O VECHE FAMILIE DIN MOLDOVA: CIUNTU

În nota privind Politehnica din București -la 200 ani, în biografia Prof.Univ.Ing. Gh .Manea era menționat faptul că se înrudea cu o veche familie armeană din Moldova și anume CIUNTU. În Moldova există multe familii Ciuntu în diferite orașe (Suceava, Rm.Sărart, Roman etc). Este interesant de menționat că istoricul Suren Kolangian, în cuprinzătorul său studiu privind istoria comunității din Suceava (aflat încă sub tipar),  menționează mai multe personalități cu numele de Ciuntu care au jucat un rol important. Astfel avem Varteres Ciuntian, Ursul Ciuntianț, Sar(k)is Ciunt, Ovanez Ciuntian, Aspet Ciunt  și Astvațadur Ciunt.

Fără a face un studiu genealogic dorim să arătăm, pe baza datelor comunicate de Kolangian, că familia Ciuntu   a jucat un rol notabil odinioară în viața comunitătii armene din Suceava. Pentru exemplificare redăm biografia Lui Astvațadur Ciunt prezentată de Kolangian.

ASTVAȚATUR CIUNT (1825-1897). De baștină din Suceava, Ciunt era produsul vieții și mediului armean care domnea în acest important centru armenesc. (Suceava , n.n.) Era suficientă prezența Zamcăi și a Hagigadarului, amândouă centre de scriptorii secole de-a rândul, care au creat   tradiții culturale solide. Cărturarul român D. Dan amintea existența la Zamca a unei școli conduse de călugări. Atât la Zamca, precum și la Hagigadar, existau biblioteci. Zamca era totodată sediul episcopiei și peste patru sute de ani consecutiv a fost un centru religios, cu clericii săi, cu episcopul său, care era aracinort-ul Eparhiei armenilor din Moldova. Imposibil ca Astvațatur Ciunt să nu fi fost influențat de acest important centru cultural armean. Fără îndoială, și el trebuie să fi fost elevul lui Astvațatur Ramașcan, care a predat peste o jumătate de secol.

De o bună bucată de vreme, orașul bucovinean Suceava, populat de armeni, se distanțase de alte centre moldovenești cu armeni. În anii 1840, însă, armenii din Moldova au trăit o renaștere. Sub auspiciile statului, un grup de intelectuali armeni au creat și organizat școli armenești în șase orașe. Acest entuziasm a cuprins și Suceava, unde, așa cum menționează   H. Dj. Siruni, a fost creat „momentul de excepție al lui Ciunt“. După ce a studiat în școlile armenești și apoi în cele germane din Suceava, Ciunt a plecat, la îndemnul tatălui său, la Viena, unde a studiat aproape un deceniu la mănăstirea Mkhitariștilor. Se duce mai apoi la școala din Smirna a Mkhitariștilor vienezi, unde predă timp de doi ani.

În anul 1850, se reîntoarce la Suceava, orașul său natal, unde cu multă greutate reușește să ocupe postul de director al școlii. Perioada pedagogică a lui Ciunt a durat foarte puțin, abia doi ani, dar în acest răstimp a reușit să creeze și o școală de fete cu 32 de eleve. El a elaborat „Reguli pentru școala armenească din Suceava“: „Au fost elaborate și s-au aplicat regulile de comportare de către H. Ciuntian, sub oblăduirea administratorului școlii, d-l Eghia aga von Prunculian, la anul 1850“. În anul 1851, a reorganizat și școala de băieți, aducând-o la trei clase (în loc de două), cu 35, 18 și 10 elevi, astfel încât în anul 1851 numărul elevilor școlii ajunge la 105. În anul 1852, au loc la Școala armenească reprezentații și puneri în scenă teatrale, sub conducerea lui Ciunt, la care asistă și armenii din orașul vecin, Botoșani. Sucevenilor li se par nefamiliare regulile elaborate de Ciunt, motiv pentru care el părăsește în cele din urmă școala și pleacă, în anul 1853, la Constantinopol, unde predă lecții particulare la familia Eranian, avându-l ca elev pe cel care va deveni cunoscutul pașă Abraham, ocupându-se totodată cu comerțul.

Se duce pentru o problemă legată de pașaport la ministrul de interne austriac, căruia îi lasă o impresie deosebită. Ocupându-se de comerțul angro de cherestea, devine singurul importator de bunuri în tot Orientul. Cu vaporul și cu navele sale transportă lemn pentru construirea palatelor imperiale din Turcia, precum și pentru construcția de nave, fiind furnizor chiar pentru compania Suezului și pentru Societatea Agricolă a Egiptului, pentru acest fel de bunuri. Mulți ani a fost șeful comunității austriece din Constantinopol, ocupându-se de treburile acesteia. A fost membru al Camerei de Comerț din Constantinopol, din chiar ziua înființării ei. În același timp, era reprezentantul Austriei la autoritatea pentru patentele impozitelor.

Curtea imperială austriacă i-a acordat onoruri, decorându-l cu medaliile Franz Josef și Coroana de Fier. Iar în anul 1875, i s-a acordat titlul nobiliar ereditar de Cavaler. Decretul imperial era scris pe pergament cu semnătura împăratului, armoriile și blazonul având în centru catedrala din orașul Ani, în dreapta leul încoronat al Rubenizilor, ținând sabia, iar în stânga vulturul Bagratizilor pe fondul culorilor armenești roșu și albastru. A fost membru a peste cincisprezece societăți și academii, onorat de acestea cu diplome și medalii. Avea acces în cercurile guvernamentale și diplomatice. A fost prezentat de către ambasadorul Austriei la Paris lui Napoleon III.

Pretutindeni, el a vorbit despre poporul armean și despre armenitatea sa. În zilele mișcării renașterii occidentale, când la Constantinopol domnea o mare însuflețire, Ciunt își aduce și el contribuția. Încă din primele zile i-a fost destinat să fie în fruntea Spitalului național din Constantinopol, pe care l-a sprijinit nu numai material, ci asumându-și, în 1860, postul de secretar al administrației, pe care l-a păstrat ani de-a rândul. Cedând școlii de orfani o anexă și o serie de obiecte, a introdus învățarea unor meserii. El își aduce contribuția și la acțiunea de instruire a populației de la sate. Organizează o colectă cu scopul deschiderii unei școli în localitatea Zeytun.

Ciunt a fost un fervent apărător al limbii vorbite (deosebită de cea clasică, grabar, rămasă doar în scrieri.).

Rămâne în memoria oamenilor și prin scrierile sale. Este autorul broșurii „Școala Muradian“ (1855). Lucrarea sa cea mai valoroasă este traducerea în limba franceză a scrierii cronicarului Arakel Davrijeți, la care a adăugat numeroase note de mare interes, rodul unor cercetări îndelungate. Ținând seamă, însă, de traducerea lui M. Brosse a aceleiași cronici, Ciunt a renunțat să-și mai editeze propria lucrare, deși bogatul material analitic consemnat în note, anexat la traducerea sa, o făcea mai prețioasă.

Ciunt a tradus din latină în armeană „Istoria Romană“ a lui Florus. Ultima lui lucrare a fost „Pomenirea regretatei soții Nectar de Ciunt, Cavaler, închinată din partea soțului neconsolat“ (Constantinopol, 1890). Deși era departe, Ciunt a sprijinit într-un mod important lupta conaționalilor, dusă pentru obținerea de drepturi cetățenești. Aflat la distanță de ținuturile natale, de Suceava lui, Ciunt venea, totuși, în ajutor de câte ori i se ivea prilejul.

Mai putem adăuga o familie Ciuntu și la Roman de unde se trage muzicianul Paul Ciuntu a cărui biografie poate fi consultată în Dicționarul Figurilor de armeni din România de Bogdan Căuș ed . 1998, la pag. 123.

Edmond Ciuntu (1894-1988) a fost un diplomat de carieră. Licențiat în drept dela Facultatea de drept din Bucuresti (1915), din 1920 lucrează în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, îndeplinește misiuni diplomatice  la Varșovia, Ankara și Moscova (1 noiembrie 1934-5 octombrie 1944). Este directorul Secretariatului Român de pe lângă Societatea Națiunilor (1925-1933), îndeplinește diferite sarcini juridice în cadrul comisiilor legate de Armistițiul postbelic, mai cu semă cele privind problema refugiaților din Ardeal, Basarabia și Bucovina. Autor al volumului CER SI PĂMÂNT ROMÂNESC.

A.Sahag.

PENTRU REDACTIE

Fotgrafia lui Paul Ciuntu se afla în Dictionarul Căuș

by Mihai Stepan Cazazian