Mihai Stepan Cazazian

POSTUME / „Cerul înstelat deasupra mea” de Armand Baruir Gurău

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Miercuri, 10 aprilie 2019, orele 15:30, la inițiativa domnului Taner Murat, președintele Asociației Multiculturale ANTICUS, la statuia lui Ovidiu din municipiul Constanța scriitorii constănțeni și invitații lor au susținut un recital de poezie în amintirea lui Armand Baruir Gurău.

L-au omagiat pe poetul recent dispărut și au recitat din volumul său de debut „Cerul înstelat deasupra mea”, publicat postum de către Editura ANTICUS PRESS, poetul Steve Rushton din Marea Britanie, prof.univ.dr. Nuredin Ibram, prof.univ.dr. Olga Duțu, Vasilica Mitrea (Uniunea Scriitorilor Europeni de Limbă Română din Chișinău, filiala Constanța), Alexandra Flora Munteanu (Societatea de Haiku Constanța), Garofița Jianu, Mioara Baciu din Galați, Belkis Sena Bilal, Liliana Vasiliev, Cornelia Grozavu, Amet Kîymet. A fost prezent dl.Aurel Lăzăroiu, președintele Cenaclului „M.Sadoveanu” precum și iubitori ai literaturii din municipiul Constanța.

DESPRE ARMAND CU DRAGOSTE . . .

                       
O personalitate autenticăl! Acesta este Armand! Și spun „este”, pentru că nu
pot asocia timpul trecut cu prezența lui tonică, luminoasă, pozitivă, uneori
chiar excentrică. Un prieten drag, integru și spiritual, cu umor superior și ironie fină. Toți, l-am
iubit, cum, de altfel și el pe noi. L-am perceput ca pe un
real dar, și iată că acum, în a 40-a zi a despărțirii
noastre – vremelnice -, ne mai face un dar: versurile lui; versurile pe care cei ce l-au apreciat le-au adunat într-o
carte de neuitare, de pe coperta căreia zâmbește șugubăț. Și ne mai uimește o
dată, ne mai surprinde cu aceste versuri, dezvăluindu-și noi nuanțe ale ființei
sale: ne apare melancolic, nostalgic, afișând o atitudine filosofică,
meditativă în fața existenței și universului. Încă din prima poezie, „Te cânt,
femeie,  . . .”, exprimă perfect și integral, ca într-o prefață lapidară,
esența crezului său poetic, și anume iubirea, iubirea în dor, în
vis, în așteptare, în arzătoare dorință, iubirea ca sentiment suprem: eternă,
invincibilă,  ca o forță cosmică. Prin contrast, conștiința efemerității
umane, a neputinței de a ne depăși mărginirea,
conferă Timpului și Spațiului dimensiuni hiperbolice, sugerând în subtext
tragismul condiției umane.

                       
Poeziile lui Armand îi seamănă: așa cum nici el n-a acceptat vreun compromis în
viață, rămânând integru și vertical în tot ceea ce a întreprins, versurile lui,
clasice, în esență, sunt expresia acestei integrități. E limpede că autorul nu
revine asupra textului, nu-l cizelează, nu-l modifică în niciun fel, pentru că
orice intervenție ulterioară ar fi însemnat nesinceritate sau inducere în
eroare. Cum n-avea, se pare, intenția de a le scoate la lumină – cel puțin,
deocamdată – , logic este că, oricum, o manevră de perfecționare, de „șlefuire”
a lor ar fi fost superfluă, ele adresându-se propriului eu, ca
unui alter-ego al său. Așadar, poetul lasă textul în forma inițială, astfel cum
a țâșnit  sub impulsul inspirației momentului. Rarele imperfecțiuni nu-i
scad din valoare, ci dimpotrivă, îl potențează, ca o probă în plus a
loialității sale față de scriitură. Credincios acestui deziderat, poetul nu
sacrifică niciodată perfecțiunea ideii, perfecțiunii formei. Credem  că nu
comitem nicio impietate, publicându-le, căci sunt frumoase, asemenea sufletului
său, iar din frumos se cade să ne împărtășim toți, fără a ne face
 vinovați de niciun păcat.

                       
Titlul cărții împrumută titlul uneia dintre poeziile din volum, care – la
rândul ei – se inspiră dintr-o cunoscută mărturisire a filosofului Immanuel
Kant: „Două lucruri mă uimesc mai presus de orice: cerul înstelat deasupra
noastră, legea morală în noi.”

                       
De altfel, nu o dată, ba chiar în mod constant, Armand își proiectează sentimentele
în plan cosmic, pentru ca – prin asociere cu astrele – să le înalțe și să le
confere universalitate:

                        În
echinox, tu zi ești nopții mele,/ Dar te percep ca tot ambivalent; Deasupră-mi,
lună nouă între stele,/ Deasupră-mi, soare nou, incandescent.” (Te cânt,
femeie . . . )

                        Întâlnirea
iubiților pare predestinată, „scrisă” parcă într-o carte a sorții, dar
adversitatea unei lumi ostile pare să nu le acepte conexiunea. Chiar dacă
ambelor „semințe” le este sortit să rămână sterpe, pasiunea îndrăgostiților
învinge Timpul și Spațiul. Ei vor birui neconcordanța temporală, precum și
depărtările interspațiale, spre a se întâlni și reface unitatea
primordială Bărbat – Femeie, învingând, prin acest elan, moartea:

                        „Te
mai aștept, iubito, într-o carte,/ Ca din cuvinte să ne facem pod./ Sunt totuși
prea târziu, tu prea departe,/ Ca ambele semințe să dea rod.”(Op.cit.)
 Este
remarcabilă, aici, și puterea cuvintelor care, în ciuda
eventualei împotriviri a tot și a toate, îi poate lega, asemenea unui pod
nevăzut, dar trainic.

                       
Având un presentiment al tristului și prematurului sfârșit, Armand – poetul se
angajează într-un dialog cu sine însuși ( Elegie ), anticipând
mâhnirea și regretul de a se despărți de viața pe care o iubește atât.
Sentimentul neputinței se descifrează în subtext, învăluindu-i creația cu un
dezamăgitor simțământ al nimicniciei și al inutilității oricărui efort uman:
„Vanitas vanitatum et omnia vanitas est” („Deșertăciunea deșertăciunilor, totul
este deșertăciune”) (Eclesiastul):

                       
„Dar nu fi trist, de soarta-ți va fi rea,/ Și-n loc de început e doar postfață.
/Și fluturii, din când în când, îngheață,/ Și caii se împușcă, nu-i așa?/ Și
mori rănit din dragoste de viață
.”(Elegie)

                        Într-adevăr,
autorul nu se deszice niciun moment de dragostea de viață, căci ea, dragostea,
nu-l dezamăgește niciodată, doar viața în sine – existența?/ inexistența? –
complică lucrurile.

                       
 Permanent preocupat de misterul unor categorii la care, în mod obiectiv,
nu avem acces, precum universul, infinitul, nemurirea, eternitatea, poetul
speră – și-ar dori – să-și continue, într-o formă sau alta, în orice
formă, viețuirea, desigur alături de eterna iubită:

                        „Și
vom zbura până la nori, / Purtați pe aripi de cocori, Spre vara unui sentiment/
Ce va să vină/ Și vom aprinde-n firmament/ Un astru nou, incandescent,/
Scăldați în pulbere de aur și lumină
.” (Te recunosc)

Atât despre Armand. Restul îl veți citi și-l veți aprecia d-stră.

Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească în lumină.

                                                        CEI CARE-L VOR IUBI ETERN PE ARMAND

One Response to POSTUME / „Cerul înstelat deasupra mea” de Armand Baruir Gurău

  1. Octavian May 9, 2019 at 9:17 am

    Armand a fost un om cu un suflet exceptional si extrem de sensibil si cult. Pacat ca a plecat atat de devreme din dimensiunea asta. In poeziile lui face des referiri la scrieri sau titluri de carti si chiar filme vechi.