Omagiu adus prof.univ.dr. Krikor Pambuccian în deschiderea Congresului Comun de Stomatologie SRS – GAO – UTM (București 11-13 septembrie)

Societatea Română de Stomatologie împreună cu Societățile partenere și cu Universitatea “Titu Maiorescu” din București au organizat  Congresul Comun de Stomatologie SRS – GAO – UTM cu tema principală ”Interacțiuni medicale moderne în practica specialităților stomatologice”.

Evenimentul a avut loc în perioada 11-13 septembrie 2014 la Crystal Palace Ballrooms, București. Congresul s-a adresat medicilor și rezidenților din specialitățile: stomatologie, ortodonție, chirurgie BMF, medicină dentară, precum și tehnicienilor dentari, asistenților medicali și de profilaxie, cu specialitatea stomatologie.

În deschiderea Congresului a avut loc un moment omagial dedicat regretatului prof.univ.dr. Krikor Pambuccian (1915-1996). Au luat cuvântul prof.dr. Emilian Hutu, dr. Nicolae Verzea – fost cadru didactic la IMF care a venit special de la Paris pentru acest eveniment -prof. dr. Andrei Iliescu  și IPS Episcop Datev Hagopian, Întîistătător al Bisericii Armene din România.  Vorbitorii  au subliniat  personalitatea prof. dr. Pambuccian  dar și contribuția sa la viața comunității armene, a Bisericii Armene unde a fost, timp de jumătate de veac, vicepreședinte al Consiliului Eparhial.

La deschiderea lucrărilor au fost prezenți E.S. Hamlet Gasparian, Ambasador al Republicii Armenia în România, senatorul Varujan Vosganian, deputatul Varujan Pambuccian (nepot al celui omagiat), PC Arhim dr. Zareh Baronian și dr. Alice Pambuccian – Grigorian (fiica dr. Pambuccian).

Iată  cuvîntul doctorului Nicolae Verzea la omagierea prof. Pambuccian precum și  materialul publicat de prof. Dr. Emilian Hutu în Revista Română de Stomatologie (nr.3/2014)  apărut în preajma Congresului  cu titlul:

UN CRÂMPEI DE VIAŢĂ UNIVERSITARĂ – PROF. UNIV. DR. KRICOR PAMBUCCIAN

 Prof. Dr. Emilian Hutu

Mulţi absolvenţi ai Facultăţii de Medicină îşi amintesc cu drag – şi chiar cu nostalgie – de anii petrecuţi la şcoală. Ca să devii medic bun, cei şase ani petrecuţi acolo abia îţi ajung să cunoşti ele­mentele esenţiale ale viitoarei tale profesiuni.

Pentru o anumită generaţie, au fost şi vremuri grele – generaţie animată de dorinţe, dar şi copleşită de necazuri. Este vorba despre anul 1953, din „obsedantul deceniu”. Abia murise Stalin, se în­cheiase războiul din Coreea, vara fusese Festivalul Tineretului (extrem de „colorat”, dar câtă sărăcie, şi înainte, şi după el…). Echipa de fotbal a României a fost învinsă de Cehoslovacia pe stadionul 23 August, cu un singur gol, marcat în primele 30 de secunde de la începutul meciului. Cât s-au chinuit apoi celebrii jucători ai trecutului să mai marcheze unul, dar în zadar… Totul părea de-o iremediabilă neputinţă.

Anul 1954 a fost şi mai şi. La începutul lui fe­bruarie (abia venisem din vacanţa de iarnă – de Crăciun nu aveam liber) viscolul a înzăpezit total capitala. Circulaţia era teribil de îngreunată şi nu se putea merge decât cu tramvaiul. Nu existau auto­buze, troleibuze, maşini (sau erau câteva, dar foarte vechi).

Toată lumea era îmbrăcată cam la fel. Se pu­seseră în vânzare pardesie tip „loden”, dintr-o stofa maron destul de subţire, dar şi destul de ieftină. La cantină aveam la prânz două feluri de mâncare: o ciorbă (de regulă de cartofi), iar la felul al doilea, o tocană (mâncare de prune, gutui etc.) şi un sfert de pâine neagră.

Totul părea trist şi fară perspective. În România funcţionau perfect doar închisorile şi lagărul de la Canal. Emisiunile de radio erau reduse la progra­mele transmise peste tot prin difuzoare, la cinema rulau doar filme sovietice, televizoare nu existau, iar emisiunile străine se ascultau pe ascuns. Erau, într-adevăr, destule spectacole de teatru şi operă.

Dar noi eram studenţi, aveam o mulţime de gân­duri şi, în primul rând, voiam să ajungem medici. Eram interesaţi de obţinerea pe viitor a vreunui fo­los material? Nici vorbă! Remuneraţia era aproape egală pentru toţi intelectualii, iar cabinete particu­lare nu existau.

Atunci ce voiam? Să rupem cu o condiţie umană prea uniformă, să obţinem o libertate (dovedită apoi iluzorie, dar pe atunci plină de promisiuni). De fapt, cel mai bun lucru a fost, la vremea respectivă, afirmarea cu putere a medicalizării stomatologiei.

În urma războiului, s-a dovedit cu tărie că, pen­tru refacerea structurilor feţei, trebuie cunoscută bine stomatologia, iar aceasta să fie legată strâns de medicina generală şi mai puţin de practica dentistică (pe-atunci atât de săracă în materiale). În acest fel, nu ne simţeam cu nimic mai prejos decât colegii noştri de la Medicină generală.

Dar aveam din ce învăţa? Publicaţiile medicale se găseau foarte greu. Un „precis” de anatomie al profesorului Repciuc şi câteva traduceri minore din literatura sovietică reprezentau „marea” noastră bibliografie de actualitate. Ne băteam pe tratatele de anatomie ale lui Testut Rouviere, Poirier, exis­tente în bibliotecile publice, dar destul de uzate, pe tratatul lui Gray tradus de profesorul Gr. T. Popa (cu extraordinarele lui note de subsol), foarte greu de găsit, pe fiziologia lui Glay, rarisimă.

Ce ne rămânea de făcut? Să audiem cursurile! Aici eram oarecum favorizaţi. La Stomatologie predau mai ales conferenţiari tineri sau cadre di­dactice nu prea bine văzute sau plasate din punct de vedere politic. Noi ştiam acest lucru şi frecventam cursurile cu asiduitate.

În 1955 am început studiul patologiei întregului organism, anunţându-se foarte importantă anatomia patologică – cunoaşterea anatomiei normale, dar şi a histologiei, fiziologiei şi a atâtor aspecte patolo­gice privite izolat, dar şi în evoluţie.

Pe drept cuvânt, ne aşteptam la o materie grea, aridă, pretenţioasă, care trebuia bine „tocită”. Aşa­dar, într-o frumoasă zi de septembrie, aşteptam profesorul. Ne întrebam curioşi cine ar putea fi…

A apărut un tânăr înalt, zvelt, frumos, cu ochi albaştri, îmbrăcat elegant. Am aflat ulterior că îl cheamă Pambuccian şi că era conferenţiar. Intro­ducerea în materia de anatomie patologică a fost oarecum neaşteptată şi neobişnuită. Cu un glas des­tul de sonor, cu nişte cuvinte bine nuanţate, „ne-a tras de mână către el”.

S-a substituit celulelor şi organelor şi, într-un anume fel, ne spunea: „Iată ce celulă frumoasă am fost, dar acum cât m-am schimbat în rău. Şi acest organ atât de important este plin de suferinţă!”

Pătrundeam în structuri necunoscute, dar atât de apropiate… şi nu ni se părea prea greu. Ba, dimpo­trivă, interesant, captivant, ca o excursie programată spre necunoscut.

Aşa au fost cursurile profesorului Pambuccian – complectate cu lucrările practice de la Institutul „Babeş”. În scurt timp, anatomia patologică a deve­nit materia preferată, iar meritele profesorului Pambuccian au sporit din ce în ce mai mult.

Valoarea lucrărilor ştiinţifice prezentate la multe congrese naţionale şi internaţionale, publicaţiile deosebit de importante şi întreaga sa activitate plină de realizări îi aduc, pe drept cuvânt, denumirea de cel mai mare anatomo-patolog al ţării.

Viaţa sa n-a fost însă plină de bucurii şi satisfacţii. Născut la Adana (Turcia) la 20 august 1915 (ar fi împlinit acum 99 de ani), este prins încă din primii ani de viaţă de ororile Genocidului armenesc. Ră­tăcit de familie, este găsit într-o groapă plină de copii de către o prietenă a familiei, atrasă de ochii albaştri ai micuţului.

Alături de întreaga familie, ajunge (din cauza evenimentelor de atunci) în Siria, Liban, Cipru şi, în sfârşit, în anul 1924, în România. învaţă la liceul „Mircea cel Bătrân” din Constanţa (premiant în fie­care an) şi primeşte un premiu special de la profe­sorul Dimitrie Gusti.

În 1942, absolvă magna cum laude Facultatea de Medicină din Bucureşti şi intră în cercetare şi în învăţământul universitar încă înainte de terminarea studiilor. Este mobilizat pe front între 1942 şi 1945 şi termină războiul decorat cu Virtutea Militară. În urma activităţii medicale – şi de această dată me­ritorie – obţine gradul de medic locotenent colonel în rezervă.

După ce am devenit şi eu cadru didactic la Facul­tatea de Stomatologie din Bucureşti, m-am reîntâlnit de multe ori cu profesorul Pambuccian la diferite examene (doctorate, admiteri etc.) Întotdeauna bine dispus, ne împărtăşea câte ceva din vasta sa cultură generală. În întreaga sa activitate a avut un rol esenţial în medicalizarea stomatologiei, aspect de­spre care am vorbit mai sus. Ca o primă dragoste (a predat întâi la stomatologie), a susţinut cu asidui­tate disciplinele stomatologice în afirmarea lor ca veritabile domenii medicale.

La împlinirea vârstei de 80 de ani, l-am sărbătorit cu multă afecţiune – foşti studenţi, colegi, cunoscuţi. La încheierea festivităţii, ne-a privit senin, cu zâmbetul său tăcut, dar plin de semnificaţie. Parcă ar fi spus: „Ei, băieţi, aş vrea să mai rămân cu voi, dar…”

Dr. NICOLAE  VERZEA 

Stimați colegi de breasla medicală si stomatologică,
Doamnelor si Domnilor,

Va mulțumesc pentru interesul pe care mi-l acordati in depanarea câtorva amintiri si consideratii privitoare la cel care a fost ctitor al anatomiei patologice  stomatologice in România si, in acelasi timp, o personalitate cu exceptionale calitati de umanitate, Prof. Dr. Krikor Pambuccian.

In alocutiunea sa, prof. dr Hutu (căruia țin sa-i multumesc in mod deosebit pentru invitarea mea la acest congres) ne-a evocat pregnant
atmosfera cotidiana din Facultatea de Stomatologie de la București din vremuri negre nu chiar atât de îndepărtate.
Amintirile luminoase din aceasta perioada sunt rare, intr-adevăr. Si totuși, va asigur ca in acele timpuri in Facultatea de Stomatologie cazurile de dezertare  morala au fost rare. Unitatea noastră a fost sigura si reala.

In Memoriam, doresc in primul rând sa-mi exprim recunostinta către Profesorul Pambuccian pentru interesul si sprijinul moral pe care mi  le-acordat in formarea mea științifică.
El este cel care m-a încurajat in 1967, când eram asistent la Catedra de Terapie buco-dentara sa urmez in paralel cursurile Facultatii de Biochimie si l-am
simțit apropiat pe tot parcursul cercetării mele științifice. In aceasta perioada, o mâna întinsă prieteneste era lucrul cel mai de pret si pentru mine a fost
un lucru esential. Aveam nevoie de un reper moral si Prof. Pambuccian a intuit acest lucru.
Conferențiarul nostru drag, cu alura de prinț oriental, înalt, brun, cu privire albastra, de care își amintesc si acum impresionate fostele lui studente la
IMF, acum onorabile septuagenare la pensie, aflate in Franța și Elveția, era un om deosebit, rezervat, foarte judicios, precis in afirmatii. Înalta competenta  profesională era dublata de un umanism salutar.
Si totuși persoana pe care o omagiem nu avea in facultate decât o putere limitată in cadrul ierarhiei didactice bine stabilite si autoritare.
Si evoc pentru dumneavoastră o întâmplare care ne-a emotionat. La începutul anilor 60, șeful catedrei de anatomie patologica din IMF a fost confruntat cu cazul unei tinere de 18 ani cu o tumoare la braț. Acesta a diagnosticat o tumoare maligna care necesita amputarea brațului. Doctorul Krikor Pambuccian, pe atunci numai conferentiar, profesionist disciplinat si respectuos al ierarhiei instituționale, si-a permis totuși sa-si  contrazică superiorul ierarhic, susținand ca era vorba de o tumoare benignă, vindecabila prin tratament. Printr-un concurs de împrejurări, pacienta a putut  ajunge la Paris, la Institutul de oncologie “Gustave Roussy” de la Villejuif, unde Profesorul Delarue a infirmat diagnosticul tumorii maligne.
Doua concluzii :
– Deznodamant fericit pentru tânara al carei brat a fost salvat, desigur !
– Confirmare a competentei medicale a conferentiarului Pambuccian, desigur !
Numai ca ierarhia facultatii vedea altfel lucrurile. Șeful de catedra, profund ofensat de faptul ca un subaltern a îndrăznit sa-l contrazică, a reacționat brutal. Pentru el era mai important sa fii fidel șefului ierarhic decât sa respecti adevarul științific, chiar cu prețul mutilării unui om. “Era mai presus
prestigiul lui ca decan al anatomiei patologice românești decât brațul unei fete de 18 ani”, nota cu amărăciune in memoriile sale Krikor Pambuccian.
Pentru ca Prof Pambuccian era un om care a cunoscut suferinta de la începuturile vieții. In timpul genocidului armean, a fost salvat ca prin miracol. Ca intr-un dramatic masacru al inocentilor, copilul fusese aruncat, împreuna cu alți copii armeni, intr-o groapa pentru a fi exterminați. O femeie araba de confesiune crestina l-a recunoscut după ochii albaștri ca fiind din familia Pambuccian si l- a salvat.
Tineretea i-a fost zbuciumata. Si-a închinat toate eforturile studiului si muncii. Iar comportamentul sau in timpul războiului a contribuit la crearea profilului  sau nobil si devotat adevărului si omului. Nu făcea concesii de niciun fel.
Si va relatez in acest sens un alt “fapt divers”, cum se spune.
Prin anii 60 a fost chemat la o expertiza medicală la Institutul Medico-legal din București in cadrul unei anchete asupra unui deces neelucidat. Miliția
sustinea drept cauza a decesului un infarct miocardic, insa Dr Pambuccian a constatat ca era vorba de omucidere prin violenta. Persoana decedata fusese
brutal anchetata pentru disimulare de monezi de aur. Pentru miliție era insa mult mai comod sa “machieze” decesul printr-o criza de inima si au cerut doctorului Pambuccian sa semneze procesul verbal cu acest diagnostic. Ceea ce, fireste, acesta a refuzat, drept care a fost desezisat de caz.
Da, putem spune ca avea cultul suferintei, al dreptatii și al onoarei !
Si sa nu uitam modestia lui. Prof Pambuccian nu avea secretara. Pentru a sta de vorba cu el, nu făceai anticamera, inima sa era o ușa deschisă oricărui
solicitant.
Singura lucrare științifică pe care am avut onoarea sa o elaborez cu prof Pambuccian in colectiv restrâns (profesorii Cristea si Vârtej) a fost in 1977. Este
vorba de “Parodontitele marginale cronice si evoluția lor in timpul sarcinii si lehuziei fiziologice”, 1977.
O mentionez pentru a exemplifica interesul larg si diversificat al unui om de știință puternic ancorat in cercetarea clinica.
Si as mai sublinia un aspect.
Laboratorul de anatomie patologica din cadrul Facultatii de Stomatologie condus de Prof. Pambuccian era solicitat de toate disciplinele clinice stomatologice, dar in special de chirurgia buco-maxilo-faciala.
In anii in care am fost cadru didactic in aceasta facultate nu am auzit de vreo eroare sau de vreo contestatie de examen bioptic. Foștii colegi de la chirurgie îmi pot confirma acest lucru.
Ca si Prof. Pambuccian, am fost atras de cercetarea clinica si fundamentala. El a urmărit cu interes, m-a stimulat si mi-a adus sugestii in activitatea
mea științifică. Am mulțumirea ca unele din lucrările mele au fost deschizătoare de drumuri. Amintesc : “Aspecte de microscopie electronica ale celulei
odontoblaste”, “Laserul si dintele”, “Culturi celulare si biostimulatori ai pulpei dentare”, “Rasini anionice schimbătoare de ioni in terapia conservatoare
pulpara” (cu prof Andrei Iliescu) in 1969, “Cromatografia aminoacizilor pulpari in diverse stări inflamatorii”, “Calculul stohastic statistic in odontologie” etc.
In încheiere, voi folosi cuvintele unui mare scriitor francez contemporan, Jean d’Ormesson, care considera ca ” la vie est belle parce que nous mourrons”.
Dar prof Krikor Pambuccian este printre noi. Sa aducem in activitatea, viața si preocupările noastre zilnice o particica din cele ce ne-a lăsat, învățat si
îndrumat.
Dacă ar fi sa rezum lapidar personalitatea Prof. Pambuccian, as spune, ca, dincolo de cariera științifică, a fost un OM ADEVĂRAT.

by Mihai Stepan Cazazian