PETER von KAPRI : CRANIUL STRĂBUNICII

Ridic privirea. Sub marea cupolă citesc înscris în latină în piatra cenușie: „Eu, domn liber, am construit această capelă în memoria iubitei mele soții Apollonia.” Pe cine mai atinge astăzi acest ecou îndepărtat al dragostei și suferinței profunde? Cunosc povestea din copilăria mea. În cripta capelei zac străbunicul și străbunica. Au trecut aproape două secole de când tânăra femeie și mamă a fost smulsă din viață. Acestă lovitură a soartei l-a împins pe străbunic într-o profundă tristețe. Și-a iubit soția cu patimă . În amintirea ei a zidit capela. Zi de zi venea sa stea aproape de ea. Fără capelă, urma Apolloniei s-ar fi pierdut de mult. Multe furtuni au bântuit locul – războaie și revoluții. O icoana singuratică a Maicii Domnului se ridică lângă altar. O gaură neagră ii deschide pieptul. Vre-un eroic eliberator sovietic i-o fi tras în beție un glonte prin inimă. Dar cine știe? Vechea incintă din fier forjat a curții e la pământ. O crăpătură desparte zidul capelei din vârf până la pământ. Eu, strănepotul, mă aflu pentru prima dată în fața capelei familiei. Când trupele sovietice au pătruns în Bucovina, părinții mei au fugit și nu s-au mai întors niciodată în locurile unde familia a trăit timp de generații. Acum socialismul victorios s-a prăbușit și am venit din îndepărtata Germanie în Bucovina, pentru a descoperi urmele strămoșilor.

O bătrână cu un pas târâit vine spre mine. „Ce căutați aici?” Mărturisesc că sunt descendent al constructorului capelei. Bătrâna se pleacă: „Stăpâne, te-ai întors?” zice, deși nu am fost încă niciodată aici. „Am servit la tine”, explică, luându-mi mâna să o sărute. Reușesc să previn aceasta dându-i o ciocolată Aldi pe care am adus-o din Germania pentru a crea bună voie. Apariția mea a neliniștit satul. Vin alți săteni. Unii par să se bucure, alții sunt suspicioși. Ca un extraterestru, am parașutat în viața acestui loc adormit și am rechemat vremurile mult trecute. Un tânăr vorbăreț explică: „Capela nu a fost construită cu grijă. Acum 200 de ani, bătrânul domn nu a fost atent, iar muncitorii nu și-au dat toată osteneala. Crăpătura din perete nu poate fi reparată și mai devreme sau mai târziu se va prăbuși. Plin de satisfacție îmi zice: „Nici Dumneavoastră nu aveți atâția bani ca să o stabilizați. Cel mai bine o dărâmați și o reconstruiți din nou.”

Aș vrea să salvez acest monument al familiei. Doar să nu mă coste prea mult, „că nu am atâția bani”. Tânărul are nevoie de o dubă. Asta se potrivește. RDG-ul nu a împlinit patruzeci de ani și s-a prăbușit înaintea capelei noastre. Acolo poți cumpăra acuma produse de vârf ale tehnologiei socialiste la prețuri de pomană . Aduc tânărului meu prieten un transportor de calitate din fabrica poporului „Karl-Marx” pentru 300 DM. În schimb, el ridica gardul în vechea splendoare. Mai târziu am aflat că mașina socialistă a ars din cauza unui scurtcircuit. Dar incinta mea de fier stă neclintită! Primul pas e făcut! Acum trebuie numai să stabilizez zidul capelei.

Printr-un „lanț de slăbiciuni” – un prieten căruia îi este îndatorat altul, care are o cunoștință, care cunoaște pe cineva, care ar putea ajuta, ajung la Monumentele Istorice din București. „Da” îmi declara ocrotitorul monumentelor: „Vrem să salvăm capela datorită cupolei sale unice, care amintește de Bazilica Sf. Petru din Roma. Dar vremurile sunt grele și avem nevoie urgentă de un aparat foto cu microfilm pentru arhivare.” Accept imediat această ofertă discretă și procur aparatul pentru 6000 DM. Deși nu sunt pe deplin sigur că conservatorii români își vor ține cuvântul, vreau să folosesc orice șansă pentru a salva capela. Speranța crește: Într-un prim pas, autoritățile declară capela monument istoric. Și după un an, când ma reîntorc ce surprindere: au fost deja ridicate schele. Prind curaj. An de an facem mici progrese. Apoi revin plin de așteptări: de departe nu se mai vede cupola care se înălța deasupra întregului sat. Moloz peste tot. Capela s-a prăbușit în timpul lucrărilor restauratorilor experimentați. Numai incinta de fier forjat sfidează toate catastrofele. După vechiul obicei, fac o cruce: ăsta-i sfârșitul capelei Apollonie.

Monumentele promit că o vor ridica din nou. Doar mie îmi lipsește credința. Asta-i o greșală , pentru că miracole se pot produce oricând, în special în vremuri de tranziție. Și iată: după un an zidurile capelei se înalță! Lucrările la cupolă încep în anul următor. Crește! Cerul numai e departe.

Dar vremurile sunt schimbătoare. Dezamăgirea cu tranziția la economia de piață aduce un guvern post-comunist la putere. Presa locală se excită: „Capela boierului se restaurează din banii statului!” Bătrâna de peste drum a murit. O ultimă legătură cu trecutul a fost tăiată. Noi cadre au intrat la Monumentele Istorice. Tehnologia a făcut progrese. Tinerii monumentaliști nu se mai mulțumesc cu un simplu aparat cu microfilm. Capela este ștearsă de pe lista monumentelor. Cupola rămâne neterminată . Schela este lăsată să putrezească în paragină.

Totuși, an de an mă întorc în țara strămoșilor. Parcursul este totdeauna același. În ruina conacului, tavanul s-a prăbușit în alt loc. „Care-i cauza?” întreb pe omul meu. „Lemnul s-a carbonizat”, spune fără emoție. “Ce să fac?” – “Dărâmați totul!” Într-un colț, cărămizile au fost din nou smulse din zid și sunt gata să fie transportate la casele din sat.

Capela zace pustie. Pe schela șubredă atârnă un panou șters: „Intrarea pe șantier interzisă”. Poarta veche din fier forjat, pe care o restaurasem este zăvorită. Urc peste gard și mă îndrept spre criptă prin zăpada adâncă adusă de Crivăț din stepa rusă. Intrarea criptei este spartă. Treptele de lemn ce duc în jos sunt crăpate și pline de dărâmături. Pari putrezi par să susțină tavanul. Mă târăsc înainte. Tencuiala se așterne peste mine. Scândurile scârțâie. Desigur sunt deja carbonizate. Oare sunt curajos sau nesăbuit? Ceva mă împinge înainte. Mă avânt.

Deodată o văd în fața mea: APOLLONIA!

Craniul ei zace pe sicriul deschis, în jur o mizerie de moloz și oase omenești.

Jefuitorii de morminte au trecut.

Ce să fac?

Să iau craniul străbunicii cu mine și să-l păstrez în pivnița casei mele în Germania?

NU! Nu pot întoarce roata istoriei înapoi!

O las pe Apollonia soartei în capela ei.

Peter von KAPRI

by Mihai Stepan Cazazian