„PATIMILE UNUI PREOT-MARTIR ARMEAN”

            Dacă
tot intrăm în „Săptămâna patimilor”, aş dori să relatez o poveste, dar o
poveste adevărată, din păcate…

            Recent
mi-a atras atenţia o cronică semnată de d-l Sorin Lavric în nr. 15 din 5
aprilie al săptămânalului „România literară” şi intitulată „Episoade teribile”,
cronică consacrată volumului de memorii „Temniţa. Destinul generaţiei noastre”,
apărut în 2018 la Cluj-Napoca, sub semnătura celui ce a fost regretatul Ion
Diaconecu.

            Cunoscutul
lider ţărănist a încredinţat tiparului evocarea avatarurilor prin care a trecut
el, ca şi alţi cetăţeni români, în anii de detenţie în închisorile comuniste.

            Recenzentului
îi atrage  atenţia în memoriile lui Ion
Diaconescu, printre cazurile memorabile, şi cel al unui deţinut-preot armean,
care găsise o metodă originală de a-şi omorî timpul în celula de la
penitenciarul din Aiud. Iată ce am citit despre acest personaj: „avea în
bagajele lui câteva perechi de ciorapi de lână şi vreo două  pulovere, şi cât era ziulica de lungă,
desfăcea aceste obiecte, iar apoi cu ajutorul a două andrele de lemn
rudimentare, confecţionate de el, le refăcea la loc cu o dexteritate demnă de
invidiat de orice gospodină. Cred că în puţinul timp cât am stat împreună, le-a
refăcut de zeci de ori.” Impresionantă morala recenzentului: „…nu poate
timpul desface cât poate mâna omului reface.”…

           Intrigată de ciudăţenia acestui personaj, l-am rugat pe d-l Sorin Lavric să-mi permită a vedea din cartea lui I. Diaconescu cine era acest preot armean. Astfel, găsesc la pagina 89  a volumului amintit de recenzent, că este vorba despre preotul armean Keropian, cu care deţinutul I. Diaconescu a stat, la un moment dat, în celulă.

            Cum
personal, recunosc, nu ştiam nimic despre un asemenea preot armean, recurg la volumul
conaţionalului nostru Edvard Jeamgocian din New York – la cunoscuta sa lucrare
monumentală „Catedrala Armeană din Bucureşti”, publicată în 2015 la editura
„Ararat” din Bucureşti. Aflu astfel că, în şirul prelaţilor armeni care au
slujit în câteva din parohiile noastre, a existat protoiereul Nerses Keropian
(1865-1942) care a avut patru copii – trei fete şi un băiat, Kerop (1893-1961),
care „avea să urmeze profesia tatălui, devenind preotul Papken… (hirotonit la
13 septembrie 1936 de arhiepiscopul Husic Zohrabian”. Fără alte detalii despre
existenţa acestuia, tot E.J. îmi scrie că preotul-martir a fost unchi al
regretatului nostru Hayr Surp – Arhimandritul dr.Zareh Baronian, de la a cărui
dispariţie subită tocmai s-au comemorat doi ani. Preotul Papken Keropian a fost
caterisit, când a revenit din închisoare.

            Din
corespondenţa cu Edvard Jeamgocian aflu (şi îi sunt reconoscătoare) câteva
detalii cutremurătoare despre destinul acestui conaţional al nostru.

            Citez,
mai întâi, nota pe care a reprodus-o E. J. dintr-un document aflat în dosarul
1114 de la Arhiva CNSAS, fond Penal: „Kerop Keropian era al doilea fiu al
protoiereului Nerses Keropian, stabilit în România după prigoana suferită de
poporul armean în 1915. Kerop, născut pe 15 iunie 1893, în Bardizag (Armenia
bizantină), a fost hirotonit preot pe 13 septembrie 1936, devenind părintele
Papken Keropian. A fost preot paroh în Focşani, Bălţi şi Constanţa, însă a fost
caterisit din cauza arestării, pe motive politice. A fost condamnat la 7 ani
pentru că înlesnise fuga unui armean în Turcia şi pentru că s-au găsit la
percheziţie cocoşei de aur. A fost torturat cu un sadism ieşit din comun,
începând cu luna decembrie 1950 în camerele 103,105 şi 99. Ulterior a fost
martor al acuzării în procesul „Valeriu Negulescu” (important lider legionar.
n.n.): păstrând o atitudine demnă şi persiflând intenţiile comuniştilor de a
arunca vina pe legionari. S-a eliberat în 1955 grav bolnav de TBC,
petrecându-şi restul vieţii internat în spitalul de la Cernica. A murit în 1961,
fiind înmormântat în Cimitirul armenesc din Bucureşti.”

            Şi
acum, o relatare chiar zguduitoare, pe care o găsim în altă parte. Cu ceva timp
în urmă, Centrul pentru Studii în Istorie Contemporană a lansat o provocare mai
puţin obişnuită – „O sâmbătă la închisoare”. Într-un reportaj al Ioanei Haşu
din 6 iunie 2013, difuzat la RFI, sunt consemnate cuvintele următoare, rostite
de ghidul de la o asemenea vizită la penitenciarul Piteşti, preotul Papken
Keropian trecând şi el prin „Experimentul Piteşti”: „Experimentele care s-au
petrecut aici sunt greu de redat în cuvinte. Şi spre deosebire de regimul
obişnuit din închisorile politice, aici erau obligaţi să se bată cu
bestialitate şi să se umilească între ei. Asta era surpriza şi şocul
Piteştiului. Iată câteva exemple: nu erau lăsaţi să doarmă, ajungându-se uneori
până la 10-15 zile fără odihnă, tocmai pentru a-i doborî fizic şi psihic. Erau
obligaţi să stea săptămâni în şir în poziţie fixă şi izbiţi cu ciomagul la cea
mai mică mişcare. Dacă vreunul adormea şi se mişca în somn, plantonul îl pocnea
violent cu o bâtă. Torturile nu se opreau aici, ci dădeau în blasfemie, pentru
că torţionarii ştiau că, credinţa în Dumnezeu este ultima redută de apărare a
deţinuţilor. Unul dintre cei mai chinuiţi deţinuţi, preotul armean Papken
Keropian povesteşte că a fost bătut la tălpi şi pe tot corpul gol, apoi obligat
să  alerge fără haine în jurul camerei şi
să strige:” Prăvălia mea e biserica, oficină de comert”. Liderul camerei a pus
vreo 20-30 de oameni să îşi facă nevoile, iar părintele Keropian a fost obligat
să le mănânce. I s-a spus aşa: „O viaţă întreagă asta ai mâncat în amvon, acum
să-l mănânci în faţa noastră.” Supliciile nu s-au încheiat aici. Acelaşi
agresor a pus un hârdău cu materii fecale în mijlocul camerei, l-a acoperit cu
o pătură şi l-a obligat pe preotul Keropian să facă împărtăşania, repetând
cuvintele Liturghiei. Victima de atunci scrie: „Eu cântam popeşte, iar ceilalţi
torturaţi erau obligaţi să fie corul blasfemiei, pe patru voci”. După
închipuita slujbă de „sfinţire” a murdăriei din hârdău, i s-a dat o lingură cu
care trebuia să îi servească pe ceilalţi deţinuţi, spunând aşa :”Se
împărtăşeşte robul lui Dumnezeu… cu trupul şi sângele lui Hrstos şi se va
curăţa.” La final, părintelui Keropian i s-a introdus o coadă de mătură în rect
până a început să sângereze. Când totul s-a încheiat, a fost obligat să îşi
batjocorească verbal propria fiică, în bătaia de joc a agresorilor”…

            Stimaţi cititori, cunoaşteţi vorba românească: „Să nu dea Dumnezeu omului cât poate să ducă!”, dar se pare că eroul acestor rânduri a dus peste măsură! Şi când te gândeşti că mai sunt unii nostalgici ai comunismului. Dumnezeu să-i înţeleagă!

Madeleine KARACAŞIAN

by Mihai Stepan Cazazian