Prietenii mei armenii – Interviu cu Ema Maria Moisescu

În perioada 6 – 12 iulie2011, aavut loc o deplasare de studiu în zona Transilvaniei în cadrul unui proiect de cercetare privind turismul interetnic şi inter-cultural desfăşurat de Departamentul pentru Relaţii Interetnice al Guvernului la iniţiativa Uniunii Armenilor din România U.A.R.

Grupul de cercetare a fost format din doamnele Rodica Precupeţu şi Liliana Bărbulescu, din partea D.R.I., dl. Mihai Stepan Cazazian din partea U.A.R., dl. Carol König ca reprezentant al saşilor şi al Ministerului Culturii, doamnele Gabriela Tarabega şi (subsemnata) Anca Filoteanu din partea Asociaţiei Italienilor din România, RO. AS. IT. şi dl. Mihai Dragomir, reprezentant al Inst. European pt. Itinerarii Culturale.

La trecerea echipei noastre de cercetători prin Cluj, Doamna Gabriela Tarabega, Directoarea Revistei „Siamo di nuovo insieme” a Asociaţiei Italienilor s-a întâlnit cu o veche prietenă care a avut multe să ne povestească. Despre italienii din Transilvania şi construcţiile realizate de aceştia, dar şi despre prietenii ei armeni, în mod special despre cei din Gherla. Şi despre casele armeneşti construite pe vremuri de către neîntrecuţii meşteri italieni.

Oraşul Gherla de astăzi a fost fondat pe la 1700 de către comunitatea armeană pe un teren cumpărat cu bani aur de la Viena de Episcopul Oxendius Verzerescu. S-a ales locul undeva pe Someşul Mic, având la sud un castru roman iar la nord cetatea medievala Martinuzzi (transformată într-o vestită şi teribilă temniţă, de unde provine de altfel şi numele de „gherlă”, adică „închisoare”).

Aici s-ar fi dorit crearea unui Armenopolis uriaş, în care să se adune toţi armenii din Polonia, Ucraina, Ungaria şi Ţările Române.

Având în vedere că el nu s-a dezvoltat ca orice alt oraş ci s-a ridicat din temelii pe un teren viran, Gherla este şi primul oraş sistematizat, cu străzile perfect paralele şi perpendiculare, fiind lotizat de către constructorul italian Alexa.

Bogaţii negustori armeni şi-au dorit case spaţioase şi elegante, fascinaţi fiind şi de stilul epocii – barocul târziu. Au tocmit pentru aceasta pe cei mai buni specialişti de pe piaţă. Şi cine puteau fi mai potriviţi ca să zidească un oraş baroc decât italienii?! Să urmărim amintirile Doamnei Ema Maria Moisescu.

Ema Moisescu, Mihai Stepan Cazazian şi  Gabriela Tarabega

–  Mă numesc Moisescu Ema Maria, am 86 de ani. Sunt născută într-o familie care poartă în vine tot sângele Imperiului Habsburgic…. O parte din copilărie am trăit-o şi la Gherla, oraşul care poartă amprenta constructorilor şi arhitecţilor italieni,  întrucât este un oraş baroc. Toate clădirile din Gherla, ale marilor familii armene, au fost făcute de maiştrii italieni. Da. Şi am ştiut de influenţa foarte mare pe care ei au avut-o. Sigur că aici în Imperiul Austro-Ungar (unde au trăit)  italienii s-au combinat şi cu familii maghiare şi foarte mulţi şi-au pierdut identitatea. Adică nu mai vorbeau italiană, au dat-o pe ungureşte, aşa cum au păţit şi armenii care au fost în Armenopolis.  Liceul armenesc din Gherla a devenit liceu de limbă maghiară şi armenii din Gherla cam toţi se revendicau cumva de la limba maghiară. Aveau şi formaţiuni de actori amatori – teatru de amatori – dar şi acelea erau în limba maghiară. În cimitirul din Gherla o să găsiţi foarte multe morminte, monumente armeneşti, şi sunt câteva cripte, câteva construcţii care amintesc de vechile biserici şi mănăstiri armeneşti din Armenia ….

Iar toată Gherla merită văzută pentru că toate clădirile din perioada barocă sunt făcute de italieni. Împărţirea străzilor şi împărţirea loturilor de case toate acestea sunt făcute de ei.

Mihai Stepan Cazazian: Dar aţi cunoscut şi armeni din Gherla?

–  Dar cum să nu! Foarte mulţi şi am fost prieteni buni.

–  Ce familii? Pe cine?

–  Păi cu Familia Aian, erau mari bogătaşi, comercianţi de piei de vită. Şi astea mergeau prin toată lumea. Pe urmă erau Familia Girgirean, Cozalian, Bátrin, de la „bătrân”. Toţi purtau nume cu rezonanţă românească pentru că veniseră din Moldova. Era Vărzaru – Vérzar. Da. Vis-a-vis de bunica mea stătea familia asta, Vérzar, cu care eram în relaţii foarte bune. Era Familia Negruţ.

–  Şi asta prin ce an discutăm?

–  Anii 30 – 40 – 50. Pe urmă i-au împrăştiat. S-au dus toţi prin toate părţile.

–   Oricum, economic oraşul decăzuse mult.

–  Da, a decăzut. Dar înainte erau foarte mulţi. Era Familia Ţeţ.

–  Cred că din familia Generalului Ţeţ, de la 1848. Dintre generalii maghiari, pe care noi ni-l revendicăm, pentru că e armean de origine.

–  Şi au fost mulţi care şi-au luat nume ungureşti. De exemplu Caracioni. Care înseamnă Crăciun.

–  Da. S-au maghiarizat tot aşa cum cei din Moldova s-au românizat. În Moldova sunt familiile Misil, Trancu, Ciomac, Goilav. Toate astea sunt nume armeneşti.

–  Erau Zacarias. Şi chiar acolo în cimitir, sunt foarte multe monumente. Foarte bine ne-am înţeles cu ei, cu armenii. Şi cu copiii. Pe urmă erau unii – nu ştiu de unde şi-au luat numele ăsta de Urmanţi, care erau foarte bogaţi. Şi era Familia Covrig, iarăşi foarte buni. Era şi unul pe care îl chema Gogoman. Erau Florieni mulţi – Florian. Mergeau foarte des şi la Biserica Armenească.

–  Dar în anii aceia mai aveau armenii totuşi afaceri? Ştiu ca de la începutul secolului XX au cam decăzut.

–  Încă mai mergeau prin lume şi erau foarte bogaţi. Aveau în case tot felul de lucruri. Aveau tablouri cu strămoşii lor, foarte impresionante. Aveau nişte bijuterii extraordinare. Extraordinare! Şi toţi aveau nişte case aşa… îndestulătoare, frumoase. Îmi place – o prietenă de-a mea are o casă atât de romantică şi ea, vai, e atât de sătulă, că e atât de greu de întreţinut! Are nişte pereţi groşi… Cam toate sunt aşa construite. Intri într-o cameră mare din care se desfac celelalte, lateralele – două în stânga, două în dreapta. Eventual dacă terenul, clădirea este mai mare, dincolo de cea în care ai intrat mai este încă o cameră. Care însă nu e atât de bine luminată pentru că au spatele toate într-una. Atunci au lumină din acoperiş. În pod au coşurile aşa construite încât unul din coşuri arată ca un şemineu şi acolo îşi afumau carnea. Au fost mari crescatori şi de vite şi de porci. Şi făceau un kaiserfleisch minunat şi o slănină… extraordinară. Erau foarte pricepuţi.

–  De când nu aţi mai fost la Gherla?

–  Mă mai duc din când în când, că sora mea e acolo. Dar foarte rar mă duc. Pentru că nu mai e nimeni dintre cei pe care i-am cunoscut eu. Toţi au plecat. Aici mai e … chiar din Familia Karacioni de care vă spuneam, a fost medicul şef al judeţului, Zoli, care era un băiat foarte deştept. Au fost printre ei oameni foarte deştepţi. Dar erau şi unii aşa mai lăsători, mai orientali, mai… Se spunea o legendă că la începutul anilor 30, atunci când au vrut să introducă apa curentă şi la Gherla, un armean bătrân s-a sculat şi a spus: „N-avem nevoie! Uitaţi-vă la mine, am 70 de ani. N-am făcut baie  niciodată”!

–  Unii au plecat în Ungaria. Mai vin acum sâmbăta asta (pe 9 iulie la Gherla) urmaşii celor care au locuit la Gherla.

–  Muradin, era căsătorit, sau este căsătorit încă, dacă mai trăieşte, cu o arhitectă, Baier, maghiară  din Tg. Mureş.

interviu  filmat şi transcris de Anca FILOTEANU

by Mihai Stepan Cazazian