O  MICĂ  BIJUTERIE LITERARĂ | „Prietenul armean” de Andreï Makine (Ed. Polirom, 2022)

          Mai toţi iubitorii de literatură ştiu că Andreï Makine este un foarte cunoscut şi apreciat scriitor francez, de origine rusă, născut în 1957, în oraşul Krasnoyarsk din Siberia, romanele sale fiind traduse în peste patruzeci de limbi, inclusiv în limba română.

          Rămas orfan de mic, el şi-a petrecut copilăria într-un orfelinat modest. Apoi, s-a  ocupat de el o bunică franţuzoaică, de la care a dobândit iubirea pentru limba şi cultura franceză. Ulterior, a obţinut o licenţă la Facultatea de limba şi literatura franceză a Universităţii din Moscova, predând filologia într-o şcoală din Novgorod.   

          La vârsta de treizeci de ani, a avut prilejul să  plece într-un schimb de experienţă în Franţa. Tânărul Makine, sătul de regimul sovietic, profită de ocazie şi cere azil politic, stabilindu-se în Hexagon, unde îşi susţine şi doctoratul la Sorbona. După câţiva ani cu dificultăţi, el reuşeşte să se afirme în literatură, scriind chiar în franceză, dobândind o mare popularitate. Cel de-al patrulea roman al său s-a intitulat „Testamentul francez”, autorul lui fiind primul scriitor care a obţinut consecutiv, două premii importante – „Goncourt” şi „Médicis.

          Ulterior, a mai primit şi alte recompense – Premiul Literar Prince Pierre de Monaco, Premiul Mondial al Fundaţiei Simone şi Cino del Duca al Institutului Franţei. Însă, cea mai importantă încununare vine în 2016: Makine devine membru al Academiei Franceze. Avea cincizeci şi şase de ani şi era cel mai tânăr „nemuritor”.

          Acest mare scriitor contemporan a publicat, la începutul anului trecut, la  Éditions Grasset & Fasquelle, romanul „L’Ami Arménien”, răsplătit cu Premiul Romancierilor. Romanul a apărut anul acesta la Editura Polirom – „Prietenul armean”, în sensibila traducere a Alexandrei Cozmolici.

          Da, sensibilă, căci traducătoarea a reuşit să pătrundă în această mică bijuterie literară, înţelegând toate sensurile şi redând cât se poate de elocvent povestea aceasta, poate cea mai emoţionantă din scrierile lui Andreï Makine.

          Apreciatul autor ne oferă, în paginile cărţii sale, un episod din frageda-i adolescenţă, petrecută, cum am mai spus, într-un orfelinat, evocând o frumoasă prietenie care l-a legat de un coleg de şcoală armean. Dar un adolescent nu ca oricare. Vardan avea ochii „prea mari”, cu „genele prea lungi şi arcuite, prea frumos pentru un băiat”, cu o delicateţe ”feminină”. Dar cu o constituţie plăpândă, suferind de aşa-zisa „boală armeană”, care mai este cunoscută ca „febra mediteraneană” sau „poliserorozita recurentă”.

          Încă de la început, naratorul descrie câteva scene de violenţă, la care asistă cu Vardan, pe care îl şi salvează de agresori şi îl conduce într-un cartier mizer al localităţii siberiene, numit „Fundătura Diavolului”, locuit în ultima vreme de un grup de armeni, cartier numit de ceilalţi locuitori „regatul armean”, al cărui rege efemer se dovedeşte a fi Sarven (?), un pitoresc bătrân armean, marcat de război. El şi-a construit, cu mijloace primitive, un ceas solar în faţa modestei lui case, contemplând la scurgerea inefabilă a timpului, după ora Erevanului. Auzind salutul acestuia, adresat lui Vardan în limba armeană, autorul mărturiseşte, încă de la început, că avea s-o înţeleagă şi s-o iubească în curând.

          Cei mai mulţi locuitori ai „Fundăturii Diavolului” erau foşti deţinuţi. Dar ce căutau armenii, recent sosiţi aici?

          Cu câţiva ani în urmă (1965, n.m. M.K.), la Erevan se comemora o jumătate de secol de la „Genocidul Armean”, acea „crimă”, numită mai târziu, „împotriva umanităţii”, care îi îndoliase pe armeni. În Armenia Sovietică avuseseră loc proteste şi luase fiinţă o organizaţie clandestină care dorea să lupte pentru independenţa vechii patrii. Dar revolta fusese înăbuşită în mod brutal de către autorităţile sovietice, iar mii de militanţi fuseseră arestaţi şi deportaţi în Siberia.

Cei câţiva armeni sosiţi în „Fundătura Diavolului” erau nişte apropiaţi ai celor arestaţi, veniţi cu speranţa în iertarea judecătorilor.

          Conducându-l acasă pe colegul cel firav, naratorul are prilejul să pătrundă în aşa-numitul „regat armean”. Acasă la Vardan este întâmpinat de mama sa adoptivă Shamiram.

          În ochii autorului, aceasta avea să devină o adevărată armeancă, demnă şi plină de căldură, care îl primeşte cu afecţiune într-un interior sărăcăcios, dar făcut să poarte amprenta neamului ei, devenind fermecător şi primitor. Makine observă: „Era o formă de artă tipică popoarelor obişnuite cu izgonirile şi exodurile, obligate să-şi recreeze, la nesfărşit, spaţiul vital, purtându-şi patria în boccea cu ei.” Bunicii şi părinţii noştri au cunoscut acest exod şi peregrinările, până s-au stabilit în deceniul al treilea al secolului XX în ospitaliera Românie.

          Înconjurat fiind, aşadar, de câteva simboluri armeneşti – şaluri, un flacon de parfum, un ibric de argint cu o adevărată cafea aburindă, câteva fotografii de familie de odinioară, naratorul îşi aminteşte de această primă întâlnire luminoasă, în care,cum „zicea Shamiram, văzduhul e atât de limpede, încât conturul Araratului, muntele tutelar al armenilor, se iveşte cu claritatea unei picturi…”

          Dar, să explic ceva: Shamiram în limba armeană înseamnă Semiramida şi, asemenea legendarei regine babiloniene, ea povestea, povestea mereu. Evoca trecutul glorios al patriei sale, care ajunsese în acei ani  „Republica Sovietică Socialistă Armeană”. Amintea momente din istoria acelui prim popor care adoptase creştinismul în anul 301, istoria unor monarhi armeni, care se luptaseră cu vitejie împotriva invadatorilor, dar şi despre apariţia alfabetului armean în secolul V etc., până la urmă  un „elogiu al unui popor răzbătătător şi dârz”, astfel încât în memoria autorului-ascultător totul căpătase „chipul unei mari epopei neîntrerupte”.

          În vecinătatea lui Shamiram locuia tânăra Gulizar*, frumoasa armeancă, mereu

înveşmântată în negru; ea era venită pe urmele soţului arestat. Cititorul va afla până la sfârşitul cărţii povestea acestui cuplu. Trebuie să subliniez că naratorul se dovedeşte fascinat, vrăjit de trăsăturile şi de fineţea expresiei şi mişcărilor tinerei femei, păstrând până târziu amintirea ei. Autorul o asemuieşte cu delicatele eroine ale lui Lermontov sau Lev Tolstoi.

          În sfârşit, dar nu în cele din urmă, mai există profesorul de matematică Ronine, care rugându-l pe naratorul-orfan să-l conducă acasă pe firavul elev Vardan, a avut şi el prilejul să cunoască, datorită armenilor, însemnătatea unei familii, fie ea mai specială.

          În trecut, comisar politic, fidel regimului sovietic, pierzându-şi un braţ în Marele Război Pentru Apărarea Patriei, Ronine fusese acuzat ulterior că, în materia pe care o preda, răspândise veninul „cosmopolitismului matematic”!… Astfel, el nu fusese trimis în lagăr, ci deportat în această localitate. Era un om fragil, învins de sistem. Deşi după moartea lui Stalin, se gândise să se întoarcă în Capitala sovietică, preferase să rămână în oraşul siberian.

          Prietenia dintre cei doi băieţi este tot mai strânsă. Amândoi devin eroii unui episod palpitant când, aflând de posibilitatea existenţei unei comori, cei doi se aventurează să acţioneze cu febrilitate, în mare secret, la căutarea acesteia. Dar săpăturile primejdioase pe care le fac cei doi eroi îi duc la descoperirea osemintelor unor călugări de odinioară, de la mănăstirea care fusese transformată în închisoarea din localitate, unde se aflau cei deportaţi – condamnaţi sau arestaţi, în aşteptarea verdictului.

          Într-o seară, când „regatul armean” se pregătea să-l sărbătorească pe prof. Ronine, naratorul îl surprinde pe acesta stând de vorbă cu Shamiram, amîndoi de vârste apropiate. Ronine o întreabă pe armeancă, cu mare discreţie, dacă Vardan s-ar putea să nu fie armean? De ce ? Shamiram se născuse într-un sat din regiunea Karabakh, aflat în mijlocul azerilor. După instalarea calmului în conflictul etnic, ea se duce de la Erevan să-şi viziteze neamurile din satul natal. Acolo, Shamiram adoptă copilul unei tinere armence (violate) decedate la naştere. Aşa se face că băieţelul adoptat avea să poarte numele de Vardan… Profesorul întrerupe mărturiile  femeii şi rosteşte câteva cuvinte edificatoare:”Vardan avea să devină un tânăr armean, ca oricare altul.” Iar naratorul, care trăsese cu urechea, conchide că prietenul lui avea să-şî întărească identitatea prin moştenirea „bolii armene”. Din discuţia celor doi reiese că violatorul era azer, dar şi Shamiram este de părere că:”Esenţialul e ca Vardan să aibă o familie şi să fie iubit…” Ulterior, naratorul este obsedat de naţionalitatea camaradului său şi, până la urmă, într-una din plimbările lor în mijlocul naturii, îl întreabă pe Vardan dacă se simte mai mult armean decât sovietic,  acesta răspunzându-i, după o vreme:”Trebuie că sunt ăsta pe care îl vezi, nu altcineva”, insistând că el are dreptate.

          Mai trece o vreme şi după şase luni de la întoarcerea în patria îndepărtată a lui Vardan şi a celorlalţi armeni apropiaţi, bătrâna gazdă a lui Shamiram primeşte un colet cu nuci şi fructe uscate, dar şi o cutiuţă care conţinea stiletul cu mâner argintiu, la care Vardan ţinea mult. Eraa trimis pentru prietenul său rus. Nu-i greu de imaginat ce se întâmplase cu Vardan. Vestea dispariţiei acestuia devine devastatoare pentru prietenul său.

          Peste mulţi ani, autorul se întoarce în acea localitate din Siberia, în care totul era schimbat: în locul închisorii reapăruse mănăstirea; orfelinatul, ca şi „regatul armean” dispăruseră – era o lume nouă, cu toate atributele modernităţii.

          Cu înţelepciunea maturităţii, naratorul se gândeşte mai târziu la destinul lui Vardan , fiul duşmanului azer. Şi tot el scrie că, de fapt, Shamiram transformase„ moartea într-o viaţă, iar ura – în dragoste”, transmiţându-i dragostea maternă, întreţinându-i visul despre patria lui glorioasă şi sentimentul de mândrie. Autorul aflase , între timp, că şi „boala armeană” devenise uşor de tratat. Iar concluzia autorului, de peste cinci decenii este: Pentru a dobândi acea „identitate supremă, nu mai avea nevoie de dovada concretă că are o patrie, un trecut, un pământ(…), un regat , de unde visurile puteau să-şi ia zborul spre crâmpeiul de lumină pe care îl trăia”, fără sâ mai fie nevoie să se gândească la identitatea din viitorul paşaport.

          Aşadar, într-o lume plină de asprime şi de brutalitate, viitorul mare scriitor descoperise un întreg univers uman aparte, plin de firesc, de bunătate , gingăşie şi afecţiune, păstrând peste decenii  amintirea prietenului său Vardan şi a „regatului armean” din îndepărtata Siberie. Mulţumim academicianului Andreï Makine.

Madeleine Karacaşian

_______________

* Gulizar este un nume de origine turco-persană şi înseamnă „obraji trandafirii”. Din păcate, explicaţia traducătoarei este greşită. Gulizar este un nume pe care îl mai poartă unele femei din Armenia vremurilor noastre, nume transmis de la o generaţie la alta de către femeile  care au trăit în Armenia Occidentală, de sub Imperiul Otoman.

by Redactor