Părintele Vertanes Oulouhodjian ( 1939-2010) s-a stins din viaţă

Foto: HarouNorayr Kasper (Montréal, Canada).

În a doua zi de Rusalii, cînd în sfînta Biserică se mai aude încă ecoul laudelor către Spiritul Sfînt, s-a stins din viaţă părintele Vertanes Oulouhodjian, născut în Franţa, la Lyon, în 11 Martie 1939.

Întrat de la o vîrstă fragedă în Congregaţia Părinţilor Armeni Mechitarişti de la Sfîntul Lazăr (San Lazzaro degli Armeni) şi-a completat studiile la prestigioasa Facultate de Teologie Gregoriană din Oraşul Etern, fiind hirotonisit preot în ziua de Paşti a anului 1964.

Erau mulţi cei care l-aşteptau la debarcaderul insulei San Lazzaro, joia 27 mai, ca să-l salute pentru ultima oară. Pînă acum doi trei ani, cînd încă mai era sănătos, el venea umil la debarcader ca să-i întîmpine pe muşafiri şi pe turişti, iar apoi îi însoţea  printre comorile sfînte ale Neamului armean, explicîndu-le despre cele mai semnificative  momente ale istoriei armenilor. Vorbea cu deosebire despre Liturghie şi Biserica Armene, menţionînd oamenii sfînţi ai Bisericii şi culturii care nu pot să piară. Părintele avea felul lui de a explica: clar, ştiinţific, şi niciodată plictisitor.

Îmi aduc aminte cum ştia să-i călăuzească  pe cei mai tineri prin adevăratele comori, în sala Bibliotecii Manuscriselor, indicînd volumele rare dar nedezvăluind totuşi prea multe ca să stîrnească curiozitatea celor care vizitau.

Îmi amintesc că, odată, a explicat în biserică ceva despre cîntecul religios armean, pornînd de la o carte liturgică aflată lînga altar.

El a fost şi un mare muzicolog,  poate cel mai mare cunoscător al repertoriului liturgic şi sistemului  „modal” al muzicii medievale armene.

L-am cunoscut pe părintele Vertanes de vreo 30 de ani şi iată că, într-o zi de primavară, împreuna cu multă lume mi-am luat rămas  bun de la el, lîngă monumentul întemeietorului Mechitar, căruia părintele Vertanes i-a fost urmaş credincios.

Clopotele au însoţit clipele de linişte fiind întrupte numai de zgomotul motorului bărcii care l-a adus de la spital  la Mănăstirea lui, la casa lui unde a venit copilul de doar 11 ani,  ca să înceapă urcuşul greu al vieţii  monahale.

De treizeci de ani  îl vedeam la slujbe, cîntînd pentru a continua tradiţia sfîntă, şi pot spune că avea acea scînteie a marelui Vartapet Komitas, care s-a stins din viaţă în Franţa. Şi nu este o afirmaţie retorică…

Prietenul meu Minas Lourian, harnicul secretar al Asociaţiei O.M.(Oemme Edizioni Musicam) şi al Centrului de Studii şi  Documentare al Culturii Armene mi-a dezvăluit că, deşi părintele Vertanes era ocupat cu treburile ecleziastice, culturale şi administrative, a transcris, lucrînd în puţinul timp liber pe care îl avea,  întregul corpus al Imnurilor armeneşti, (Şarakan) şi o parte a Operelor Canonice (Žamaghirk), graţie colaborării cu însuşi domnul Lourian şi Ermanno Velludo cu sprijunul familiei Manoukian din Como.

Trupul părintelui  a fost însoţit la Biserică, la orele 13.45,  şi peste sicriul din lemn a fost pusă o coroană şi „kavazanul”, cîrja pastorală, fiindcă el a fost student al celebrei Universităţi Gregoriană de la Roma.

În prezenţa PC Mons. Elia Kilaghbian, Abate general a avut loc slujba oficiată de părintele Aristakes Manukian, părintele Hovsep Behesnilian, care a citit din Sfînta Evaghelie, diacon Kechichian, părintele Grigor Mikaelian, care a cîntat la strană. A fost de faţă şi părintele Eghişe cu alţi slujitori ai altarului de rit armeano-catolic şi romano-catolic, care au cîntat Canonul celor răposaţi.

Foto: Sona Haroutyunian

În biserică alături de fratele celui dispărut era şi profesoara universitară Gabriella Uluhogian, nepoata lui, precum şi alte rude venite de la Genova, reprezentanţi ai unor instituţii şi ai comunităţilor, mulţi armeni, italo-armeni şi italieni, care s-au rugat pentru sufletul lui.

Sicriul a fost apoi dus la cimitirul armenesc, unde a avut loc a doua parte a slujbei. Toţi cei care erau de faţă au pus un pumn de ţărină, în timp ce corul cînta „canonul” de înmormîntare.

Să fie primit „ în Jerusalim, oraşul cel de sus,  acolo unde Enoh şi Ilie se află îmbătriniţi în chip de porumbel, învredniciţi fiind de strălucirea Raiului”.

Cred că eforturile şi realizările lui nu pot fi uitate. El a pus o piatră la temelia muzicologiei armene, fiind dedicat credinţei lui dar şi ca profesor în anii care a predat la Colegiul „Samuel Moorat”, în Sèvres şi colegiul „Moorat Raphael”, în Veneţia.

Viaţa lui religioasă a avut ca popas hirotonisirea, care a fost într-o zi de Paşti (1964), în care Iisus a învîns moartea, şi s-a încheiat în ziua în care Spiritul Sfînt cobara peste noi ca şi peste învăţăceii Lui, pentru a reînnoi natura noastră omenească.

Giuseppe Munarini

Padova

by Giuseppe Munarini