Redactor

OANA ROIU : Genocidul armean – despre doliu și non-limita răului

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Mă numesc Oana Roiu și mă specializez în limbă și literatură japoneză și literatură comparată, la Cluj. Sunt o fire timidă, pasionată de scris și lectură, astfel că am mereu cu mine ceva de citit, oricât de neimportant ar părea (defect de meserie). Practicantă a ceremoniei ceaiului și fostă jucătoare de karuta, un joc de cărți tradițional japonez, axat pe literatură, tind să mă pierd în visare, dar am o plăcere nestăvilită de a încerca să mă regăsesc în culturi și mentalități noi.

LIBRARY OF CONGRESS

Genocidul armean – despre doliu și non-limita răului

Regimurile totalitare sunt dovezi clare ale ușurinței cu care diferența între limită și non-limită poate fi efasată, răul dobândind o fluiditate care îi permite să penetreze conștiința umană până în punctul în care moralitatea, demnitatea, solidaritatea și încrederea devin, din simpli termeni, acte de curaj concrete, opuse terorii și amenințării trecerii în extrema violenței. Genocidul armean este, însă, un caz aparte, întrucât brutalitatea de neimaginat care l-a caracterizat pare să așeze evenimentele în teritoriul unei distopii absurde, sângeroase, aproape imposibil de conceput și de înțeles pentru cei care ascultă sau citesc mărturiile supraviețuitorilor peste ani.

Ceea ce șochează încă de la început este tocmai non-limita răului, alimentată de lipsa instituționalizării acestuia: nu mai există o schemă după care „condamnații” sunt reținuți și obligați să își ispășească pedeapsa, nu se mai operează o selecție a acestora care stabilește cine este eliminat încă din primul moment și cine trăiește, nu mai există nevoia unor interogatorii pentru a obține declarații sau nume, întrucât nu se mai înscenează procese, iar conceptul de „detenție politică” nu își mai are rostul, după cum se întâmpla în aparatul de represiune comunist. Răul nu mai este dozat deoarece autoritățile nu mai au ca scop nici condamnarea altor oameni, nici reeducarea celor deja arestați. După cum sugerează și una din mărturiile supraviețuitorilor, miza este, în cazul genocidului armenilor, crearea „unei Armenii fără armeni” (deși și sistemele totalitare de tipul celui comunist sau nazist urmăreau o reformare a societății prin instaurarea terorii psihologice și a fricii atât față de organele de conducere, cât și față de ceilalți indivizi ca urmare a încurajării denunțurilor, restructurarea dorită aici ține, în mod predominant, de motive de superioritate rasială. Astfel, justificarea este comparabilă doar cu cea susținută și în cazul exterminării evreilor din considerente de „nealiniere” la rasa ariană, cu toate că termenul „justificare” este folosit impropriu în contextele menționate, necesitând, mai degrabă, să fie utilizat între ghilimele). Superiorității rasiale i se adaugă și motive religioase și economice, deși acestea joacă un rol mai mic în încurajarea comportamentului barbaric.

Brutalitatea nu mai este orchestrată în niciun fel, ci împinsă la extrem în mod intenționat: genocidul armean este un masacru în adevăratul sens al cuvântului, nici nu se încearcă deghizarea lui într-o acțiune mai puțin condamnabilă social și moral. Soldații turci nu primesc directive care să le îngrădească pornirile violente, dimpotrivă, acestea par să fie alimentate tocmai de libertatea pe care o au de a ucide după bunul plac și prin metode cât mai bestiale. Cu toate că exilarea armenilor ar fi fost o soluție suficientă în fața așa-ziselor argumente ale autorităților (deși abuzivă și aburdă chiar și limitându-se doar la ștergerea lor din schema organizării sociale), aceasta se transformă într-un prim pas către un genocid a cărui cruzime depășește limitele imaginabilului, dând naștere unor întrebări referitoare la disponibilitatea ființei umane de a degrada, tortura, teroriza și ucide fără a-și pune semne de întrebare cu privire la validitatea motivelor (sau la lipsa validității) folosite drept paravan pentru întreprinderea unor acțiuni de o asemenea anvergură monstruoasă. Nici mărturisitorii, nici cititorii sau ascultătorii nu au acces la perspectiva soldaților sau a kurzilor, iar această imposibilitate de a le sonda forul interior augmentează teroarea și absurdul, întrucât agresorii nu mai sunt portretizați ca parte a unui aparat de represiune, victime la rândul lor ale unor jocuri de putere secrete, ci apar ca întruchipări dezagreabile ale răului. Dacă, în textele rămase ca mărturii ale supraviețuitorilor închisorilor comuniste, torționarii păreau să acționeze, de multe ori, ca mașinării odioase ale sistemului pe care îl aduceau în mijlocul deținuților, în cazul mărturiilor citate, nu se mai face trimitere la un aparat bine consolidat, vinovat de cruzimile întreprinse de membrii săi, ci sugestia pare să fie că răul este intrinsec oamenilor și că se manifestă în forma sa cea mai teribilă tocmai atunci când mijloacele de dozare și organizare a sa încetează să mai existe.

Reacțiile victimelor nu pot fi catalogate sub un singur aspect, ele fac parte dintr-un spectru larg, surprinzând atitudini umane variate ca răspunsuri la o violență absurdă, animalică: frică, nebunie, revoltă, resemnare, toate deschid drumul unor rezistențe particulare prin solidaritate, nevoia de supraviețuire și de protejare a celor dragi și speranța într-un viitor care va garanta o întâlnire cu cei pierduți și regăsiți (cu excepția nebuniei, supraviețuirea prin intermediul ei fiind, mai degrabă, una goală, în care nimic nu mai penetrează conștiința abuzată a victimei). Poate că tulburător devine tocmai faptul că, în majoritatea cazurilor, nu se poate vorbi despre tehnici de supraviețuire în sensul în care mărturiile foștilor deținuți din închisorile și lagărele comuniste permiteau acest lucru. Masacrarea armenilor nu a făcut posibilă schițarea unui plan prin care cât mai multe victime să aibă șansa de a se ascunde sau de a fugi, întrucât măcelul nu a fost structurat într-o manieră care să acorde timpul și mijloacele necesare. Astfel, adevărul tragic este că supraviețuirea depinde, într-un asemenea context, numai de hazard, orice alte strategii dovedindu-se inutile încă dinainte de a fi putea fi puse în practică. Totuși, solidaritatea de care au dat dovadă este remarcabilă, cu atât mai mult cu cât aceasta a continuat și după sfârșitul tragediei, după cum este sugerat într-una din mărturii, solidaritate dublată de stăruința în credință și de fondul cultural puternic, la care armenii nu au renunțat nici după stabilirea în alte țări, urmată de procesul de adaptare.

Bocetul devine singura formă de doliu care le rămâne victimelor, întrucât orice alte manifestări le sunt refuzate, însă chiar și acesta trebuie să fie ascuns și exteriorizat doar la momentul potrivit, altfel poate sugera legături nepermise cu alți armeni (de exemplu, în a doua parte a mărturiilor, fata primită în familia arabilor este mustrată de fiecare dată când plânge pentru o rudă, pe motiv că soarta unui „ghiaur” nu ar trebui să provoace tristețe). Chiar spațiul bisericii devine un catalizator al bocetului colectiv, concentrând întreaga durere a victimelor, centrul lumii mutându-se în interiorul său cât timp armenii își manifestă teama și suferința între zidurile sale (bărbații și femeile plâng cu capul pe lespezile din biserică, se refugiază în acest sanctuar și refuză să meargă acasă, o ultimă speranță regăsindu-se în posibilitatea salvării printr-o intervenție divină).

Deși credința se dovedește un apanaj important, ea tinde să rămână, cumva, în subsidiar în cazuri particulare, pe temelia ei construindu-se o atitudine duală față de imaginea divinității: pe de o parte, cei încă rămași în viață și care încearcă să supraviețuiască sau militează pentru rezistență armată în fața soldaților turci nu apelează la rugăciuni închinate unei forțe supranaturale, ba chiar condamnă atitudinea pioasă, resemnată pe care o recomandă preoții prin prisma creștinismului (episodul în care unul dintre supraviețuitori blamează predica pentru acceptare din biserică, problematizând pe marginea ipotezei că un îndemn la luptă din partea arhimandriților ar fi schimbat rezultatul final). Pe de altă parte, cei care sunt pe punctul de a muri își îndreaptă ultimele gânduri spre divinitate, căutând promisiunea unei mântuiri viitoare sau rugându-se pentru ceea ce a mai rămas din famiile lor (episodul mamei ucise de cei care au luat-o pe Elize, prea bolnavă pentru a fi utilă arabilor – deși bătută cu bestialitate și înțelegând că nu mai are șanse de supraviețuire, femeia se roagă pentru copiii ei, destinul lor fiind la fel de incert într-o lume a sclaviei). Totuși, există și posibilitatea unei atitudini hibride, care îmbină credința și revolta, după cum ilustrează tocmai Elize, ce pare să se raporteze în mod contradictoriu la apanajul divinității. Deși face apel la blesteme în fața imaginilor teribile la care este martoră, întrucât acestea îi rămân singurul mijloc de atac și de răzbunare a victimelor ucise barbaric, se întreabă în repetate rânduri de ce Dumnezeu nu acționează în niciun fel în fața suferințelor cumplite, cu toate că i se ridică rugăciuni constant. Astfel, încrederea în forța unei figuri aflate deasupra oamenilor, fie că este conotată pozitiv sau negativ, capabilă să emită orice fel de pedeapsă asupra jandarmilor alternează cu neînțelegerea nemanifestării unui răspuns concret la rugămințile adresate și cu revolta în fața unui Dumnezeu orb, neimplicat, lipsit de reacție.

Poate că singura formă de doliu concret pe care supraviețuitorii și cei care ascultă poveștile lor și-o pot asuma este prin rememorare, prin conservarea atât a istoriei individuale, cât și a celei colective în memorie. Tragedia unui popor este filtrată prin conștiința martorilor, fiecare adăugând câte un nou strat care construiește o nouă perspectivă a durerii, imaginea fiind cea a unei pietre aruncate în apă, mișcarea formând valuri și tulburând oglinda – genocidul este punctul care generează tumultul, greutatea care apasă pe umerii celor rămași în viață, lăsându-și amprenta în istorie, iar undele create reprezintă viziunea fiecărui supraviețuitor asupra întâmplărilor, experiența sa personală, care oferă posibilitatea unei noi interpretări de fiecare dată când povestea este (re)spusă. Mai mult, și percepția publicului cimentează noi niveluri prin care trauma trece și se transmite de la o conștiință la alta, de la o epocă la alta, păstrând vie amintirea care se sustrage bruiajelor temporale. De fapt, ceea ce conferă valoare acestui tip de doliu este tocmai determinarea de a nu trece sub tăcere evenimentele, de „a nu-i tăcea” pe cei vinovați, preluând sintagma lui Paul Goma – a nu vorbi despre ceea ce s-a întâmplat echivalează unei a doua morți a victimelor, pentru care singura dreptate acum rămâne păstrarea numelor și a istoriilor personale în amintire. Adevărul trebuie spus pentru a trezi conștiința urmașilor și a o menține alertă, semnalând prezența răului aflat permanent în oameni și care nu poate fi ierarhizat, întrucât toate formele sale produc traume ireversibile.

Așadar, derapajele istoriei trebuie să fie corectate, dramele pentru care stau drept reprezentanți necesitând o rememorare constantă pentru a fi purificate. Lecția pe care o dă genocidul armean este una despre cum non-limita răului poate deveni tangibilă fără ca o organizare riguroasă sau o orchestrare precisă să fie imperios necesare. Libertatea de acțiune, corelată cu mirajul periculos al unor motive de o sonoritate puternică, face posibilă instaurarea unei terori absolute, pe care bestialitatea în formele sale cele mai pure o dirijează. Într-o asemenea buclă atemporală, parcă scoasă în afara istoriei, limbajul celor neasupriți nu este unul percutant, întrucât nu are capacitatea de a surprinde esența durerii și de a o reda la adevărata sa intensitate, chiar doliul în sine căpătând noi valențe și materializări mai degrabă simbolice, de mărturii care nu lasă poveștile victimelor să fie cotropite de uitare.

Lucrare de examen la cursul Literatura si totalitarism ( Facultatea de Litere din Cluj, Departamentul de Literatură Universală și Comparată condus de Ruxandra Cesereanu )

  •  
  •