O americanca brava – Nancy Pelosi

Pe lista scurtă (“Short List”) alcătuită de prestigioasa revistă americană TIME, cu personalităţile cele mai importante ale anului 2009, Nancy Pelosi apare pe poziţia patra. După Barack Obama, generalul Stanley McCristal – comadantul şef la forţelor armate americane din Afganistan, “muncitorul chinez” – ei, da, iată o mare provocare pentru analiştii de pretutindeni, şi înaintea extraordinarului atlet jamaican Usain Bolt.Cel care a deja a spulberat toate îndoielile privind posibilităţile fizice ale fiinţei umane.L-au văzut doar miliarde de oameni cum alerga de parcă veneau tătarii, cum se spunea pe vremuri prin Ţările Române. Dar Nancy Pelosi, cine mai e şi asta, nici armeancă nu pare a fi după nume, de ce-ar interesa în mod special pe armeni personalitatea ei, mai ales dacă nici nu ştie să facă “anuşabur” şi “dolmale” ?

Nancy Pelosi este a 60-a Speaker of the United States House of Representatives,  a treia funcţie în ordinea puterii în SUA, după preşedinte şi vicepreşedinte. Nu e de joacă, şi nici de neglijat. Un post cheie în politica – uneori încălcită – americană. Prin care se fac şi desfac multe fire şi iţe la nivel înalt. O funcţie – care , ca şi Congresul – reprezintă voinţa şi nădejdea poporului american. Femeia americană care a reuşit să atingă cea mai înaltă poziţie în administraţia SUA se numeşte Nancy Pelosi. Intr-o societate dominată de bărbaţi – chiar dacă mişcările feministe şi femininsmul a cîştigat multe bătălii – Nancy Pelosi a adus un suflu nou. De echilibru, calm, obiectivitate, forţă şi, de ce nu , multă abilitate diplomatică. Ca să împace intersele de partid – democrat, căruia îi aparţine – şi cele, superioare, de stat, ale naţiunii americane căreia îi aparţine. Din 1987 Nancy Pelosi reprezintă Statul California la Washington, fiind deja una dintre cele mai populare şi respectate figuri ale vieţii politice americane. Născută în 26 martie 1940, într-o familie de italieni americani, pelosi a dovedit în politica americană prin răbadrea şi îndîrjirea de care a dat dovadă că ideea americană a poveştii de succes nu este doar un vis şi o poveste. Reuşita în viaţă e posibilă. Nu vrem să prelungim foarte mult aceste simple consideraţii şi aprecieri la adresa unei femei om politic de succes.Armenii au de ce să fie mîndri de ea şi să-i acorde o notă de preţuire în plus. Ca să nu uităm, uneori memoria ne joacă feste. În octombrie 2007, după ce Comisia de politică Externă a Camerei Reprezentanţilor a trecut o rezoluţie prin care se solicita, cităm, 1915 killing of Armenians by Ottoman Turks as Genocide,numărul trei din ierarhia americană, adică Nancy Pelosi, a solicitat adminitraţiei George W.Bush şi Congresului American adoptarea acestei rezoluţii. Cu mari reverberaţii în politica internaţională. Moment crucial pentru decidenţii americani. Au urmat săptămîni de mari dezbateri şi frămîntări, intervenţii şi ameninţări diplomatice, prin care guvernul turc şi liderii de la Ankara au făcut presiuni asupra liderilor de la Washington. A fost o teribilă şi crîncenă bătălie, între adevărul istoric şi interesele geostrategice ale SUA, Turciei şi Israelului. Au fost avansate critici dure şi ameninţări care ar fi putut afecta relaţiile (bune) şi speciale dintre Washington, Ankara şi Ierusalim. Şi nu doar atît. Acceptarea unei astfel de rezoluţii de către SUA ar fi creat numeroase nemulţumiri din partea opiniei publice turce, nepregătită încă să judece la rece faptele fierbiţi ale trccutului istoric.Dar a fosr şi reacţia de impotrivire a experţilor de la Pentagon şi a strategilor de la Departamentul de Stat – în SUA consilierii nu sunt doar nişte cărători de serviete şi mape ca în România.A fost o bătălie dură, în care susţinătorii intereselor strategice şi militare americane au avut cîştig de cauză. Adevărul şi etica, morala şi justiţia au fost lăsate pentru mai tîrziu. Nu era primul caz în istorie cînd pragmatismul învinge dreptatea. Interesele de moment ale SUA nu permiteau acceptarea unui fapt istoric dovedit,din trecut,cu reverberaţii riscante într-un prezent politic fluid. Nici SUA, nici Turcia, nici Israelul, factori importanţi  în exploziva politică regională din Orientul Mijlociu nu puteau accepta o astfel de rezoluţie.Pînă la urmă pragmatismul politicii externe americane a învins. Dar gestul lui Nancy Pelosi, de a susţine cauza armenilor merită a fi reamintit.Lupta ei pentru adevărul istoric merită a fi subliniat. Am decupat această secvenţă din cariera de excepţie a uni om politic pentru a pune în evidenţă, că, dincolo de interesele politice şi de partid mai există şi idei, gînduri, sentimente şi implicaţii morale. Nu cu ele se face marea politică şi nici nu se scrie istoria, dar nici nu le putem exclude din viaţa noastră cea de toate zilele.

Intre timp s-au găsit noi modalităţi pentru deblocarea relaţiilor dintre Turcia şi Armenia, în care adminitraţia americană s-a implicat iar direct.Acordul de anul trecut din Elveţia prevede printre altele şi găsirea unei soluţii care să împace părţile în litigiu. Greu de spus cînd şi cum se va ajunga la acceptarea evenimentelor din 1915 ca genocid de către administraţia americană,  oficialii turci şi comunitatea internaţională în întregul ei. Dar efortul lui Nancy Pelosi rămîne remarcabil.Şi merită a fi rememorat nu doar de către armeni, dar mai ales de armeni. Ceea ce şi propunem în aceste rînduri.

by Bedros Horasangian