PORTRET | Venera Mușeg  Gasparyan – o armeancă

Ar fi trebuit să fie un interviu cu doamna Venera  Mușeg Gasparian. Nu am reușit să ducem interviul până la capăt așa încât am hotărât să dau articolului noastru forma unui pseudo-interviu.

Într-o notă publicată de revista Ararat, ” Când omul sfințește locul”, am prezentat, foarte pe scurt, modul în care am cunoscut-o pe doamna Gasparyan.  În totală necunoștință de cauză am hotărât să propun un ajutor oarecare pentru activitatea Doamnei. Am primit un răspuns, profund emoționant, în care îmi mulțumea pentru bunele intenții și mi-a trimis o mulțime de informații despre felul în care a fost salvat de la distrugere cimitirul cunoscut ca fiind Cimitirul vechi armenesc sau Cimitirul armenesc catolic din Chișinău.

Când revista Ararat a publicat scurta mea însemnare, am întrebat în ce măsură pot dezvolta acest subiect. Și trebuie să mulțumesc  Redacției pentru interesul manifestat. Acestea fiind zise să intrăm în subiect.

Venera Gasparyan s-a născut la Stepanakert, într-o frumoasă familie de armeni, de oameni care iubeau muzica și cărora le plăcea să cânte la diferite instrumente. Bunicul doamnei Gasparyan a fost un virtuos al duduk-ului,  instrument realizat din lemn de cais.

Tatăl Venerei era din regiunea Syunik. Avea studii superioare în domeniul construcțiilor miniere. Mai târziu va deveni directorul unei școli. Tatăl aveam doi frați dintre care unul era campion la lupte libere.

Bunica doamnei Gasparyan a trăit 114 ani iar sora ei 111. Locuitorii le-au cinstit memoria așezându-le tablourile la intrarea în satul natal. Cele două doamne au călătorit foarte mult, totdeauna îmbrăcate în costumul național al armencelor din Karabakh. Costumele erau comandate la croitori care știau toate detaliile costumului tradițional al armenilor din regiune.

Mama Venerei era din Karabakh, dar din alt sat decât al tatălui.

“Era o femeie foarte frumoasă, spune doamna Gasparyan, și era, tot timpul activă,  prezentă peste tot. Nu obosea niciodată”.

Pentru a se căsători cu ea, tatăl doamnei Gasparyan și-a răpit viitoarea soție. Erau o familie foarte fericită, respectată de vecini, pe care, la rândul lor, îi respectau. Organizau deseori mese la care invitau pe toți vecinii și prietenii. Eau petreceri vesele ce reuneau 40 până la 60 de persoame. Mesenii veneau cu nuci care mai de care mai tari și îl provocau pe tatăl Venerei să le spargă între degere, lucru care îi ieșea de fiecare dată spre deliciul invitaților.Avea cinci sau șase ani când, mergând la o nuntă cu părinții, a fost impresionată de muzică; s-a întins pe burtă în casă, a desenat o claviatură de pian pe care imita orchestra. S-a simțit ridicată de două mâini puternice și a descoperit că era tatăl ei, profund impresionat de ceea ce făcea copilul. Ca urmare tatăl i-a promis că îi va cumpăra, a doua zi, un pian. Pianul a sosit după mai multe zile fiind adus de la Moscova. Era un pian marca Lyra.

” Am început să cânt fără să am vreo pregătire și cântam ore și ore”. Părinții erau entuziasmați și vedeau în ea un continuator al bunicului. “Am absolvit școala de muzică. Am avut note foarte bune”.

A urmat Conservatorul și apoi Facultatea de Litere.

Una din cele mai emoționante amintiri din copilărie este legată de vizita Mareșalului Bagramian în Karabakh. A fost desemnată să îi ofere un buchet cu flori. Atmosferă plină de emoție. Două rânduri de oameni au dus pe brațemașina mareșalului de la gară până în centru unde îl așteptau notabilitățile orașului. Toți erau armeni dar din Baku. Ca urmare numele nu se termina în “ian” ci în “ov”. După ce sau recomandat, mareșalul a întrebat, glumind: ” nu am ajuns în Karabakh?” A fost momentul în care tânăra Gasparyan i-a înmânat buchetul.

” Cum te cheamă fetițo?” a întrebat mareșalul. “Venera Gasparyan”. Mareșalul a strâns-o în brațe a pupat-o pe frunte și a declarat: “Am știu că am ajuns acasă”.

Bagramian era foarte iubit în Armenia, regimentul lui fiind acela care a oprit, în 1918, ofensiva turcă în bătălia de la Sardarapat.

Venera a început activitatea profesională la o grădiniță unde preda muzica și desenul. Ulterior a fost transferată la o școală unde a reușit să organizeze un cor  de 300 de persoane, cor devenit mândria Karabakh-ului. Cu acest cor a obținut locul 1 la toate concursurile la care a participat.

”Am avut șansa să  lucrez cu Eduard Gazarov, un compozitor și pianist remarcabil și voi îndrazni să spun că eram mâna lui dreptă. Am invățat multe de la Gazarov,  căruia nu am cuvinte să-i mulțumesc, m-a ajutat atât de mult nudoar în pregătirea profesională dar și la crearea corului celor 300, precum și la promovarea diverselor evenimente culturale pe care le-am organizat. Împreuna cu Gazarov am fost mult ajutată și de Aramyan.

După primele succese importante s-a dorit transferul meu la Moscova. Aveam 20 de ani, iar mama a obiecțat: „o fată tânără și necăsătorită nu are ce căuta singură departe de casă”.

Dar opoziția cu adevărat importantă a venit din partea lui Gazarov și a lui  Aramyan, al căror punct de vedere suna așa: „luați-o pe Venera și veți fi luat cea mai bună parte  din viața culturală a Karabakh-ului. Venerei nu trebuie să-i explici nimic: îi spuneți ce vreți, și ea face tot.”

Succesul corului creat de Venera a fost incredibil. La sfârșitul concursului coral. juriul a decis ca, ținând seama de diferența valorică dintre corurile participante, să nu fie atribut locul al doilea și al treilea; locul I a fost ocupat de corul Venerei.

Doamna Gasparyan a ținut să sublineze: ”Dar toate contactele necesare si ușile care trebuiau deschise pentru un începător, mi le-a deschis Gazarov!”

Gazarov s-a născut în Baku la 1936 în familia unui profesor de matematică cânta bine la tar și la chitară. Primele lecții de muzică le-a primit sub conducerea părinților. La vârsta de 7 ani a început să studieze acordeonul cu compozitorul V.V. Bekolnikov. A devenit acordionist la Azgosestrada de la 16 ani. În 1977 a absolvit  Conservatorul de Stat din Azerbaidjan clasa Gara Garayev, facultatea de compoziție.

Din 1973 profesor, șef de secție și dirijorul orchestrei de acordoane la scoala Centrală de muzică. A participat activ la mișcarea Arțakh. A scris peste 500 de creații originale, inclusiv una pentru acordeon solo și orchestră. A fost și autor de simfonii, cantate, muzică pentru spectacole dramatice și de opere muzicale etc.

Venera Gasparian adaugă: ”a fost o mare personalitate și un om cu adevărat mare. El ne-a sprijinit corul, un cor pe trei voci compus, repet, din 300 de cântăreți și i-a prețuit valoarea. Trebuie să spun, în onoarea tuturor membrilor corului, că, personalități muzicale importante ale vremii,  au apreciat corul în mod deosebit”.

Se profila un viitor frumos pentru doamna Mușeg. În anul 1992 războiul din Karabakh îi va schimba destinul. Bombardamentul aerian al azerilor a  deschis șirul evenimentelor. Ironia sorții  a făcut ca avioanele lui Mikoyan (MiG) să-i bombardeze conaționalii.

În mod miraculos am scăpat din trei raiduri aeriene. Mulți oameni, multe rude și prieteni au murit lângă mine. Inițial voiam să plecăm în Armenia. Apoi am ezitat. După câtva timp a avut loc un nou bombardament; i-am spus soţului meu să ne adăpostim. El a încercat să mă liniștească crezând că starea mea este legată de temerile pe care le aveam. Nu, nu, am spus, acestea sunt avioane. Am fugit și m-am adăpostit în  cea mai apropiată groapă făcută de un obuz . Avionul se apropia. Oamenii, înțelegând ce se întâmplă, s-au aruncat, peste mine, adăpostindu-se în aceea groapă și acoperindu-mă practic cu corpurile lor.

După încetarea bombardamentului mi-a fost imposibil să ies de sub grămada de cadavre. Toți erau morți. Am supraviețuit fiind protejată de corpurile lor.

Am urlat, am țipat….După oprirea bombardamentului, au apărut soldații în cautarea celor vii și celor morți. Am început să țip și să plâng. I-am rugat să mă scoată dintre cadavrele cu care am fost acoperită. Eram plină de sângele celor uciși.

Între timp mama mea mă căuta și credea că nu mai trăiesc.

După ce soldații m-au tras din groapă, am văzut scene apocaliptice: mâini, picioare, capete pe garduri, pe copaci, în curți… A fost un spectacol cutremurător. Am fost bombardați de trei ori.

Nici astăzi nu știu cum am ajuns acasă. Deja era întuneric când m-am prăbușit în fața porții. Acasă, mama și prietenii erau siguri că am murit și se pregăteau pentru înmormântare. Nu era o surpriză faptul că nu m-au găsit. Mulți dintre morți au fost mutilați, și cei vii adunau bucățile de corpuri din copaci, garduri sau drumuri.

Mama a auzit pe cineva la poartă și a întrebat cine e acolo. Când mi-a auzit vocea spunând „eu sunt”, mama și-a pierdut cunoștința. Vecinii s-au adunat și m-au ajutat să ajung în casă. Nu am avut nici măcar o zgârietură, dar eram plină de sângele celor care au murit în groapa noastră.

Cred cu tărie, și nimeni nu-mi poate schimba convingerea, cred că numai Dumnezeu și numai El m-a apărat și mă apără.

Sunt sigură că El și Sfânta Fecioară m-au protejat și mă ajută întotdeauna  în toate acțiunile mele.

***

După cele petrecute trebuia luată o hotărâre: să rămână în Nagorno Karabakh sau să plece.

După multe discuții am ales Republica Moldova și nu am greșit. Am găsit aici oameni minunați, ospitalieri, blânzi și prietenoși care ne-au ajutat și cărora nu am cuvinte să le mulțumesc.

Nu am venit la Chișinău cu mâna goală; aveam un bagaj de realizări, experiență și cunoștințe solide. M-a însoțit albumul de fotografii pe care l-am dus, peste tot, cu mine. Soțul meu își pierduse frații și pe mulți apropiați. Trebuia însă să mergem mai departe.

Am început prin a face comerț. Am deschis o firmă unde făceam grătare. Mama era încântată fiind sigură că ne vom descurca bine cu firma noastră.

Tata și-a luat pipa și a zis: ”fiica mea a schimbat pianul pe grătar”.

Cuvintele tatălui meu au fost o lovitură teribilă. Am plâns cum nu credeam că pot plânge și am decis să mă întorc la muzică.

Era ușor de zis dar mai greu de făcut. Și cum s-a mai întâmplat în viața Venerei, s-a produs acel eveniment care avea să-i schimbe viața – concertul lui Toto Cutugno ținut la Chișinău.

”M-am dus la concertul lui cu dorința de a-i oferi un buchet de flori. Eram îmbrăcată în hainele de lucru. Rog personalul din sală să-i ofere buchetul lui Toto. Cel căruia m-am adresat îmi spune că un buchet așa frumos trebuie înmânat personal. Mă trezesc pe scenă. Toto se apropie, primește buchetul și mă întreabă dacă sunt actriță. Îi spun că nu. ”nu sunt actriță”. ”dar ce ești?” Răspunsul vine de la sine”sunt pianistă”! Mă invită să interpretez câteva acorduri. Mă așez la pian și improvizez”.

 Am primit de la Venera secvența din film legată de acest moment… Am văzut și revăzut secvența aceasta și nu pot să nu recunosc că, de fiecare dată, mă emoționează profund. Nimic nu este regizat, Momentele se leagă de la sine de parcă, de dincolo de persoanaje, destinul regizează totul.

Venera acceptă invitația ca pe o provocare, se îndreaptă către pian cu o determinare extraordinară de parcă viața ei este în joc, sala vibrează în așteptare.

Ajunsă la pian Venera improvozează. În secundele care urmează totul se schimbă, Venera și-a demonstrat valoarea. Toto este copleșit și caută parcă, o ieșire. Sub ochii spectatorilor uluiți  destinul pare a decide. Venera revine și simt că o greutate enormă i-a căzut de pe umeri.

Tensiune este risipită de răspunsul Venerei la întrebarea: ”ce ți-ai dori cel mai mult?”, la care Venera răspinde ”să mă pupe Toto Cutugno”. Sala se destinde într-un hohot de râs și ropot de aplauze în timp ce Toto se conformează, A fost un moment astral.

”Toto m-a rugat să râmân și să vorbim. Ne-am revăzut și am vorbit mai mult. Mi-a făcut multe complimente. Am fost buni prieteni si m-a ajutat mult. Toto Cutugno m-a invitat la unul dintre concertele lui unde am cântat cântecul armenesc  Airun Sirun. La un moment dat mi-a sugerat să vin în Italia definitiv. Am refuzat. Unii spun că am greșit. Personal nu cred asta. Cred că destinul meu este aici.”.

Întâlnirea cu Toto ”a fost impulsul de care aveam nevoie. Am decis că nu voi face decât ceea ce știu cel mai bine și pentru ce am fost, probabil, destinată să fac.  M-am întors la activitatea socială și artistică și am început cu biserica Maicii Domnului, pe care am restituit-o comunității armenești”.

”Doream să organizez cu această ocazie o sărbătoare aparte.

Am căutat să aflu ce anume am putea sărbători, o dată importantă. Am căutat atât în scrierile bisericești cât și în cele laice și se părea că nu era nici o sărbătoare importantă în acea vreme. Dar Dumnezeu m-a ajutat din nou și am găsit sărbătoarea sfințirii  fructelor. Am decis să sărbătorim în  biserică Sfințirea Viilor. Se numește la armeni ”ne-am trezit”.

Am organizat praznicul sărbătorii condusă fiind  strict de Intuiție și convinsă fiind că Maica Domnului îmi va da îndrumarea necesara. În această zi de 19 august, sunt sfințite roadele plantelor în acele locuri unde viile nu cresc sau au întârziat să se coacă. Sunt sfințite fructe precum merele, prunele perele etc.

Este un obicei foarte vechi datând de prin secolul VIII. În biserică sunt aduse spice și fructe drept mulțumire pentru roadele bogate pe care Dumnezeu le-a dat oamenilor. Există un sens mai profund al acestui obicei; natura, ca și omul, are nevoie de reînnoire, care se obține prin actul sfințirii roadelor.

Și în România, la 19 august, în ziua Schimbării la Față se prăznuiește și sfințirea roadelor. De la această dată este permisă consumarea noii recolte. Se mai spune că dacă această zi va fi frumoasă toamna va fi lungă și frumoasă iar recolta va fi bogată. Dacă va ploua atunci se spune că toamna va fi foarte lungă și ploioasă ia recolta nu foarte bogată.

”Pentru organizarea sărbătorii am depus, eu și ai mei, un efort dea dreptul titanic. Curtea bisericii și biserica erau pline de gunoaie și buruieni. Am scos 24 de camioane de gunoi, pline ochi. Am adus un camion cu flori pe care le-am plantat în curtea bisericii transformând curtea într-un mic colț de rai.

Existau numeroase semne de întrebare dacă Venera Gasparyan va putea să termine tot până la data sărbătorii. Invitațiile erau deja distribuite către președintele Republicii, parlamentari, politicieni, primarul Chișinăului, organizații nonguvernamentale, către alte minorități din republică și mireni.
Am invitat diverși artiști să susțină partea artistică și au fost toți aproape imediat de acord. Am împodobit biserica cu ciorchini de struguri, iar pereții i-am îmbrăcat cu goblenuri.
Cu câteva zile înainte de festivitate au venit ziariști să afle dacă Venera Gasparyan va termina toate pregătirile până la data stabilită. Răspunsul meu a fost un citat: ”a mea e crucea, eu îi știu măsura”.

Ziariștilor le-a plăcut răspunsul meu și articolul s-a intitulat ”a mea e crucea, eu îi știu măsura.

La sărbătoare l-am invitat pe maestrul Botgros împreună cu formația sa. Botgros este un om extraordinar pe care îl respect profund. Înainte de concert constat că pe podea nu există niciun covor iar maestrul Botgros va trebui să stea în picioare pe podeaua rece. Mi-am trimis soțul la piață să cumpere de urgență un covor și am salvat situația. A cântat și Valentina Cojocari care a fost foarte impresionată de tot ceea ce am reușit să pregătesc.
La sărbătoarea noastră a participat și soprana Maria Bieșu precum și orchestra ”Lăutarii” dar și mulți alții. Succesul a fost imens. Posturile de radio și de televiziune au fost unanime în a aprecia festivitatea ca un produs artistic deosebit. Au fost toți de acord că festivitatea a avut în spate un organizator de excepție.
Reușita acestei sărbători m-a convins că sunt pe drumul cel bun. După acest succes am început să organizez sărbătorile altor zile cum ar fi 1 Martie, 8 Martie dar și ziua Maternității și Frumuseții sărbătorită pe 25 martie. Ziua maternității și Frumuseții este și ziua Bunei Vestiri.

Vă imaginați că după 1 Martie și după 8 Martie să organizezi o sărbătoare dedicată femeii, și în particular maternității, este foarte greu.

 Nu a fost nimic rațional în decizia mea de a organiza această sărbătoare. Pur și simplu simțeam că voința mea a fost preluată de altcineva, care m-a condus, pas cu pas, în toată această acțiune.

La terminarea sărbătorii, mintea și simțirea m-au ispitit să încerc să înțeleg rațiunea celor întâmplate. Am căutat multă vreme, în diferite scrieri, explicațiile. Tot ceea ce pot spune este că nu pot să nu asociez sărbătoarea Bunei Vestiri cu apariția curcubeului. Și nu pot să nu asociez toate cele întâmplate în viața mea cu numele meu, Venera, zeița frumuseții. iubirii și maternității.

Când sărbătoresc ziua Bunei Vestiri o fac cu o stare sufletească aproape de extaz și cu convingerea că ceea ce fac este cu adevărat misiunea vieții mele și încerc să fac totul cât mai bine. Cred că toți avem în această viață o misiune pe care trebuie să o îndeplinim fără să ne plângem atunci când este greu, știind că, întotdeauna, va veni momentul când va apare curcubeul.

O întreb pe Venera cum a reușit să devină liderul incontestabil al diasporei armenești din Republica Moldova.

Am fost surprinsă să constat că diaspora armenească din Republica Moldova nu avea nici cea mai vagă idee despre istoria diasporei armenești din Republica Moldova, despre uriașele personalițăți armenești și importanța lor pentru Istoria Republicii Moldova dar și pentru istoria României și a Armeniei. Predominau interesele mărunte și meschine.
Am transformat diaspora armenească pe modelul pionierilor din lumea nouă. Mi-am reorganizat afacerile pe o nouă direcție. Din banii câștigați trimit o parte părinților, o parte o aloc familiei iar restul era destinat activității mele sociale.

Am solicitat și am primit ajutor din Armenia dar și din diaspora armenească din alte părți ale globului. Noi armenii suntem mai mulți prin alte țări decât în Armenia dar suntem solidari și Armenia ne unește pe toți. În ultimii 20 de ani am reușit să fiu în avangarda tuturor acțiunilor culturale și sociale din Republica Moldova dar și de dincolo de granițele ei.

Una dintre importantele reușite ale Doamnei Gasparyan a fost salvarea vechiului cimitir armenesc și a bisericii-capelă cu hramul ”Învierea lui Cristos”.

Am aflat despre cimitirul armenesc vechi foarte târziu mai exact în anul 2002.
Am găsit acolo o biserică într-o stare deplorabilă și un cimitir năpădit de buruieni și de gunoaie. Am fost, fără exagerare, copleșită de emoție și am simțit că atât cimitirul cât și biserica lui sunt unul dintre obiectivele vieții mele.
“Dezvoltatorii imobiliari” au convins pe atunci primarul orașului să mute mormintele undeva în afara orașului iar biserica să fie demolata, urmând ca pe acele locuri să se dezvolte un microraion. Mă crezi sau nu, am îngenunchiat și am promis bisericii că o voi salva. Și am reușit să o salvez.
A fost o luptă grea dar am mers ca tancul. Cimitirul și biserica erau proprietatea comunității armenești din Republică și ca urmare, trebuia restituită acestei comunități.

Istoria construcției bisericii o voi începe din data de 7 iunie 1913 când Țarul Nicolae al II-lea a aprobat construcția, în incinta cimitirului armenesc din Chișinău, a unei biserici-capelă de rit gregorian. Înștiințarea asupra aprobării construcției, adresată Guvernatorului Basarabiei, poartă data de 12 iunie 1913 și este răspunsul la solicitarea adresată Țarului pentru aprobarea acestei construcții.

La 21 septembrie 1915, Ivan Borisovici Bagdasar, fiul ctitorului, se va adresa Departamentului de Construcții din primărie cu solicitarea de a  recepționa lucrările și a elibera aprobarea pentru deschiderea accesului publicului în  biserică și ținerea slujbelor religioase. Câteva zile mai târziu, I.B, Bagdasar este înștiințat de Departamentul de Construcții că nu există motive tehnice care să împiedice utilizarea  Bisericii-capelă cu hramul ”Învierea lui Cristos”, Departamentul de Construcții informând Consistoriului Armean-Gregorian asupra acestui fapt.

Arhitectul care a proiectat clădirea bisericii a fost  A. Hanikianț. Biserica a fost proiectată și  construită în stilul bisericilor armenești din secolul XII. Biserica-capelă este construită din piatră pe un soclu de granit.

Finanțarea construcției bisericii a fost  susținută de Consilierului Guberniei, Boris Bagdasar (străbunicul celui ce scrie) talăl lui Ivan B. Bagdasar.  Boris Bagdasar a decedat prematur, în 1912, lăsând, în amplul său testament, în sarcina urmașilor să realizeze și acest proiect. Biserica a fost ctitorită de stră-bunica mea, Antonina Bagdasarovna născută Balioz, fiica lui Carp Balioz, cel ce a construit Casa Balioz (Casa Armeanului), căsătorit, la rândul său, cu Maria Setereanu, fiica lui Manuc Bey Mirzaian.

Se cunoaște intenția urmașilor de a reînhuma trupul lui Boris Bagdasar în aripa de vest a bisericii dar nu există informații certe.

Biserica a fot afectată de cutremurul din 1940. În 1964, urmare a scăderii numărului de enoriași, auroritățile au cedat utilizarea ei comunității poloneze care, după un timp, a abandonat-o.

Cea care a salvat biserica și cimitirul a fost Venera Mușeg Gasparian. Venera are un real cult pentru Boris Bagdasar.

Recuperarea bisericii și cimitirului a durat câțiva ani și nu a fost lipsită de momente dramatice. Presiunea dezvoltatorilor imobiliari, care doreau dezafectarea cimitirului, demolarea bisericii și mutarea mormintelor undeva în afara orașului, a fost mare și cu destule lovituri sub centură. În anexă am inclus câteva documente care au jalonat această adevărată epopee.

Aflând că îmi scriu memoriile a ținut să specifice; ”Străbunicul dumneavoastră a fost o mare personalitate, care a finanțat multe lucruri, inclusiv clădirea Primăriei. A făcut mult pentru copii și a continuat să ajute comunitatea prin prevederile testamentare. Nu mă voi lăsa până ce, măcar partea din strada Trandafirilor adiacentă Cimitirului nu va fi numită Boris Bagdasar.”

După recuperarea și trecerea în administrația comunității a cimitirului și bisericii, Venera a împlinit un obiectiv mult mai amplu: construirea unui Centru Cultural Armean – ARMENIA, în curtea cimitirului lângă biserică. Centrul este destinat, în principal, școlii. Duminica se organizează cursuri pentru copii, întâlniri ale armenilor, sărbătorirea unor evenimente laice sau religioase. Participă cine dorește și tot ce se oferă, se oferă din inimă și gratuit.

Centrul are o bibliotecă bogată, multe tablouri înfățișând imagini din Armenia, despre armeni, despre istoria Armeniei, despre diferitele actvități derulate etc. Sunt multe exponate puse pe manechine, îmbrăcate în portul popular armenesc.

Venera nu s-a refugiat după gardul Centrului. Ușa Centrului este deschisă oricui. Ea crede cu tărie că oamenii trebuie să se cunoască și cel mai mare dușman al prieteniei și înțelegerii este necunoașterea reciprocă, lipsa de apropiere și comunicare. La activitățile Centrului sunt invitate personalități din viața politică, inclusiv ambasadori, Primarul, parlamentari etc.

În acest spirit Venera organizează spectacole ținute în sala Palatului Culturii și invită toate confesiunile religioase, toate comunitățile etnice din Republică, Spectacolele sunt inter-etnice, susținute de toate comunitățilr. O nuntă armenească, regizată în detaliu, a fost unul din spectacolele foarte bine primite. Sala este mereu plină. Lumea vine din curiozitate sau pentru o clipă de destindere și pleacă cu o mare bucurie în suflet și revine pentru bucuria unei seri frumoase.

Iubirii și înțelegerii între oameni Venera a dedicat una din compozițiile sale: Imnul națiunilor.

Venera a compus mult: Imn pentru Moldova pentru Armenia, pentru Mama etc.

A călătorit mult în căutarea sprijinului. Îmi povestește, și vocea îi tremură, că în Armenia a fost și este primită cu brațele deschise, așezată la loc de cinste și cinstită cu numele Mama Armenia.

În statele Unite a avut bucuria de a fi primită de doamna Bush. În anul 2003 UNESCO i-a decernat titlul de Femeia anului 2003.

Am întrebat-o pe Venera dacă acum viața este mai ușoară. „Categoric nu. Sunt piedici multe de natură administrativă și nu numai. Nu pot să te bați cu toți fără să mai și încasezi. Dar eu sunt ca tancul și nu mă las știind că Dumnezeu și Maica Domnului mă ajutată. Ei îmi vor spune când va trebui să mă opresc”

Războiul din Ucraina a marcat-o. Amintiri dureroase au ieșit din nou la suprafață. S-a luptat pentru a aduce prietenia, pacea și înțelegerea între oameni iar războiul pare a o ajunge din urmă.

Dar are acum pe lângă ea un mic înger păzitor și asta dă sens întregii ei vieți – nepoata ei.

Și totuși Venera, cine sunteți dumneavoastră?

Ezită o clipă: Sunt Venera Mușeg Gasparyan, o armeancă.

a consemnat

Bogdan BORESCHIEVICI

ANEXA

by Mihai Stepan Cazazian