RALUCA-MARIA PANAIT : Ultimii martori și (ne)uitare după genocidul armean

         Ce rămâne din tragedia de acum un secol și cum se poate vorbi despre o atrocitate pe care Turcia nu o recunoaște nici măcar astăzi? Un posibil răspuns îl reprezintă cartea Mărturii ale supraviețuitorilor despre genocidul armean, un colaj memorialistic cu o profundă valoare documentară. Nu doar că oferă voce unor oameni care au fost mereu reduși la tăcere și le permite să își spună în sfârșit povestea, dar aduce în contemporaneitate violențele săvârșite, astfel încât nimeni să nu uite vreodată.

Demersul acesta de a colecta memoriile și – prin unificarea unor suferințe aparent individuale – de a scoate în evidență trauma colectivă amintește de jurnalistica Svetlanei Alexievici și, în special, de cartea „Ultimii martori”, prin care sunt reunite mărturiile unor supraviețuitori ai celui de-al Doilea Război Mondial care, asemenea supraviețuitorilor genocidului armean, erau copii în perioada respectivă și, dincolo de violența propriu-zisă, au fost supuși și la o pierdere brutală a inocenței.

Cei șaisprezece naratori care relatează ororile comise de turci asupra armenilor sunt, într-adevăr, ultimii martori, ultimele voci care mai pot spune povestea oprimării unui întreg popor și evita, deci, alunecarea în vidul uitării. Deși se caracterizează prin polifonie, ceea ce impresionează la această colecție de mărturisiri este că vocile narative nu sunt dispersate și există o construcție unitară, bazată pe suferința comună și devenită un fir care leagă toți supraviețuitorii, dincolo de istoriile lor individuale, după cum precizează și Imastuhi Ohanesian în mărturia sa „Chinurile noastre au întrecut orice măsură, dar fratele meu şi cu mine am scăpat ca prin minune.”: „Nu există familie de armeni care să nu aibă în cadrul ei morţi de mâna turcilor. Chinurile noastre au întrecut orice măsură. (…) Dar Biserica şi limba lor i-au ținut uniţi.” Un alt supraviețuitor, Hagop Cividian, amintește, în mărturia sa, „…se va numi «masacrarea copiilor»”, de datoria morală pe care o are întreaga omenire de a nu mai permite vreodată să se întâmple ceva similar. Și primul pas pentru a împiedica reiterarea unor astfel de violențe este, bineînțeles, chestionarea și demistificarea marii istorii, care s-a format de fapt prin suferința și vărsarea sângelui celor nevinovați.

Există, în Mărturii ale supraviețuitorilor despre genocidul armean, un regim narativ al oprimării, consemnate foarte grafic și visceral și manifestate atât în plan colectiv, dar și individual. Sunt descrise astfel distrugerea bisericilor armenilor, jafuri, dar și un întreg măcel uman, concretizat prin: smulgerea unghiilor, biciuiri, arderea de viu, jafuri și deportări, marșuri infernale, mutilări, foamete, aruncarea în mare sau canale. Putem, în cazul acesta, vorbi și de un caracter istoriografic al cărții analizate. „Invocam cu voce tare spiritul maeştrilor scrisului armenesc şi al marilor noştri artişti, cerându-le să arate lumii civilizate crunta tragedie ce se derula în pustiul acela sălbatic, sperând că mă vor auzi şi vor şti să povestească omenirii ceea ce n-a văzut şi n-a suferit niciun alt popor.”, mărturisește Annig Vartanian în „Am văzut cum acele martire săreau în limbile avide ale flăcărilor, încercând să iasă din groapă, fără să reuşească. Am văzut cum acei asasini dădeau prin sită cenuşa victimelor pentru a găsi aur topit!”, invocând nevoia de a transmite, prin scris, în ce a constat armenocidul și câtă violență există în istoria acestui popor. Cu atât mai importantă devine această carte în zilele noastre, întrucât valoarea sa testimonială problematizează și contestă narațiunile mistificatoare legate de curajul istoric și eroismul Turciei.

Mărturii ale supraviețuitorilor despre genocidul armean este, în acest sens, o sinteză a diverselor metode de tortură aplicate de turci și abundă în imagini care violentează retina, dar, dincolo de asta, sunt prezentate și năzuințele unor oameni ce reușesc să supraviețuiască în situații-limită. Din mărturia lui Hrant Artinian, spre exemplu, „Cum am scăpat de iatagan şi de sângerosul măcel.”, reiese că găsește speranță în imaginea mamei sale, eroizată, și în credință.

Există o coloratură religioasă și în mărturiile altor armeni, care devin conștienți de statutul de pharmakos și văd în chinurile lor o reiterare simbolică a răstignirii christice: „Parcă noi toți eram condamnați la o crucificare și urcam spre Golgota, unul câte unul, spre moarte.” (Eliza Zarughian (Gocian), „Familia mea în cumplitul Axor din Erzurum”), „am pornit pe drumul Golgotei, cu toiagul deportatului în mână” (Annig Vartanian, „Am văzut cum acele martire săreau în limbile avide ale flăcărilor, încercând să iasă din groapă, fără să reuşească. Am văzut cum acei asasini dădeau prin sită cenuşa victimelor pentru a găsi aur topit!”).

Pe alți supraviețuitori, însă, i-a ținut în viață tocmai spiritul de revoltă, manifestat prin fie scindarea între credință și tăgadă, fie printr-o negare absolută și un refuz al lumii din afara universului concentraționar: „Unde era Dumnezeul armenilor? Ce vină avea săracul copil?”, „Ne blestemam soarta. Îl blestemam chiar și pe Dumnezeu, care asculta indiferent plânsul nostru deznădăjduit.” (Eliza Zarughian (Gocian), „Familia mea în cumplitul Axor din Erzurum”). Annig Vartanian, într-un discurs ce tinde spre apostazie, demitizează jertfa eroică, refugiul în rugăciune și spiritul de supunere inclusiv în fața morții, militând pentru o atitudine combativă, prin care armenii ar putea ridica, la rândul lor, sabia în fața turcilor și s-ar apăra.

Poetica rezistenței se constituie în diverse resorturi individuale de supraviețuire, dar și aici există un punct de intersecție – umanitatea care transcende din fiecare mărturie, manifestată printr-un spirit comun de luptă și prin constatarea că pe toți armenii îi unește aceeași suferință. În direcția aceasta, cartea poate fi considerată și un epitaf pentru omenie: „Ura e negarea iubirii, a vieţii. Inspirat de iubire, spiritul uman a dat naştere numeroaselor opere ale sufletului şi gândirii. Ura este negarea tuturor acestora, izvorul tuturor nenorocirilor de pe planeta noastră. Ea poate provoca dispariţia vieţii pe pământ. Deportarea din 1915 este consecinţa urii şi intoleranţei omului faţă de semenii săi.” (Hagop Cividian, „…se va numi «masacrarea copiilor»”).

Pledoaria pentru solidaritate și acceptarea alterității își păstrează actualitatea și, din punctul acesta de vedere, se poate spune că mărturiile supraviețuitorilor armenocidului eternizează brutalitatea îndurată de un întreg popor, care iese din cadrele unui moment istoric precis și devine atemporală. Un supraviețuitor al genocidului amintește de permanentizarea suferinței psihice rezultate în urma ororilor din trecut: „Au trecut câteva decenii de la tragicele evenimente petrecute. Supravieţuitorii n-au reuşit să-şi vindece rănile adânci provocate de acestea, ororile comise reapărând în memoria şi preocupările lor cotidiene.” (Hagop Cividian, „…se va numi «masacrarea copiilor»”). În plus, cum ar putea fi aceste răni vindecate, dacă, în spațiul public, nici măcar nu sunt recunoscute, dacă în memoria colectivă, trauma armenilor adeseori nici măcar nu este validată?

Mărturiile acestea despre oroare și supraviețuire nu au doar valoare cathartică, ci pot fi considerate, simultan, un cenotaf pentru armenii care nu au rezistat în fața atrocităților comise de turci, dar și un testimoniu pentru lumea de azi, căreia i se aduce aminte să nu rămână indiferentă și să manifeste empatie, astfel încât ultimii martorii, dar și primii, cei care nu își mai pot spune povestea, să nu fie uitați.

Raluca-Maria PANAIT

(an II, Facultatea de litere, UBB, Cluj-Napoca)

……………………………………………………………………..

Eseu redactat în cadrul cursului Omul politic si literatura din cadrul Facultății de Litere din Cluj inițiat de Ruxandra Cesereanu (scriitoare, profesor la Facultatea de Litere din Cluj, Departamentul de Literatură Universală și Comparată)

by Redactor