schimbate, câte suflete au fost distruse în acest fel! Celor care și-au pierdut viața li se alătură cei care și-au pierdut sufletele, care au rămas în viață trăind  într-o căutare veșnică a identității lor!

Fethiye Cetin, scriind această carte, aduce un omagiu celor care au trecut prin aceste groaznice încercări, celor care au trăit căutându-și sufletele. Viața bunicii lui Fethiye, destinul acestei armence, la fel ca a multor altora, cutremură conștiința oricărui cititor prin tragismul inimaginabil. Este de fapt o față a genocidului, un aspect nebănuit, toate prezentate prin destinul unei ființe nevinovate.

Cartea cuprinde  povestea bunicii autoarei  dar și  frământările celei care  se descoperă pe sine ascultând cele mărturisite de bunica sa. Fethiye Cetin simte nevoia de a merge în America, pentru a se pleca în fața mormintelor părinților bunicii sale, cerând iertare pentru faptele săvârșite de conaționalii ei. Era gestul normal, firesc al omului Fethiye.  Exemplul său ar trebui urmat de  o întreagă lume.   Nu doar societatea turcă de azi, nu doar generația urmașilor celor vinovați au această datorie! Este datoria fiecăruia de a cere iertare pentru suferințele pricinuite celor nevinovați!

Traducerea acestei cărți în limba română nu este întâmplătoare, România fiind printre primele țări care i-au primit cu omenie pe refugiații armeni supraviețuitori ai genocidului, oferindu-le adăpost și ocrotire. Rămânem veșnic recunoscători poporului român pentru aceasta, străduindu-ne, ca și pănă acum, să ne implicăm în împlinirea tuturor celor bune și folositoare acestei țări, acestui minunat popor frate român.

Cunoașterea durerii unui popor, a tragediei acestuia, nu poate fi decât  un pas înainte pentru oprirea răului, pentru ca zilele care au fost să  nu se repete.

Cunoscându-se mai bine oamenii vor simți la fel,vor gândi la fel și vor trăi cu dorința de a face totul împreună pentru a opri suferința celor nevinovați și pentru a zdrobi răul care o aduce. Adevărul și dreptatea își vor arăta puterea biruinței spre binele și folosul întregii omeniri! 

Biroul de presă al Arhiepiscopiei Armene din România

______________

nota redacției : Cartea semnată de Fethiye Cetin, “Bunica mea. memorial “ a apărut la Editura Ararat, 2012, în traducerea lui Sergiu Selian

vezi recenzia aici

by Mihai Stepan Cazazian