OMOGENIZAREA PATOLOGICĂ

          În prima decadă a acestui secol (XXI) au început treptat să se sedimenteze  evenimentele care au marcat sferele politicii practicate în primele decade ale secolului trecut. Tot felul de termeni și intepretări subiective au circulat haotic prin mass media până în momentul în care un specialist în materie a făcut ordine, și asta nu fără efort. Raphael Lemkin adunând felurite fațete ale conținutului juridic al crimelor în masă comise de statele ce urmăreau prin asta scopuri politice a creat termenul de genocid  înglobând în el toate semnificațiile atașate. Specialiștii au continuat totuși să analizeze fenomenul nu doar sub incidența sa juridică, în cadrul dreptului penal internațional ci și sub aspectul politic-social, pentru că era imposibil de trecut cu vederea faptul ca genocidul asupra armenilor, nepedepsit și fără urmări penale asupra făptașilor, a intrat bine mersi  în arsenalul statelor care aveau nevoie de așa ceva pentru realizarea scopurilor politice din punctul lor egoist de vedere, crimele împotriva umanității ne mai impresionând pe nimeni. Nu vom face aici un inventar dar dacă un autor a denumit volumul său Genocidul Armean ca  uitat, ce s-a petrecut sub ochii noștri în țara vecină fosta Jugoslavie sau ce se petrece acum în Sudan (Darfur) și chiar în alte părții ale Africii este un prezent dureros și rușinos totodată pentru apatia politică și umanitară a națiunilor (unite?!) care și acum lasă mână liberă celor care pot să masacreze proprii cetățeni (care au obligații și drepturi  constituționale) pentru că așa le dictează interesele lor de stat de moment. Iar ONU a devenit o umbră așa cum devenise la timpul său Liga Națiunilor. Genocidul armean recunoscut de 98% din statele componente ale SUA și circa 30% din statele din toată lumea nu este recunoscut de statul turc în ciuda dovezilor documentate și zdrobitoare ce se publică.

          Fenomentul este reanalizat, de data asta de un specialist în afaceri internaționale, Dr. HEATHER  RAE, colaboratoare științifică și director adjunct al Programului de Studii de Doctorat în Afaceri Internaționale, Catedra de Cercetări și Studii ale Regiunii Pacificului și Asiei, Universitatea Națională a Australiei, Canberra. Rezultatul studiului său este cuprins în volumul State Identities and the Homogenization of Peoples, publicat de Universitatea din Cambridge (2002). Există și o traducere în limba română publicată la Chișinău (2005). Autoarea se întreabă :„đe ce oare migrarea forțată, epurarea etnică și genocidul, sunt practici constante ale  sistemului statal modern? Dr.Heather Rae poziționează aceste practici de „omogenizare patologică” în procesul creării statului. Elitele politice au utilizat în repetate rânduri resursele culturale disponibile pentru a redefini comunitățile politice limitate în calitate de comunității exclusiv morale din care trebuie excluși toții străinii. Demonstrând că aceste practici preced epoca naționalismului, autoarea examinează cazuri atât din perioada prenaționalistă, cât și din perioada naționalistă : expulzarea evreilor din Spania secolului al XV-lea, persecutarea hughenoților în timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea și, în secolul XX, genocidul armenilor și epurarea etnică din fosta Jugoslavie. Autoarea susține că acele atrocități au servit drept imbold pentru elaborarea normelor internaționale de comportament legitim al unui stat, norme care definesc  tot mai des suveranitatea ca fiind condiționată. Heather Rae își finalizează studiul prin examinarea a două cazuri elocvente –Republica Cehia și Macedonia – pentru a identifica factorii care pot opri omogenizarea patologică drept metodă de constituirea a statului.”

            Chiar din introducere se arată că sunt numeroase exemple de state care au acționat contra propriilor cetățeni iar odată cu dezvoltarea capacităților militare și birocratice în sec XX victimele din rândurile propriilor cetățeni au atins un număr fără precedent. Aceasta în totală contradicție față de concepțiile existente conform cărora statul asigură securitatea cetățenilor. În ciuda normelor în vigoare în ultimul deceniu al sec XX atrocitățile comise de state contra propriilor cetățeni au atins dimensiuni șocante (Rwanda…fosta Jugoslavie). Astfel se ridică o serie de întrebări privind această trăsătură dominantă a istoriei internaționale, privind decizia elitelor de a recurge la asemenea practici care până la urmă au fost păguboase respectivelor state, privind incapacitatea comunității internaționale de a eradica asemenea practici, generatoare de refugiați și conflicte regionale. 

          Explicațiile referitoare la recentele izbucniri de „epurare etnică” și genocid se axează pe naționalismul virulent care conduce la distrugerea în masă a unui grup de către altul. Însă această argumentație nu este completă: practicile de asimilare forțată, genocidul, expulzarea, au apărut cu mult înainte de epoca naționalismului. La sfârșitul sec XV și până în sec XVII Europa Occidentală a fost martoră la valuri de refugiați ca o consecință a formării statelor care aplicau politici represive.  Acest fenomen a fost înregistrat și la începutul sec XXI.

          Dincolo de explicațiile materialiste, economice, este necesar a se lua în calcul rolul crucial al dimensiunii  culturale înțeleasă dincolo de componenta sa economică sau dictatorială. Pentru formarea unui stat, care institue dreptul de a conduce, este necesară legitimizarea și identificarea guvernului central. Este necesară studierea relației dintre formarea statelor și practicile de „omogenizare patologică”, utilizate de către elite, pentru a forma comunitatea politică unită din care „intrușii” urmează a fi excluși, crearea categoriei „intrușilor” fiind un proces politic, ei devenind ținta eliminării prin expulzare sau distrugere spirituală sau fizică.

          Termenul de „omogenizare patologică” se referă la o serie de strategii utilizate de formatorii de state pentru a da sens statului lor precum și a legitimității lor, prin crearea unei populații unificate în mod oficial. Strategiile variază între încercările de a nega în mod legal drepturile cetățenești ale grupurilor minoritare, până la strategii de convertire sau asimilare forțată, expulzare și exterminare.

          Politicile de asimilare au fost diverse: convertirea religioasă forțată, a fost deseori utilizată, dar s-a folosit și strămutarea copiilor dintr-un grup etnic în altul, etc. „În cazul genocidului populației armenești din 1915-1916, unii armeni s-au convertit la islam pentru a evita moartea (îndeosebi copiii care au fost luați în familii musulmane), dar la foarte puțini li s-a acordat această opțiune într-un genocid în care criteriile religioase deveniseră intrinsec legate de  noțiuni și  criterii naționale de identificare.” La fel a fost și cazul care a stat la baza Holocaustului.

          Lucrarea se ocupă de: mecanismul omogenizării patologice în formarea statelor (1), construirea statului spaniol la începutul epocii moderne (2), formarea statului francez (Ludovic al XIV și hughenoții) (3), omogenizarea patologică  a populației și formarea statului turc: genocidul armenilor din 1915-1916, (4), „Epurarea etnică” și dezintegrarea Jugoslaviei (5), Elaborarea normelor internaționale (6), Exemple de urmat: Republica Cehă și Macedonia (7).

          În continuare ne vom opri la secțiunea 4 referitoare la genocidul armenilor din 1915-1916, privit în lumina propusă de Heather Rae.

***

          S-a dovedit că intenția celor răspunzători de genocidul armenilor din anii 1915-1916, era chiar distrugerea fizică a tuturor membrilor grupului. Comitetul Ittihad ve Terakki (CUP) venit la putere în urma puciului din 1908, animat de șovinismul naționaliștilor turci avea  ca intenție   formarea unui stat turc național omogen. Minoritarii trebuiau eradicați din Turcia,și în primul rând armenii deoarece ei erau locuitorii cei mai vechi și mai numeroși pe teritoriile pe care se formase poporul armean și ar fii putut să-și revendice independența.

          În 1876 puterea a fost preluată de sultanul Abdul Hamid II, care a blocat orice reformă până la începutul secolului XX când mișcarea așa zișilor Juni Turci[1] a preluat puterea, o grupare naționalist-șovinistă.Ei au început prin a încerca să salveze Imperiul care se destrăma dar curând au schimbat tactica orientându-se spre formarea unui stat omogen turc centralizat. Pierderile teritoriale ale Imperiului, care au început încă din sec XIX și începutul sec XX, au avut ca rezultat că cel mai mare grup național creștin rămas în cadrul Imperiului multinațional otoman era constituit din armeni majoritatea locuind în estul Anatoliei. Genocidul armenilor s-a produs în cadrul unui complex internațional în care a intrat și Imperiul Oroman începând din sec XVII. Europa pretindea otomanilor un statut civilizat față de minorități. Lucru care venea în conflict cu viziunile aspra lumii a statului turc. Reformele promise nu arau puse în practică. „Genocidul armenilor nu era inevitabil, însă factorii externi și interni au interacționat astfel încât l-au transformat într-un mijloc tentant pentru regimul Junilor Turci pentru a-și atinge scopul de creare a unui stat omogen național”.

          Genocidul a fost planificat și administrat central și a urmat un model identic în toate provinciile turcești în care se aflau armeni.Non-muslmanilor le era refuzat dreptul de  fii supuși egali a imperiului. Gerard J.Libaridian spune: „ Legitimarea puterii pe baza identitătii etnice și religioase a populației a avut o semnificație dinamică pentru vechiul imperiu și pentru noile state. Pentru Junii Turci …crearea noului stat națiune turc din Imperiul Otoman a trecut printr-o fază de omogenzare a populației”[2]

          Junii Turci aspirau la un imperiu înnoit, condus de Turcia, afișând un amestec de naționalism și imperialism turc. La Lausanne, în 1923, Mustafa Kemal a fost recunoscut drept conducător al Republicii Turcia. El a refuzat ideea imperiului și a prezentat pe cea a unui stat turc omogen. Dar bazele statului omogen le-au pus Junii Turci prin programul lor de epurare a armenilor din Anatolia.

          Se pune întrebarea dacă genocidul armenilor a fost o continuare a politicilor imperiale care au condus la masacrele din secolul al XII-lea, sau dacă nu au avut nici o legătură cu trecutul. Se pare (H.Rae) că genocidul avea drept scop remodelarea rămășițelor imperiului într-un stat național omogen. Este util de urmărit dezvoltarea naționalismului turc în timpul sec. XIX-lea și influența valului cel mai puternic de naționalism asupra CUP[3] și mai ales asupra clicii antiliberale care a preluat controlul guvernului începând cu sfârșitul anului 1913. Genocidul a avut loc în timpul Primului Război Mondial, care i-a oferit regimului o ocazie de a rezolva „problema armenilor” prin declararea acestora ca o amenințare la adresa securității interne, în timp ce Marile Puteri erau angajate în propriile conflicte. Luând ca pretext respingerea religioasă și culturală a armenilor, existentă în imperiu, prin propaganda în rândul maselor, CUP a aprins spiritele până la punctul în care distrugerea unei întregi comunității era un lucru larg acceptat.

          Genocidul armean a fost și este negat de toate guvernele turce, cu excepția unei scurte guvernari imperiale, ce s-a aflat la putere spre sfârșitul Primului Război Mondial. În ciuda acestei negări există dovezi elocvente care confimă existența genocidului.[4] Genocidul armean trebuie considerat un fapt stabilit istoric. H.Rae pune accentul pe rolul acestei exterminări în formarea unui stat nou în centrul unui imperiu aflat în proces de dezmembrare .Aceasta a constat în deplasarea masivă de oameni, considerată o deportare dictată de necesitățile de război. În realitate era o „relocare spre nicăieri.”

Execuții pe loc, urmate de marșuri ale  morții în care erau mânați femei, bătrâni și copii, spre deșertul sirian, unde au murit fără apă și hrană.

Explicarea  genocidului și a formării statului

          Charles Tilly[5] descrie Imperiul Otoman în ultimele sale zile. Odată puternic, în sec. XIX era atât de slăbit încât era considerat „bolnavul Europei”. Astfel:

          „În sud-estul Europei, Războiul Crimeii, cel austro-german și numeroasele războaie ruso-turce, au contribuit fiecare la slăbirea controlului otoman și la formarea noilor state naționale, sub o puternică influență internațională: Grecia, Serbia, România, Bulgaria, Muntenegru. În plus Războiul Crimeii (1856) a transformat Imperiul Otoman în Turcia, un nou stat cu formatul asemănator cu cel al statelor europene.”

            Văzută din afară Turcia semăna cu un stat european, realitatea însă era alta. Intern asemănarea lipsea, statul era alcătuit din comunități religioase (millet). Încercarea Marilor Puteri de a impune tratament egal tuturor minorităților a întâmpinat o rezistență puternică, aspect care a fost important în drumul de formare a statului  în cei 50 de ani ce au urmat.

            Tilly arată că  în sec. XX „asasinatele politice” și „genocidele” au devenit „o tehnică standard a guvernării” decât „o aberație rară și îngrozitoare așa cum părea odinioară”. Tilly nu reușește să convingă cu această afirmație și este necesară studierea lucrărilor ce trateaza problema genocidelor.

          Leo Kuper vorbește despre faptul că „există puternice inhibiții morale împotriva masacrării celor din același neam”. În toate cazurile de genocid, trebuie să existe un proces prin care victimele sunt marcate drept „neaparținând aceluiași neam” de vreme ce ”victimele nu sunt umane, inhibițiile împotriva masacrării lor încetează să mai fie operative”. Acest proces este mai ușor atunci când o comunitate a fost de mai multă vreme decretată în afara a ceea ce Helen Fein descrie ca „ universul sanctificat al obligației morale” [6] Fein arată cum genocidul nu apare într-un vid social și cultural. Genocidul este precedat de un proces prin care cei ce vor fii „eliminați” sunt plasați într-o categorie morală diferită; liderii nu ar fi putut să aleagă anihilarea dacă victimele nu ar fi fost definite dinainte ca o specie diferită, în afara conștiinței comune și deasupra universului obligației”. Fein mai arată că in în Imperiul Otoman condițiile erau de așa natură încât cei ce nu erau musulmani erau deja considerați excluși. Ei erau un popor tolerat de către curte, tolerare care avea un preț. „ Viețile lor aveau să fie cruțate în schimbul acceptării discriminării sociale subordonării rituale, lipsei de putere și opresiunii”. Imperiul funcționa pe principiul separării diferitelor comunităti religioase. Kuper spune că pe măsură ce imperiul s-a destrămat, identitățile naționale au devenit mai pertinente, „ pluralitatea socială a oferit baza structurală pentru genocid”.

          Robert Melson identifică o relație dintre ceea ce el numește „genocid total” și revoluție. Melson arată cum revoluția oferă condițiile structurale în care poate apărea genocidul așa cum a fost cazul în Armenia și în Germania nazistă.

          „Revoluția națională reprezintă o schimbare abruptă în comunitatea politică, provocată, de pildă, de formarea unui stat printr-un conflict violent, atunci când granițele sunt refăcute, sau după pierderea unui război. Astfel, războaiele pierdute și mândria națională șifonată pot conduce uneori către genocid împotriva grupurilor percepute drept inamice”.[7]

Revolta din perioada de la 1908 și urmările ei au fost un factor important pentru înțelegerea genocidului armenilor spune Melson. Accentul trebuie pus pe transformările profunde ce au avut loc în acel moment considerat „etapa finala”, pe fundalul căreia a apărut revoluția: un proces de creare a națiunii stat, definită teritorial, având un nou concept privind comunitatea politică. După Melson, genocidul se produce atunci când statul și sociatățile sunt în criză sau sub presiune. Aici, observă Rae, nu se pune suficient accentul, în cazul genocidului armenilor, pe  modelul de stat care apărea ce era pus în centrul problemei. Imperiul Otoman era un stat suveran, baza sa transformându-se într-un stat național suveran și delimitat teritorial. Genocidul a fost gândit ca un mijloc pentru crearea unui stat exclusiv turcesc din rămășițele unui imperiu. (Melson).

          CUP nu era mulțumit doar cu o reformare a unui stat  deja existent. Erau interesați să construiască ceva nou, și CUP a creat baza pentru ca Republica Turcia să devină un stat-națiune omogen. Dar, observă Rae, acesta este un mit național, care trăiește în Turcia și în ziua de azi. De fapt, la fel ca și alte state-națiuni, Turcia nu este un stat complet omogen. Melson observă că „revoluțiile distrug nu numai instituțiile și puterea vechiului regim, ele lovesc deasemenea în legitimitatea statului și pun sub semnul întrebării însăși identitatea comunității. De aceea revoluțiile oferă oportunitățile ca avangardele ideologice să preia puterea și să-și impună punctul de vedere asupra societății.(Melson). Đe fapt, legitimitatea vechiului regim a fost slăbită în sec XIX-lea când o criză de legitimitate a însoțit dezmembrarea imperiului.

Continuitate și schimbare

            Genocidul din sec.XX a fost perceput de unii autori ca o repetare pe scară largă a masacrelor din sec.XIX. Vahakn N.Dadrian subliniază continuarea atitudinilor față de armeni considerați a avea un statut inferior musulmanilor, atât în sec.XIX cât și la începutul sec.XX. El afirmă că sultanul Abdul Hamid II, urmărea exterminarea armenilor. Într-adevăr exista o continuitate în ceea ce privește atitudinea culturală și religioasă față de armeni dar acum existau și diferențe importante între cele două evenimente. Masacrele din sec.XIX nu au urmărit eradicarea totală a tuturor armenilor. Sultanul urmărea menținerea armenilor la un nivel inferior atât ca poziție socială cât și numeric. Millet-urile, care erau sub protecția statului deveniseră acum națiuni și ca atare pierduseră dreptul la protecție, și prin manifestarea lor ca atare erau considerate ostile.

          Astfel o Turcie omogenizata ca stat turc și islamic presupunea îndepărtarea armenilor. Consecința era alegerea genocidului ca metodă. Aceste noi masacre erau ceva diferit de cele precedente și erau dirijate de la centru. Organizatorii genocidului, spune Melson, nu erau interesați de menținerea situației. Ideea centrală era politica de turcificare totală și declararea „patria-mamă a turcilor” Anatolia, acolo unde trăiau majoritatea armenilor. Deci deși  ostilitatea și resentimentele din sec.XIX existau și în sec XX, având un rol important, dar aceste resentimente erau centralizate în sfere politice diferte: menținerea unui statu quo (sec.XIX) față de formarea unui stat nou omogen (secXX)( R.Hovannisian).

          Gerard Chaliand și Yves Ternon se întreabă de ce regimul CUP a ales expulzarea armenilor din Turcia împotriva propriilor sale „interese”. Răspunsul, parțial, ne dă Dadrian în continuarea atitudinilor amintinte anterior. El amintește că: „Deși islamul este o credință religioasă, el este de asemenea un mod de viață pentru adepții săi, transcendând frontierele credinței pentru a se răspândi în structura socială și politica a unei națiuni.” Dar mai este ceva, și anume că unele aspecte a acestei vi- ziuni religios-politice au fost traduse într-o formă șovinistă de o ideologie naționalistă, care la rândul său a oferit o platformă pentru un regim autoritar. Este corectă observația lui Dadrian cu privirea la continuarea atitudinii ostile față de armeni dar acum vine în plus și proiectul în care s-a angajat CUP pentru „un stat cu o noua ordine” (Fein). Trebuie explicat cum de a fost ales de criminali tocmai genocidul ca un mod „rațional”, cum de s-a optat pentru cea mai patologică formă de creare a unei identităti naționale unite.

Sfârșitul imperiului: reforma din sec. XIX și reacția fața de ea

Armeni în Imperiul Otoman

            La începutul sec.XX, exista o conștiință națională puternică în rândul armenilor creștini a căror teritorii istorice se aflau în Rusia și în Turcia otomană. În sec.XIX societatea armeană a cunoscut o renaștere a sferelor culturale, economiceși politice. Exceptând unii naționalisti armeni, majoritatea armenilor nu urmărea independența statală.  Mai degrabă ei doreau drepturile ce le fuseseră acordate de  Imperiu sub presi unea Occidentului. Creștini fiind, armenii erau mereu ca supuși de clasa a doua, dar   sistemul millet -urilor le acorda un anumit statut de autonomie în sensul că fiecare lider a unui millet era responsabil față de sultan. Millet-urile  erau supuși unor taxe (cyzia) iar membrii erau excluși  de la serviciul militar, ceea ce sublinia statutul lor de inferioritate. În 1839 și 1856 au fost făcute declarații privind egalitatea tutror supușilor sultanului, dar asta a rămas pe hârtie nefiind agreeată ideea de ambele părți.

Reforma în imperiu

            Imperiul se afla în sec.XIX, sub presiunea puterilor europene și accepta ideea reformelor fiind prea slab pentru a se opune. Astel a existat o perioadă de reformă (1830-1876) cunoscută sub numele de Tanzimat („reordonare” [8]). Tanzimatul a urmărit salvarea imperiului dar totodată el „submina principiul legitimității statului otoman prin constituirea unei rupturi față de legea islamului și de secole de tradiție otomană” (S.H.Astourian, în Hovhannisian, The Armenian Genocide). Principiul egalității tuturor supușilor contrazicea sistemul milleturilor, de veche tradiție în imperiu.

          Urcarea pe tron a despoticului sultan Abdul Aziz în 1861 și derapajele politicii sale interne dar și externe a dus la falimentarea financiară a imperiului care a fost pus, în 1881, sub directa supraveghere  financiară a puterilor europene.(Hovannisian). Tensiunea Turcia-Europa era în creștere. Marile Puteri au ajutat Grecia să-și obțină independența, dar în cazul Armeniei ele  au subliniat drepturile minorităților, au înaintat revendicări sultanului, în numele acestora, însă s-au limitat la atât, lăsându-i pe aremni într-o poziție extrem de vulnerabilă. Vulnerabilitate sporită de venirea la tron a lui Abdulhamid II în 1876.

            Abdul Hamid II a suspendat Constituția în 1878, abia promulgată în 1876. El a introdus o formă de control centralizată, autocratică și personală. Đin perspectiva lui revendicările armenilor care solicitau reforme, erau un semn de trădare.

         Reacția în Imperiul Otoman sub sultanul Abdul Hamid al II-lea

         La negocierile ce au dus la Tratatul de la San Stefano, din 1878, au fost implicaț reprezantanții armeni. Tratatul nu a fost acceptat de catre Anglia din cauza concesiilor teritoriale ce se făceau Rusiei. În 1878 a fost convocat Congresul de la Berlin, în cadrul căruia s-a elaborat un proiect de reformulare a tratatului Tratatul de la Berlin. Prin acesta erau atenuate prevederile ce se refereau la autonomia armenilor și s-au redat Turciei zone teritoriale din est în care trăiau mulții armeni.Datorită prezenței armenilor la San Stefano și Berlin, aceștia au devent suspecții în ochii lui Abdul Hamid. (Toynbee). Atitudinea otomană față de armeni a devenit și mai drastică, lucru care a dus la formarea unor societăti secrete armene dar care nu urmăreau crearea unui stat  armean separat ci ei cereau libertate culturală, autonomie regională și egalitate în fața legii, libertate de opinie, libertatea presei, dreptul la adunare, oportunității economice nestânjenite și dreptul la port armă.(Hovannisian). Poziția geografica a armenilor a potențat vulnerabilitatea acestora, fiind așezații la frontiera dintre Imperiul Țarist și cel Otoman, se considera că armenii ar avea legături cu rușii și pot deveni a 5-a coloană pentru inamic. Declinul imperiului, respingerea implicării în comerț, industrie și arte a turcilor, care au lăsat aceste ramuri armenilor, grecilor și evreilor, creșterea gradului de instuire a armenilor (licee franceze, americane – Robert Colege – etc) au creeat și ele climatul propice pentru declanșarea masacrelor din 1894-1896.                                                                                                                                                                                                                                                                               

          Masacrele din perioada 1894-1896

            În aceasta perioadă au fost masacrații în Imperiul Otoman zeci de mii de armeni, spune Melson. Toynbee avansează cifra de „peste 100000 bărbații femei și copii” [9] Abdul Hamid II nu intenționa să elimine total pe armeni ci să-i limiteze numeric, să le mențină statutul de cetăteni de catgoria doua, și, posibil, să dea de înțeles puterilor europene să-și mai limiteze presiunile asupra Turciei.(Kuper).

          Masacrele au început în 1894, când locuitorii din Sassoun au opus rezistență atacurilor și cererilor de taxe ale kurzilor locali. Kurzii au apelat la Sublima Poartă pretinzând că armenii se află în stare de rebeliune.(Toynbee). Orașul a fost asediat de kurzi și armata turcă, iar după ce armenii s-au predat câteva mii din ei au fost masacrați. Europa a fost îngrozită de această crimă dar numai Rusia, Franța, și Anglia erau gata să se adreseze sultanului în această problemă. Răspunsul sultanului era că însurecția justifica pedeapsa. Însă martorii susțineau că nu era vorba de insurecție ci  că locuitorii au încercat doar să se apere de atacurile kurzilor.

            Protestele Marilor Puteri au forțat Poarta să numească o comisie refuzând însă să asculte și mărturiile armenilor.(Melson). Ulterior unii dintre cei care au participat la acțiunile de masacrare au fost decorați.Puterile europene au reiterat cerințele de a implementa reformele stipulate la San Stefano și la Berlin în 1878. Aceasta urma să se aplice din octombrie 1895, dar înainte de acest moment, un val de masacre ale armenilor a cuprins Imperiul Otoman. Aceasta a început ca o reacție la o procesiune a armenilor din Constantinopol, organizată de partidul Hănceak. Participanții cereau aplicarea reformelor promise. Procesiunea a fost atacată și mulții participanții uciși. Apoi masacrele s-au extins, dar cele mai sângeroase au avut în șase vilayete – Erzerum, Bitlis, Van, Harpout, Sivas și Diarbekir – unde reformele urmau să fie aplicate. (Melson). Atmosfera s-a încins și mai mult când la 24 august 1896 câțiva mambrii ai partidului Dașnak [10] au ocupat sediul Băncii Otomane din C-pol Protestatarii urmăreau atragerea atenției puterilor europene și ca protest împotriva masacrelor din provincii. Protestatarii au scăpat.Dar poporul armean a plătit scump deoarece s-a declanșat o acțiune sângeroasă în Constantinopol în cursul căreia au fost masacratții șase mii de armeni. Astfel, intervențiile verbale ale europenilor nu au făcut altceva decât să înrăuțească situația armenilor.

          Sa ne punem întrebarea: de ce metoda de „a pune pe armeni la locul lor” au fost tocmai masacrele? Masacrele au mai fost folosite în Bulgaria și ele dezarticulau mai eficient comunitățile decât acțiunile polițienești. (Melson). Dadrian arată că în timpul masacrelor din sec.XIX-lea armenii erau deseori asasinații în conformitate cu ritualurile musulmane de masacrare. [11]

          Pe la sfârșitul sec.XIX-lea, naționalismul turc, care a jucat un rol important în căderea lui Abdul Hamid II, dar și în genocidul armenilor, era în ascensiune.

          Naționalismul turc, Junii Turci și Revoluția din 1908

            Naționalismul turc în secolul al XIX-lea

            În a doua jumătate a sec.XIX-lea, conceptul de identitate națională turcă s-a dezvoltat mult în Imperiul Otoman. Până atunci cuvintele turc, Turcia, defineau doar o grupă lingvistică.În sec.XIX conceptele vest-europene „ națiune, libertate, patrie-mamă,egalitate” au început să pătrundă în sfera elitei din Turcia.(Kushner). Aceste idei pătrunseseră și în sferele minorităților în ciuda rezistenței manifeste a sultanului. Secolul XIX  înregistra spre sfârșitul său mari pierderi teritoriale și amenința   alte pierderi noi. Tot atunci apar cluburile sociale și culturale turcești, Vatra Turcească, Patrie-mamă-turcă, cu publicațiile aferente care propagau ideea identității naționale. Mulții naționaliști turci trăiau în Europa (Paris) unde au și lansat Societatea Uniunii și Progresului și ziarul acesteia Meshveret. Ei erau cunoscuții ca Junii Turci. (Chaliand și Ternon). Mișcarea a atras pe turci dar și pe non-turcii care se opuneau despotismului sultanului.

          Aceasta opoziție a reunit mai multe grupuri cu vederi diverse legate de imperiu. Ele se confruntau în luptele de idei cum a reieșit la congreaul din 1902 de la Paris, unde liberalii s-au opus integraționiștilor. Liberalii urmăreau crearea unui stat descentralizat democratic. Conduși de nepotul sultanului,(Sabaheddin), erau sprijiniții de non-turci precum armeni, de pildă. Integraționiștii suțineau ideea unui stat puternic centralizat, un imperiu unificat. Ei erau conduși de Ahmed Riza care avea în vedere transformarea tuturor într-o masă omogenă de turci.

Naționalismul Junilor Turci

            Naționalismul turc a fost influențat în mare măsură de scriitorul Ziya Gokalp [12]Influențat de opera sociologului Emile Durkheim, Gokalp a prezentat o concepție care prevedea „ negarea drepturilor minorităților și libertăților individuale, împlicite în naționalismul liberal, și în glorificarea „sentimentelor „primordiale”  și de bază ale grupului majorității”. Interpretând eronat unele idei ale lui Durkheim, Gokalp substituie conceptului de societate pe cel al națiunii conferindu-i calității divine. La el se pot identifica anumite afinității ale mișcarii germane volkisch cea care a stat la baza elaborării ideilor lui Hitler și pe care le admira Goebels. Așa se ajunge la o dublă excludeere a armenilor, odata fiind non-musulmani, și apoi non-turci. Strategia exclusivistă se întrevede ca posibilă.

  Revoluția din 1908 și dezvoltarea naționalismului șovinist

            Revoluția din 1908 a izbucnit condusă de ofițerii tineri ai celei de-a treia armate staționate în Macedonia. Ei erau afiliații la CUP din sec.XIX-lea. De fapt intențiile lor erau numai de limitare a Constituției din 1876, suprimată de Abdul Hamid.  Sultanul nu a fost înlăturat în urma Revoluției din 1908, abia după o încercare de contrarevoluție sulatnul a fost îndepărtat iar fratele său a fost instalat sultan.După alegerile parlamentare din 1913-1914, CUP a câștigat controlul efectiv al Imperiului Otoman.Partidele politice nu mai existau, Comitetul deținea majoritatea în parlament iar armata era sub control.

          Acum politica veche a otomanizării a fost înlocuită cu politica „unității religioase și naționale”, doctrină care a fost propagată în mase, acțiune revoluționară pentru imperiu. Astfel, în timpul genocidului oamenii obișnuiții erau forțații să ia parte la masacre și erau de asemenea sancționații cu pedepse foarte severe dacă îi ajutau pe armeni.

          Odată cu izbucnirea Războiului Balcanic din 1912, s-a constituit Comitetul pentru Apărare Națională care a pus problema utilizării oficiale a termenului național în Turcia.[13] Națiunea nu era etichetată dept turcă. Implicit însă era clar că termenul „națiune” se referea la turci. La patru ani de la suspendarea constituției, în 1909, Junii Turci au recurs la politica șovină declarată. ideea unui imperiu multinațional  slăbit și exploatat a fost înlocuită în mentalul Junilor Turci cu ideea unui stat turc omogen.În timp ce la începutul anului 1911, cotele CUP scăzuseră simțitor, declarația de război a Italiei Turciei în septembrie 1911, a dat noi aripi CUP. El a câstgat alegerile din 1912 detașat.Noul guvern a restricționat presa și a interzis întrunirile publice. După o scurtă revenire a puterii sultanului, în 1913 naționaliștii șovini din cadrul CUP au preluat puterea pe care au menținut-o până la sfârșitul războiului. Guvernul a fost dominat de un triumvirat compus de Ibrahim Enver (ministru de război), Mehmet Talat (ministru de interne și apoi vizir) și Djemal (guvernator al orașului Constantinopol și apoi ministru al marinei).

          Imperiul pierdea din teritoriile sale. La 5 octombrie 1908 Bulgaria și-a proclamat independența. A doua zi, Austria a anexat Bosnia-Herțegovina. În 1911, Italia a ocupat Libia, iar In 1912 s-au declanșat războaiele balcanice „statele balcanice eliminând efectiv Turcia din  Europa”.(Melson).

          Politica de turcificare a fost adoptată în cadrul unei reuniuni secrete la Congresul Junilor Turci, organizat la Salonic, în anul 1910. Otomanizarea a fost declarată un insucces, deoarece minoritățile i se opuneau viziunea lui Talaat de a avea o Turcie omogenă cerea „lichidarea într-o formă sau alta a unor elemente eterogene”. (Dadrian). După cum observă Chaliand și Ternon:

          Asemenea evreilor în perioada celui de al Doilea Război Mondial, armenii erau în acea vreme o minoritate extrem de vulnerabilă. Ostilitatea religioasă manifestată față de ei și de toții non-musulmanii (ghiauri) din Imperiu era profundă, iar Junii Turci aveau să o exploateze, oamenii aveau să fie masacrații în numele intoleranței religioase, pentru a avansa spre un țel ultranaționalist și rasist. În plus, au aprins ostilitatea tradițională a grupului majorității prin acuzarea grupului destinat masacrului pentru trădare. Asemenea celor mai multe minorității armenii nu aveau un stat afiliat care să le apere interesele și astfel au rămas la mila unui guvern care rezolva ceea ce obișnuim să numim „afaceri interne”.

            În discuțiile purtate între ambasadorul SUA, Moergenthau și Talat, acesta din urmă a declarat că problema armenilor este o chestiune internă a Turciei”. În opinia lui Talat armenii nu aveau nici un drept. Comentând autorii care subliniază rolul important al elitelor în comiterea genocidului, Kuper adaugă că „oricare ar fii responsabilitatea elitelor ele lucrează cu forțele sociale prezente în cadrul societății, și nu creează o situație de genocid dintr-un vid și nici nu transformă o armonie într-un conflict al genocidului”

Genocidul poporului armean: anul 1915 și ulterior

          Dadrian notează că natura acestei crime (de genocid) cere conspirație din partea făptașilor în scopul evitării implicării personale. Decizia trecerii la acțiune necesită un proiect operațional cât și un plan de mascare și acoperire. Mai este necesară și o conjuctură, aceasta a fost primul război mondial. Pentru a „șterge urmele” genocidul organizat de guvern trebuia să pară ca fiind o izbucnire colectivă și spontană. Genocidul a fost declarat jihad și populația a fost instigată.(Kuper).

          Deportarea a fost administrată de Ministerul de Interne de către Talat, deși responsabil legal era Ministerul de Război. Un rol central îl avea Organizația Specială formată pentru a se ocupa cu „problema armenilor”. Era alcătuită din infractori eliberații în acest scop din închisoare. Oficial rolul organizației era de spionaj și contraspionaj, scopul real era pentru a ajuta la realizarea genocidului. „Echipații cu coduri speciale, cu fonduri, cadre, arme și muniție, aceștia funcționau ca un stat în stat”. Misiunea era să acționeze în zonele îndepărtate ale Turciei și să distrugă convoaiele de armeni deportați.

          Ordinele erau date de multe ori în dublu, oficial și secret prin Organizația Specială, verbal, sau telegrafic criptat cu ordin de distrugere după citire. Cele care au scăpat nedistruse au fost eliminate din arhive dupa război. Unele telegrame însă au apărut la procesele Curții Martiale de la Constantinopole în 1919-20. În schimb numeroși martori oculari au generat un impresionant volum de mărturii. Acești martori nu sunt doar supraviețuitori ci „diplomați, ingineri (calea ferată spre Bagdad), oameni de afaceri, misionari, doctori, surori medicale, profesori, soldații ș.a.”

Ordinea lucrurilor: descrierea unui genocid

          Genocidul dirijat de CUP, a constat din omoruri sistematice, filialele locale CUP, Vatra Turcească ș.a. coordonau o rețea cu ajutorul telegrafului.Filialele locale ale altor cluburi (de ex Inima Turciei) exercitau presiuni asupra oficialilor mai reținuți, instigând ura în rândurile populației cu povești despre trădarea și atrocitățile armenilor.(Kuper). Deși planificat de la centru, genocidul a început indirect pe plan local.

          Aplicarea politicii genocidului începută în ianuarie 1915, a fost marcată de demobilizarea armenilor din armata turcă. Aceștia erau puși la muncă silnică apoi duși în grupuri de câte 80-100 și executați. În noaptea de 23 spre 24 aprilie 1915 au fost arestații intelectuali și conducători ai comunității armene din Constantinopol. Deportații în Anatolia ei au fost toții executați. Înaintea deportărilor toții bărbații apții din punct de vedere fizic din orașe și sate au fost adunații la sediul local al guvernului,după care au fost duși la periferia orașului și executați. Modalitatea de execuție era diversă:execuții, măceluri sau duși pe mare și innecați. Proprietatea armenilor a fost confiscată de către guvern. Imobile, terenuri agricole, cantități importante de bijuterii au fost jefuite, în virtutea unei legi care a fost ulterior abrogată ca fiind neconstiuțională.

          La 24 mai 1915, puterile Antantei aflând ce se întâmplă au somat Turcia să stopeze aceste încălcări ale normelor „umanitare și  civilizație”. Turcia a răspuns printr-un decret general (mai 1915) care prevedea deportarea armenilor din precauții de război, „în armeni nu puteai avea încredere ei puteau oferi ajutor și sprijin inamicului”(Talat).  Însă deportările fuseseră deja aplicate în Cilicia și Erzurum  încă  din luna martie. De fapt armenii nu erau îndepărtații doar din zonele de război ci de pe întreg teritoriu. Constantinopolul și  Smirna erau cruțate deoarece erau mari concentrări de diplomații  acolo.                                                                      

Odată legiferate deportările au crescut în amploare. Femei, batrâni și  copii au urmat rutele spre deșertul Siriei, de-a lungul Eufratului. Pe drum au fost supuși vi- olurilor și omorurilor, atacații de armată, Organizația Specială, bande ale kurzilor. Totuși mai rămâseseră câțiva armeni ascunși de prietenii kurzi sau turci ori de unii oficiali curajoși care au riscat nerespectând ordinele guvernului. Peste un milion și jumătate de armeni au fost lichidații în acest fel.

          CUP a pierdut puterea odată cu zdrobirea Turciei care a capitulat necondiționat în toamna anului 1918. (golful Mudros). Pe moment, responsabil a fost considerat CUP și nu statul turc. Este adevărat, CUP a instigat această politică, însă ea nu putea fii dusă fără consimțământul  majorității populației. Procesele criminalilor de război care au început la Curtea Marțială (1919-1920), au fost suspendate odată cu venirea la putere a lui Kemal Mustafa. Apoi a început epoca negaționismului.

Concluzii

          La începuitul sec. XX, în Turcia a avut loc un proces de omogenizare patologică.  Animat de un naționalism virulent, Junii Turci și-au propus să extermine sistematic populația armeană, în contrast cu masacrele lui Abdul Hamid II, care urmărea doar menținerea statului quo  cu limitarea numărului dar și a pretențiilor crescânde ale armenilor. Noul regim dorea o Turcie omogenă în care nu mai era loc pentru armeni.

          Au existat multe elemente de continuitate între vechiul imperiu Otoman din sec.al XIX și cel din sec.al XX-lea. Termenul de millet a început să semnifice o națiune și  nu doar o comunitate religioasă. Cererile armenilor pentru „egalitate” erau privite de noul regim cu ostilitate și au devenit o problemă necesar a fi rezolvată prim măsuri extreme.

          Căpeteniile regimului Junilor Turci nu erau prea religioși, dar ei au foloși t factorul religios pentru a manipula masele. Cum a apărut ideea de a îndepărta toți  armenii din Turcia și anume nu prin expulzare ci prin exterminare? Întenția Junilor Turci era să  formeze un stat național omogen, pe fondul prăbușirii imperiului și  a unui război. Înconjurați de state independente care fuseseră cândva părți ale imperiului, și de Rusia pe care o vedeau acaparatore, expulzarea armenilor în aceste teritorii era inacceptabilă. Concepțiile șoviniste ale Junilor Turci excludeau posi- bilitatea tolerării armenilor într-un stat turc național unitar.

          Acuzându-i pe armeni de trădare, pretinzând că aceștia reprezintă o amenințare, orice supus otoman care le lua apărarea , așa cum au făcut-o unii, era considerat și el trădător. Deci pentru a-și construi o legitimitate precară, Junii Turci apelau la o identitate națională turcă recent etalată. Kuper arată ca genocidul nu a avut loc într-un vid social. El a fost gândit și pus în practică prin atitudinile adoptate față de armeni pe care îi considerau outși deri  fără drepturi.

          În dorința lor de a construi un stat modern omogen ei au contrapus Puterilor Europene principiul suveranității asupra problemelor interne. Ei au ales, deci, unul din principiile fundamentale aflate la baza și stemului statelor, principiul național, care este criteriul de apartenență în cadrul statelor.

          Ruptura organizării politice de formă tradițională în imperiul Otoman a fost marcată de transformarea comunităților religioase (millet) în națiuni. Pentru multe comunități această tranziție a condus spre independență națională, însă nu acesta a fost cazul armenilor. Comunitatea armeană nu cerea independență ci egalitate în cadrul imperiului. Această cerere, deși se bucura de sprijinul puterilor europene, s-a lovit de viziunea lumii tradiționale otomane având ca rezultat masacrele hamidiene. În schimb  CUP încerca să formeze un stat național omogen, fără armeni.

***

          După cum a putut constata cititorul, autoarea în această analiză detaliată dezvăluie mobilurile crimei, modul ei de executare, precum și scopurile principale. Totodată rezultă caracterul ei planificat și dirijat. H.Rae  pleacă de la faptul demonstrat de numeroși autori că această crima se încadrează în mod indubitabil în categoria de genocid. Însă nici un moment aceste explicații nu absovă pe făptuitori de pedeapsa pe care ei însă nu au primit-o. Aceasta a permis altora să comită această faptă din nou (Germania, Ruanda, Cambodjia, Sudan ș.a.) și menține pericolul repetării sale în viitor.

Prezentarea textului

ARPIAR SAHAGHIAN

____________________

[1] În Europa se răspândiseră în epocă mișcările cu denumiri asemănatoare. De ex Mladocehii (Tinerii cehi) etc. Fenomenul ar trebui tratat separat.

[2]  G.J.Libaridian în A Crime of și lance .The Armenian Genocide, Londra , Zed Books, p.37-38.

[3] CUP- Comitetul Uniune și Progres , grupare ultanaționalistă de la  începutul sec.XX, din Turcia.

[4]  Vahakn N.Dadrian, Richard G.Hovaneși an, Cristopher J.Walker, Tessa Hofmann, Arnold Toynbee, viscount BRYCE, Yves Ternon, ș.a.

[5]  Charles Tilly-Coercion, Capital and European States (Oxford Bași l Blackwell, 1990)

[6]  Helen Fein -Accounting for Genocide (New York, The Tree Press, 1979)

[7]   Robert Melson. Revolution and Genocid. On the Origin of the Armenian Genocide and the Holocaust. ( Univerși ty of Chicago Press 1992)

[8]  Termenul modern ar fii …„perestroika”…

[9]  The Treatments of Armenians in Otoman Empire, p.624

[10]  Federația Revoluționară Armeană care urmărea federalizarea Turciei după model elvețian.

[11]  Natalie Zemon Davis, The Rites of violence, în Natalie Zemon Davis,  Society and Culture in Early Modern France (Stanford, 1975, ) ; Dadrian , Genocide as a Problem, p.243.

[12]  Ziya Gokalp (1876-1924)Numele adevărat Mehmet Ziya. U.Heyd arată că pseudonimul este un vechi nume turcesc, găși t în arborele genealogic al înaintașilor sultanilor otomani.  (U.Heyd, Londra, The Harvill Press, 1950) Gokalp a fost membru  CUP în timpul genocidului armenilor.Dupa primul război mondial el a negat existența masacrelor, ca să nu mai vorbim de genocid, dar a recunoscut că a aprobat „expulzarea” armenilor. A fost judecat de Tribunalul Militar care a investigat genocidul în 1919.  Exilat în Malta, s-a întors în Turcia în 1921.

[13]  F. Ahmad. The Yong Turks, p. 162

by Redactor