POEMUL UNEI MARI IUBIRI
Priveam în larg. Corăbii
Pe mare-mi purtau dorul
De parcă-n largul mării
Mi se afla amorul.
Adâncul minţii mele
Îmi ascundea ceva…
În largul Mării Negre,
Sau poate după ea,
Simţeam că Ea există
Şi că m-aşteaptă, poate,
Sub steaua vie-a sorţii,
Ce se-oglindea în ape.
Croit-a el, destinul,
O filă ca-n poveşti…
Am cunoscut o fată-n
Boemul Bucureşti,
Cu chipul cald, de zână,
Pe care nu îl vezi
Mereu, ca de prinţesă
Cu ochii mari şi verzi,
O dulce Afrodită
Cu suflet pătimaş…
Şi ne-am pierdut prin arta
Frumosului oraş
Cu opere şi teatre
Şi cu miros de tei,
Pe care-l simţeam numai
Eu prin prezenţa Ei…
I-am spus. “Mereu crezut-am
Că fata vieţii mele
Va apărea din valuri
Sau dincolo de ele,
Acolo este ţara
În care s-a născut,
Ca un tărâm pe care
Prin cărţi l-am cunoscut.”
Şi mi-am adus aminte
De primul meu poet
Ce mi-a adus în suflet,
Cu noul alfabet,
Privighetori şi rodii
Şi tainici trandafiri,
Un vers sculpat în piatra
Eternelor iubiri,
Nahabed Kuceak. Mare
Mi-a fost atunci mirarea,
De vechile-i meleaguri
Mă despărţea doar marea
Şi-un pic din altă ţară…
M-am luminat deodată!
Şi cartea prevestise
Iubirea destinată.
Cu nume de mireasă
Şi chip frumos de zână,
Mi-a apărut sub soare
Şi mi-a zâmbit sub lună,
Mă mângâia privirea-i,
De dulce şi de verde,
Şi-n ochii ei smaraldici
Descopeream legende…
Vedeam pe malul tainic
Al lacului Sevan
Cum dăinuieşte tristă
Prinţesa Akhtamar
C-o flacără în mână
Şi pletele în vânt,
Prin noapte şi furtună
Iubitul căutând;
Cobor din munţi, văd dealuri
De onix, o comoară,
Şi după, Erevanul
Precum o piatră rară
În faţă mi se-arată,
Din vale strălucind,
Sculptat cu multă artă
De minţi fără sfârşit;
Biserici mari, de piatră,
Având sute de ani,
Rămas-au veşnici martori
De când avari tirani
Au invadat pământul
Creştin, fără de veste,
Şi-a Omenirii carte-au
Pătat-o mişeleşte,
Scriind acel capitol
Cu-al morţii greu acid…
Cea mai cuplită moarte
Numită Genocid.
Se-nalţă Araratul
Sclipind în depărtari,
Ca martor fără moarte
Al legendarei ţări,
Iar flacăra se zbate
Căutand sfânta tihnă,
Până ce ei, Dreptăţii,
I se va da lumină!
Toate acestea, toate,
Dar fără a le spune,
Se văd în ochii fetei
Ce oglindesc o lume
Şi se aud în glasul
Atât de dulce, blând,
Armonios ca nota
Duiosului duduk…
Şi parc-o simt acolo,
Suită pe o stâncă,
Cu braţele întinse
Peste tăcerea-adâncă;
Mişcand uşor din braţe,
Încep să zboare cânturi,
Se-nalţă pân’ la ceruri,
Se lasă pe pământuri,
Şi peste sfânta ţară
Ea mâinile-şi roteşte,
În jur o-ntreagă lume
Cu ea se învârteşte,
Răsună-n cer dudukul
Şi muntele răsună,
Şi toate se răsfiră
Şi toate se adună,
Apoi întreg avântul
Se lasă pe coline
Si curge ca şi vântul
Pe coaja de ciorchine
Ce străluceşte. Doruri
În cârduri vin, se duc,
Prin cântecul cel veşnic
Al tristului duduk…
Am împlinit destinul,
Venit din depărtări…
El poate să unească
Şi depărtate ţări,
Sub cer având acelaşi
Puternic Dumnezeu,
Cum fata-i pentru mine
Şi pentru Ea sunt eu,
Prin artă, poezie,
Prin cântec şi prin viaţă,
Prin mări ce poartă cântul,
Prin munţi care înalţă
Un steag etern al păcii
Şi-al ne’ntinatei firi,
Ce împleteşte Teiul
Cu mândri trandafiri,
Eterna Rapsodie
Cu-al lui Spartacus sunet,
Un steag pentru dreptate
Prin soare şi prin tunet,
Sperând că peste toate
Lumina se va cerne…
Acesta e poemul
Unei iubiri eterne!
(Octavian Petrescu)