“Paradjanov” la Cinepolitica

Între 8 și 13 aprilie s-a desfășurat la București a treia ediție a Festivalului Internațional de Film Cinepolitica. Au fost prezentate peste 20 de producții, majoritatea pentru prima oară în România, nu puține urmînd să NU ruleze în continuare pe ecranele românești. Ceea ce a mărit curiozitatea cinefililor, nu puțini, bucureșteni. Locațiile unde au rulat filmele au fost cinematografele „Union” și „Studio”-  vechi citadele ale cinefililor din generațiile mai vechi care chiar nu erau interesate de rumegat pop-corn și de consumat musai băuturi răcoritoare – și sala Elvira Popescu de la „Institutul Francez.”Tematica filmelor din festival ( și concurs deopotrivă) cu accentul pus pe subiecte politice de actualitate și interferențele cu socialul și ideologicul au atras un număr mare de cinefili dispuși nu doar să urmărească pelicule incitante, dar și să participe la dezbateri și masterclass-uri. Directorul festivalului a fost distinsul documentarist și profesor de film, regizorul Copel Moscu. Juriul internațional a fost alcătuit din israelienii din Belgia, Effi și Amir – ne aducem aminte la iuțeală de bancul cu disputa lingvistică dintre valoni și flamanzi –  sociologul și directorul de festival italian Antonio Cascione și jurnalistul/analistul politic român Bogdan Ficeac. Deci am avut șase zile pline de film și discuții aprinse. Gala de deschidere a fost onorată de filmul lui Volker Schlondorf, Diplomație și ( lansat cu succes la Berlinala din acest an) și a fost onorată de Copel Moscu și realizatorul TV Cătălin Ștefănescu. Putea să lipsească, nu e nevoie tot timpul de glumițe nesărate. La Gala de închidere s-a proiectat superproducția chinezească Inapoi în 1942, în regia lui Feng Xiaogang ( nivel Sergiu Nicolaescu și nu John Ford, să zicem) iar onorurile au fost puse în scenă de aceeași gazdă numit Copel Moscu.

La masterclass-ul lui Cristian Tudor Popescu despre interferențele politicului cu esteticul și cartea sa „Filmul surd în România mută” a fost lumea ca la Gogea Mitu. OK, toată lumea fericită. Brandurile media se digeră mai lesne decît gloriile strict artistice. Palmaresul festivalului arată în felul următor. Premiul Cinepolitica a fost atribuit filmului egiptean Al Midan/ Piața în regia lui Jehane Noujoim. Un documentar impresionant despre protestele egiptenilor din Piața Tahrir, reprimate violent de forțele de ordine ale Președintelui Mubarak, care, iată după acele incidente tragice a fost gonit de la putere. O docudrama extrem de bine organizată în imagini pe realitățile care au devenit deja istorie. Premiul pentru cel mai bun film politic a fost acordat cineastului brazilian Kleber Mendonca pentru pelicula Zgomot în cartier ( O Som ao Redor). Un film cu virtuți analitice și psihologice despre viața unei familii din middle class-ul brazilian, într-o țară în care 18 milioane de oameni trăiesc sub limita pragului de sărăcie. În aceste condiții disputele dintre stînga și dreapta capătă conotații concrete față de disputele, din fericire, doar trăncănite de la pe la noi. Passons!

O surpriză, pentru unul ca mine cel puțin, îndepărtat de ani buni de actualitatea cinemagistă românească și internațională – am scris ani în șir, număr de număr, la revista Cinema și aflu de la o masterandă în cinematografie, traducătoare improvizată la festival, că arhiva revistei Doamnelor Oproiu și Darian, dar și a prietenului Radu Cosașu s-a volatilizat, nu mai există, nimeni nu știe nimic, e posibil? de ce nu ar fi, așa pur și simplu –  a fost pelicula care a primit Premiul Special al Festivalului. Filmul se numește „Paradjanov” și este o „biografie neconvențională” a unui faimos cineast cu un loc aparte în istoria cinematografiei universale, un artist mult apreciat și de regretatul Alex Leo Șerban. Filmul dedicat vieții și operei lui Serghei Paradjanov este o coproducție internațională la care au participat cinematografii din Ukraina, Georgia, Franța și Armenia. Regizorii filmului sunt ukraineanca Olena Fetisova și franco-armeanul Serge Avedichian. Ambii prezenți la București, ca și producătorul  Volomir Kozir. Motivația juriului pentru premiul acordat sună bine, dincolo de formularea vag clișeizată. Sună cam așa: „Pentru profunzimea politică și calități artistice deosebite ale filmului, pentru folosirea rafinată a unor variate mijloace de expresie cinematografică, pentru evocarea unui personaj exemplar și emblematic ce a creat capodopere ale cinematografiei în ciuda tuturor vicisitudinilor epocii totalitare ( Hm, nota mea, b.h., de ce nu comuniste?) demonstrînd că rezistența prin cultură poate învinge opresiunea sistemică.” Chestia cu „opresiunea sistemică” ne-a dat gata, ca și rezistența prin cultură care nu e valabilă decît pentru cei care o tot comentează la un șpriț după căderea comunismului și nu precum cei precum Serghei Paradjanov care au făcut pușcărie fără să facă rezistență. Nu mai deschid o paranteză polemică ce afectează și face urticarie deja de ani buni prin spațiul intelectual autohton, ci revin, evident cu gînduri bune și senine la acest film despre Paradjanov. Am fost și am rămas un mare admirator al filmelor Serghei Paradjanov. La fel de artist în peliculele sale, unde fiecare cadru este o mică operă de artă, dar și al fabuloaselor sale colaje ce acum sunt adăpostite într-un muzeu din Erevan. Acolo am ajuns în septembrie 1990, el murise cu două luni în urmă. Nu am apucat să-l întîlnesc. Voiam să-i dau un mic manifest tipărit pe un A4 în Franța care solicita eliberarea lui din închisoare. Nume mari și grele se mobilizaseră pentru eliberarea lui. De la Fellini la Godard și Truffaut, la Marcelo Mastroiani și Aznavour. Intîlnirea dintre Mastroiani și Paradjanov este evocată și în filmul în care regizorul Sahag( Serghei/Serge) Avedichian interpretează magistral un rol pe care-l trăiește intens mai mult decît îl interpretează foarte nuanțat. L-am prețuit pe Paradjanov nu pentru că a fost armean – deopotrivă a fost și georgian ( era născut într-o familie de armeni din Tbilisi) și ukrainean ( unde a lucrat pentru studioruile Dovjenko și a dat capodopera filmului ukrainean care i-a adus în loc de glorie, acuza de naționalism și o condamnare cu ani grei de închisoare) ci pentru că a fost un mare artist. Il prețuiesc și deja suntem prieteni la cataramă cu Serge Avedichian dincolo de faptul ca este /sunt, suntem armean/armeni. Filmul dedicat lui Paradjanov m-a impresioant foarte mult. Nu este un documentar propriu-zis. Nu este nici un film de ficțiune, detaliile vieții – triste, amare, dar pline de bucuria creației artistice – lui Paradjanov sunt bine prinse în păienjenișul narativ al filmului. Faptul că destinul unui mare cineast este fracturat din motive ideologico-politice nu sunt de neglijat. Nu facem scenarii cu ce s-ar fi întîmplat dacă. Dacă Paradjanov nu făcea „Umbrele strămoșilor uitați”, dacă el se plia pe directivele ideologico-artistice conforme ale comunismului sovietic? Cine nu a trăit pe viu acel melanj de violență și compromisuri, de vise și speranțe ce se lovesc de varia cenzuri îi va fi foarte greu să perceapă dimensiunea complexă a unei perioade dure din existența comunismului sovietic. Pe de o parte erau oameni condamnați și mureau pe capete te miri unde, pe de altă parte artiști și cineaști, scriitori și plasticieni creau capodopere. În anii 20-30, în vremea stalinismului cel mai dur, în anii 60-70-80 în anii unui brejnevism la fel de obtuz, prins în plasa directivelor unui Politbiro dominat de canoanele unei ideologii deja epuizate. Filmul lui Serge Avedichian pune cuvenitele accente ale acestei lumi brutale în care, dincolo de toate relele, s-a trăit. Nici bine, nici rău, urît. Cu o vorbă faimoasă a unui personaj cehovian, Trigorin, „Ce urît trăiți, domnilor!”

Da, s-a trăit urît. Dar au fost și atîția care au reușit prin forța lor lăuntrică și artistică să treacă peste aceste încercări ale destinului. Paradjanov printre aceștia. Serge Avedichian, care l-a cunoscut personal pe acest personaj egocentric și egolatru ( dar care mare artist nu e așa ?) simpatic deseori și poate antipatic uneori a reușit să realizeze un adevărat tur de forță prin acest rol. L-am prețuit din prima ochire pe Serge Avedichian. La masterclass-ul lui despre cenzura politică și cea economică nu a venit multă lume. Dar tot ce a spus – un adevărat spectacol – a fost judicios și pe o limbă pe care o pricepe oricine. Despre film, filme, creație, bani, cenzură politică. Fără ostentație și fără fițe. Simplu, natural, firesc. Am mai găsit un prieten, pe fondul unor ani în care am tot pierdut prieteni. Nu este o confesiune pentru reviste glossy, ci o mărturisire care, de ce nu, nobody cares. Pentru prietenul meu Serge Avedichian. Paradjanov ne-a unit și ne-a legat. Dincolo de faptul că uneori cu unii oameni cuplezi/comunici, cu alții nu. Funcționează aici mulți parametri și tot atît de multe imponderabile.

Vine Paștele. Hristos a Inviat! Se spune pînă la Înălțare. Pentru patruzeci de zile. Să sperăm că rușii nu vor intra cu tancurile în Ukraina și vor ocupa Kievul. Chiar dacă ar mai ieși un film tare, mai bine lipsă.

Gospode pa milu!

 Bedros Horasangian

by Bedros Horasangian