Pogromul de la Sumgait, noptile noastre de cristal

La 22 de ani de la Pogromul de la Sumgait reluăm un articol publicat de revista Ararat în 2006 tradus din revista Achkhar

LUMI PARALELE

În noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1938, la Darmstag, în Germania nazistă, şeful local al Sturmabeitsleitungen primeşte la ora 3 dimineaţa următorul mesaj: <Prin ordin al şefului grupului, trebuie imediat aruncate în aer sau incendiate toate sinagogile din sectorul 50. Casele învecinate locuite de o populaţie ariană nu trebuie afectate. Acţiunea trebuie executată în ţinută civilă>. Era începutul faimoasei <Nopţi de Cristal> care urma să se soldeze cu distrugerea a 208 sinagogi, jefuirea a 7.500 de magazine, moartea a 91 de evrei şi deportarea la Dachau în zilele următoare a aproape altor 30.000. La exact cincizeci de ani după, în noaptea de 27 spre 28 februarie 1988, în Azerbaidjan, unităţi azere în civil intră în oraşul Sumgait, situate la 25 km de Baku, şi se dedau la aceleaşi violenţe. |inta lor: nu evreii, ci armenii. Peste două sute de case incendiate, zeci de magazine jefuite, sute de inocenţi tîrîţi în stradă şi bătuţi pînă la moarte. Alţii torturaţi. Unii chiar arşi de vii. Masacrele au durat pînă pe 29 februarie. În luna noiembrie a aceluiaşi an, oamenii puterii intră de această dată în Kirovabad (Ghiandja) şi se dedau la un nou masacru: oficial 81 de armeni sînt ucişi, 11 femei violate, 60 de persoane sînt date dispărute şi 74 sînt grav rănite, 1.376 de case sînt jefuite etc. Mult mai mult în realitate. Lumea nu reacţionează. Ştim ce urma să se întîmple: 350.000 de armeni au fost nevoiţi să fugă din Azerbaidjan lăsîndu-şi în urmă toate bunurile, toţi morţii şi tot trecutul lor.

PACEAUMBRELOR

Cînd istoria se repetă, deseori se întîmplă ceea ce este mai rău. Degeaba au fost invocate raţiuni politice, economice, strategice şi de altă natură, este limpede că în 1938 în Germania şi în 1988 la Sumgait şi Kirovabad au ac-ţionat aceleaşi mecanisme. Să nu mai auzim că timp de secole armenii au trăit în pace în Azerbaidjan. Şi evreii timp de secole au trăit în pace în Germania. Să nu mai auzim că armenii au dat Azerbaidjanului mase largi de intelectuali. Şi evreii i-au dat Germaniei cei mai de seamă intelectuali ai săi. Să nu mai auzim că familiile armeneşti erau printre cele mai prospere. Şi familiile evreieşti erau printre cele mai prospere din Germania. În destinul izbitor deasemănător al celor două popoare a acţionat aceeaşi ideologie: rasismul. A fost transpusă în practică aceeaşi voinţă: aceea de a şterge un popor de pe faţa pămîntului. Să nu ne amăgim: masacrele de la Constantinopol ale lui Abdul Hamid, genocidul din 1915, pogroamele de la Sumgait şi Kirovabad, bombardarea sistematică a populaţiei civile din Karabagh în anii ’90, blocada impusă pînă astăzi de Turcia, nu au decît una şi aceeaşi ţintă: eliminarea armenilor din regiune, prin toate mijloacele, prin moarte, război, epuizare sau emigrare. Nemulţumite doar cu golirea de armeni a oraşelor, autorităţile azere merg, în Nahicevan, pînă la golirea mormintelor de morţii lor. După eliminarea indivizilor, extirparea memoriei. Djulfa sau pogromul cimitirelor. Ura loveşte chiar şi liniştea umbrelor. Aşa cum evreii din Germania erau un obstacol pentru puritatea etnică a Reichului, armenii sînt astăzi un obstacol în calea unificării etnice a Turciei cu sudul Caucazului. Atîta timp cît armenii vor exista în regiune, marele vis otoman al unui imperiu politic şi economic întins din Kazahstan pînă la Istanbul şi stăpîn absolut al resurselor miniere şi petroliere ale Asiei Centrale nu va deveni niciodată realitate. Pentru realizarea acestui proiect grandios nu exista şi nu există decît o singură soluţie: deschiderea zăvorului armenesc, adică distrugerea populaţiei sale (s-a făcut în 1915), alungarea ei din Azerbaidjan (s-a făcut în 1988), eliminarea ei din Karabagh (este ceea ce s-a încercat în 1991), punerea ei pe fugă din Armenia (este ceea ce urmăreşte blocada turcă). Ceea ce aniversarea masacrelor de la Sumgait trebuie să ne amintească astăzi este această voinţă, veche de mai bine de un secol, de constituire a unui imens ocean turcofon cu preţul dispariţiei unui întreg popor. Pentru turco-azeri, prezenţa vie a Armeniei şi Karabaghului este o insultă la acest proiect.

SI VIS PACEM

Aşadar, ce este de făcut? Nu avem de ales. Linia frontului existenţei armeneşti în regiune trece în mod inevitabil prin Stepanakert. Fără această fortăreaţă naturală, care veghează asupra avanposturilor proiectelor panturcice, armata Baku-ului ar fi la o aruncătură de băţ de Erevan. Forţa militară a Karabaghului este singura garanţie a supravieţuirii sale, aşa cum este şi creşterea populaţiei sale. Privat de ajutor internaţional, Karabaghul nu are decît o singură resursă externă: Diaspora. Fără cele 10-15% din buget pe care Diaspora le varsă anual şi cu regularitate sub formă de infrastructură sau drumuri, capacitatea distructivă a Azerbaidjanului ar fi crescut şi mai mult. Fără un efort continuu pentru creşterea bună stării locuitorilor Karabaghului şi oprirea în acest fel a emigrării, avîntul demografic azer va deveni treptat de nestăpînit. Astfel, pe calea ce duce la supravieţuirea Armeniei, consolidarea militară şi economică a Karabaghului este un imperativ categoric. Pentru noi toţi. La fel şi pentru Armenia pe care putem să o acuzăm de orice meteahnă vrem, de la corupţie pînă la manipulări electorale. Dar nu este mai puţin adevărat că, nici aici, nu avem de ales. Dacă măcar o centimă din zece îşi atinge scopul, această centimă va fi încă un obstacol în faţa viitoarelor Sumgait-uri, săvîrşite de această dată chiar pe pămîntul Armeniei. Desigur, pentru evitarea apariţiei altor conflicte în regiune, marile puteri se lansează, ni se spune, în subtile manevre diplomatice. Anul 2006, ni se şopteşte din nou, va fi unul decisiv pentru semnarea unui acord de pace. Dar să nu ne amăgim: turcoazerii pot semna toate acordurile de pace din lume că semnăturile lor nu vor cîntări mai greu ca un fulg în faţa vechilor vise de expansiune şi purificare. Amintiţi-vă: pe 29 septembrie 1938, Franţa, Anglia, Italia şi Germania semnau acordurile de la München care trebuia să instaureze o pace perpetuă. La nici două luni mai tîrziu casele evreieşti luminau Noaptea de Cristal cu flăcările lor, în totala indiferenţă a Europei. Imediat ce raportul de forţe de mîine se schimbă, imediat ce Armenia slăbeşte, imediat ce Karabaghul se goleşte, imediat ce Europa intră în criză şi Statele Unite în izolare, acordurile semnate de Turcia sau Azerbaidjan devin hîrtie ordinară. Dacă ele vor fi sfîşiate cu o lovitură de baionetă, Europa nu va reacţiona. Nu mai mult mîine decît ieri, după München. Dacă există măcar o lecţie pe care ne-o învaţă Istoria este că singurul mod de a trăi în pace este să ştim să facem ca pacea să fie respectată prin noi înşine. Aceasta este provocarea cu care ne confruntăm astăzi. Să ştim să clădim pacea dîndu-le Armeniei şi Karabaghului mijloacele să o păstreze. O datorăm celor de la Sumgait care au murit doar pentru că erau armeni. Trebuie să le păstrăm amintirea şi numele în memorie, la fel ca pe acest vechi dicton latin cu care anticii îi iniţiau pe cei noi veniţi în politică: <Si vis pacem, para belum>. Dacă vrei pace, pregăteşte-te de război.

René DZAGOYAN

Achkhar, Paris 2006

Traducere de Vartan Martaian

Publicat în Ararat în 2006

by Redactor