Mihai Stepan Cazazian

POEMUL UNEI MARI IUBIRI

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

 

Priveam în larg. Corăbii

Pe mare-mi purtau dorul

De parcă-n largul mării

Mi se afla amorul.

 

Adâncul minţii mele

Îmi ascundea ceva…

În largul Mării Negre,

Sau poate după ea,

 

Simţeam că Ea există

Şi că m-aşteaptă, poate,

Sub steaua vie-a sorţii,

Ce se-oglindea în ape.

 

Croit-a el, destinul,

O filă ca-n poveşti…

Am cunoscut o fată-n

Boemul Bucureşti,

 

Cu chipul cald, de zână,

Pe care nu îl vezi

Mereu, ca de prinţesă

Cu ochii mari şi verzi,

 

O dulce Afrodită

Cu suflet pătimaş…

Şi ne-am pierdut prin arta

Frumosului oraş

 

Cu opere şi teatre

Şi cu miros de tei,

Pe care-l simţeam numai

Eu prin prezenţa Ei…

 

I-am spus. “Mereu crezut-am

Că fata vieţii mele

Va apărea din valuri

Sau dincolo de ele,

 

Acolo este ţara

În care s-a născut,

Ca un tărâm pe care

Prin cărţi l-am cunoscut.”

 

Şi mi-am adus aminte

De primul meu poet

Ce mi-a adus în suflet,

Cu noul alfabet,

 

Privighetori şi rodii

Şi tainici trandafiri,

Un vers sculpat în piatra

Eternelor iubiri,

 

Nahabed Kuceak. Mare

Mi-a fost atunci mirarea,

De vechile-i meleaguri

Mă despărţea doar marea

 

Şi-un pic din altă ţară…

M-am luminat deodată!

Şi cartea prevestise

Iubirea destinată.

 

Cu nume de mireasă

Şi chip frumos de zână,

Mi-a apărut sub soare

Şi mi-a zâmbit sub lună,

 

Mă mângâia privirea-i,

De dulce şi de verde,

Şi-n ochii ei smaraldici 

Descopeream legende…

 

Vedeam pe malul tainic

Al lacului Sevan

Cum dăinuieşte tristă

Prinţesa Akhtamar

 

C-o flacără în mână

Şi pletele în vânt,

Prin noapte şi furtună

Iubitul căutând;

 

Cobor din munţi, văd dealuri

De onix, o comoară,

Şi după, Erevanul

Precum o piatră rară

 

În faţă mi se-arată,

Din vale strălucind,

Sculptat cu multă artă

De minţi fără sfârşit;

 

Biserici mari, de piatră,

Având sute de ani,

Rămas-au veşnici martori

De când avari tirani

 

Au invadat pământul

Creştin, fără de veste,

Şi-a Omenirii carte-au

Pătat-o mişeleşte,

 

Scriind acel capitol

Cu-al morţii greu acid…

Cea mai cuplită moarte

Numită Genocid.

 

Se-nalţă Araratul

Sclipind în depărtari,

Ca martor fără moarte

Al legendarei ţări,

 

Iar flacăra se zbate

Căutand sfânta tihnă,

Până ce ei, Dreptăţii,

I se va da lumină!

 

Toate acestea, toate,

Dar fără a le spune,

Se văd în ochii fetei

Ce oglindesc o lume

 

Şi se aud în glasul

Atât de dulce, blând,

Armonios ca nota

Duiosului duduk…

 

Şi parc-o simt acolo,

Suită pe o stâncă,

Cu braţele întinse

Peste tăcerea-adâncă;

 

Mişcand uşor din braţe,

Încep să zboare cânturi,

Se-nalţă pân’ la ceruri,

Se lasă pe pământuri,

 

Şi peste sfânta ţară

Ea mâinile-şi roteşte,

În jur o-ntreagă lume

Cu ea se învârteşte,

 

Răsună-n cer dudukul

Şi muntele răsună,

Şi toate se răsfiră

Şi toate se adună,

 

Apoi întreg avântul

Se lasă pe coline

Si curge ca şi vântul

Pe coaja de ciorchine

 

Ce străluceşte. Doruri

În cârduri vin, se duc,

Prin cântecul cel veşnic

Al tristului duduk…

 

Am împlinit destinul,

Venit din depărtări…

El poate să unească

Şi depărtate ţări,

 

Sub cer având acelaşi 

Puternic Dumnezeu,

Cum fata-i pentru mine

Şi pentru Ea sunt eu,

 

Prin artă, poezie,

Prin cântec şi prin viaţă,

Prin mări ce poartă cântul,

Prin munţi care înalţă

 

Un steag etern al păcii

Şi-al ne’ntinatei firi,

Ce împleteşte Teiul

Cu mândri trandafiri,

 

Eterna Rapsodie

Cu-al lui Spartacus sunet,

Un steag pentru dreptate

Prin soare şi prin tunet,

 

Sperând că peste toate

Lumina se va cerne…

Acesta e poemul

Unei iubiri eterne!

 

(Octavian Petrescu)