Sergiu Selian

NOTE DE LECTOR / Stefan Ihrig : Justificând Genocidul

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Istoricul german Stefan Ihrig, pe care l-am prezentat anterior în recenzia
la cartea sa Atatürk în imaginația nazistă, a publicat în 2016, la aceeași
editură a Universității Harvard ca și pentru volumul dinainte, o altă scriere
axată pe Genocidul armenilor din perspectivă germană, dar de data aceasta chiar
centrată – și nu lăturalnică – pe acest subiect: Justifying Genocide, cu
subtitlul Germany and the Armenians from
Bismarck to Hitler
.

Continuând ideea din lucrarea precedentă, Ihrig stabilește similarități
ideologice între Germania anilor 1920 și Turcia contemporană ei, punând în
centrul discuției relația dintre cele două crime în masă care au marcat, la
distanță spațială și temporală, prima 
jumătate a secolului XX. Simpatia germană pentru otomani, înainte de
Primul Război Mondial, chiar și în ciuda represaliilor inumane comise asupra
populației armene creștine în cursul războiului, a fost urmată de „marea
dezbatere asupra genocidului”, când naționaliștii germani mai întâi au negat
Genocidul, iar apoi l-au justificat (de unde și titlul cărții). Atitudinea
aceasta a fost premonitorie, fiindcă naziștii aveau să fie la rândul lor
autorii unui genocid pe care ulterior, după ce au încercat să-l nege, l-au
justificat. Iar unul dintre mobilurile acțiunii lor l-a constituit exemplul
ascensiunii noii Turcii după comiterea Genocidului armenilor. În concepția
autorului, nu există un raport de cauzalitate sau determinare între Holocasut
și Genocid și nici nu este diminuată culpa Germaniei în ambele cazuri, ci doar
pot fi găsite conexiuni, după cum pot fi stabilite diferențieri.

În
introducerea la cartea sa, Stefan Ihrig precizează că scrierea lui nu este o
istorie a Genocidului armenilor și nici o istorie a Germaniei în raport cu acel
genocid, ci o istorie a percepției Genocidului în Germania, fiind primul studiu
amplu al rolului jucat de Genocidul armenilor în realitatea germană și în
istoria Germaniei. Perioada acoperită de această analiză este cea dintre anii
1870 și Holocaust și ea are patru protagoniști, drept combatanți, în varii
modalități, împotriva genocidului ca fenomen istoric: Johannes Lepsius, Max
Erwin Scheubner-Richter, Armin T. Wegner și Franz Werfel. Personalități
diferite ca structură mentală, ca profesiune, ca preocupări, aceștia au fost
uniți de autor în atitudinea lor comună de a trage semnalul de alarmă în
Germania asupra pericolului genocidar.

Conform
subtitlului, analiza lui Ihrig pornește de la Bismarck, fostul cancelar al
Germaniei. În 1896, când nu mai era de mult cancelar, acesta i-a scris în
particular sultanului otoman Abdülhamid II, care pusese la cale masacrarea
armenilor, sfătuindu-l să nu se lase intimidat, să se țină tare și să nu cedeze
cererii Angliei de a se introduce reforme pentru armenii din Imperiul Otoman.
În timpul mandatului său, Germania nu se aliase cu nicio altă putere în
promovarea Chestiunii armene, decât atunci când fusese inevitabil și n-o
costase nimic. Altfel, ea se abținuse să acționeze în treburi „care n-o priveau”,
cum specifica Bismarck. Justificarea antiarmenismului din Germania l-a făcut pe
influentul istoric al epocii, Hans Delbrück, unul dintre pionierii istoriei
militare moderne, să caracterizeze astfel, în publicația „Preussische
Jahrbücher”, lipsa de simpatie a presei germane față de suferințele armenilor: „Armenia
toată nu valora pentru Germania mai mult decât oasele unui grenadier pomeranian”,
citat îndeobște atribuit lui Bismarck, conchizând că „idolatrizarea lui Mammon
triumfase asupra moralității”.

Titlul
capitolului 3, Triumful antiarmenismului
german
, este semnificativ pentru evoluția problematicii abordate în această
lucrare, inclusiv atitudinea pastorului Friedrich Naumann și cărțile lui Karl
May, pe care le-am comentat în recenzia la volumul anterior al lui Ihrig. După
Naumann, „chiar dacă armenii sunt cea mai bună națiune creștină din Orient,
asta nu schimbă raționamentul”, acesta fiind că barbaria otomană era ultima
tentativă sângeroasă a unui mare imperiu de a se salva, pentru a nu dispărea.
Cât privește imaginea armenilor ca națiune superioară celei evreiești în
termenii comerțului și afacerilor, ea provine din același discurs antiarmean
persistent timp de câteva decenii în Germania și care în cele din urmă va face
loc antisemitismului.

Avansând
în timp, masacrul din Adana, în 1909, pe care kaiserul l-a văzut ca pe o
amenințare pentru dezvoltarea relațiilor Germaniei cu Junii Turci, a fost pus
pe seama minciunilor și provocărilor armenești, deși au existat martori oculari
chiar germani, ale căror opinii s-au schimbat. Astfel, Walter Siehe, inginer și
afacerist german care a activat în Cilicia și de asemenea le-a făcut vină
armenilor, a trebuit să conceadă în raportul său din „Reichspost”: „Este
limpede că avem de-a face cu o conspirație bine organizată a Turciei
reacționare împotriva armenilor destestați. Toți musulmanii purtau ecusoane în
timpul masacrelor.” Și evaluează numărul victimelor la 15.000.

Schimbarea
de regim n-a modificat mare lucru în percepția germană. Junii Turci, care au
parvenit la putere, erau văzuți ca prima dictatură militară modernă și prima
dictatură a unui partid unic. Să notăm că Enver pașa, ministrul de război în
noua guvernare, fusese atașat militar la Berlin. Nu de ignoranță putea fi
acuzată partea germană: în ianuarie 1914, Berlinul primea de la Erzurum,
printr-o sursă rusească, detalii despre ședințele guvernului otoman, în care se
vorbise pe față despre masacre și despre faptul că la ordinul imamilor
populația musulmană își pusese turbane albe, toată lumea fiind pregătită de
masacrele iminente care aveau să fie declanșate la un semnal venit de la
Constantinopol.

Vina
Germaniei – scrie Ihrig – este în mod cert aceea de a nu-i fi oprit pe Junii
Turci. Nu există probe, adaugă autorul, despre complicitatea Germaniei la
organizarea Genocidului, așa cum susține istoricul american de origine armeană
Vahakn Dadrian, că Genocidul ar fi fost rezultatul deciziei comune germano-otomane.
Chiar și un reputat istoric ca Donald Bloxham vorbește despre o „identitate
eronată” când este acuzată Germania ca inițiatoare a Genocidului. Nici rolul
ofițerilor și al consilierilor militari germani în Genocidul armenilor nu este
clar – afirmă Ihrig – din cauza lipsei de documente relevante și a
inaccesibilității surselor otomane, ceea ce lasă în suspensie acest aspect. Tot
ce a putut conchide istoricul Christoph Dinkel, un scrupulos cercetător al
rolului militarilor germani, în privința implicării Germaniei în plănuirea și
executarea Genocidului, a fost că mulți dintre ofițerii de rang înalt –
personalul militar german în Imperiul Otoman a sporit de la 10.000 în 1916 la
25.000 la sfârșitul războiului – au fost atinși de virusul antiarmean. Aici
este citat Grigoris Balakian (vezi Golgota armeană), care în cursul
deportării sale a constatat că ofițerii germani pe care îi cunoscuse erau la
fel de armenofobi ca și turcii și îi numeau pe armeni „evrei creștini”, deși el
însuși a fost salvat din exil prin mijlocirea unor ingineri și militari
germani.

Dacă
rolul Germaniei în Genocid nu poate fi elucidat, în schimb mărturia unui german
prob și competent este demnă de luat în seamă. Pastorul Johannes Lepsius este
unul dintre cei patru „martori” chemați la bară de Ihrig în „procesul”
Genocidului. Chiar dacă acela, în raportul său, una dintre primele relatări
oficiale despre faptele petrecute, se străduiește să disculpe Germania ca parte
învinuită, rămân totuși datele oferite de un cetățean german: un milion de
morți, un sfert de milion de femei incluse cu forța în haremuri, alt sfert de
milion de refugiați în Caucaz, sistematica înfometare și căsăpire a
deportaților, ceea ce echivalează – în formularea sa – cu o „crimă în masă”,
deși acuza adusă de el este numai de „anihilare sistematică”.

Un alt „martor”
al autorului, Armin T. Wegner, și el observator direct al masacrelor, a fost
mai mult de atât, fotografiind scene relevante care astăzi constituie probe
vizuale larg utilizate. Totodată, e faimoasă scrisoarea adresată de el
președintelui SUA, Woodrow Wilson, după cum – peste ani – avea să trimită și
lui Adolf Hitler o scrisoare deschisă. Termenii folosiți de el sunt exterminare și anihilare, prin metode comparabile doar cu cele ale unui criminal
dement.

Două
capitole sunt consacrate asasinatului comis la Berlin de Soghomon Tehlerian
asupra lui Talaat pașa, procesului care a urmat și s-a soldat cu achitarea
acuzatului, evident în lumina reacției stârnite în opinia publică germană și a
comentariilor făcute în presa germană. Opinia publică a fost șocată de
dezvăluirile privind masacrele, făcute la procesul care se transformase în
judecarea lui Talaat, iar presa a reflectat post-factum asupra imperativului ca
orori și atrocități ca acelea făptuite în 1915-18 să nu fie repetate, prevenite
fiind de intervenția unor instituții internaționale. A urmat, cumva în mod
logic, ceea ce Ihrig numește „justificaționalismul” în aceeași presă germană
pornită să disculpe implicarea țării sale în Genocidul armenilor.

Odată
cu introducerea cazului Max von Scheubner-Richter, autorul pune în discuție
conștientizarea Genocidului în Germania nazistă, subiect care constituise pe
larg conținutul scrierii sale precedente. Despre von Scheubner-Richter doar
atât merită menționat aici, că a fost un martor și un înverșunat opozant al
Genocidului, că nu a fost un nazist tipic, deși prieten apropiat al lui Hitler,
căruia avea să-i salveze viața jertfind-o pe a sa în cursul puciului din
München.

Mai
puțin cunoscută este atitudinea lui Sven Hedin, faimos explorator suedez și
autor de cărți de călătorie. Scriitor favorit al lui Hitler, la rândul său a
fost un admirator al acestuia și antisemit. Într-o carte publicată în 1917, în
engleză, Sven Hedin, Nobleman, el a fost criticat și chiar făcut parțial
răspunzător pentru Genocidul armean, fiindcă dacă ar fi luat poziție publică
opinia lui ca aparținând unei celebrități ar fi contat. Or el, propunând, în
anii 1930, ca evreii să fie deportați în Mesopotamia, un deșert care garanta
pieirea, în cadrul vizitei sale în Germania a sugerat „soluția armeană” lui
Göring, care a arătat interes ca unei modalități practice de rezolvare a
chestiunii evreiești.

În
sfârșit, al patrulea „martor” al lui Ihrig, scriitorul Franz Werfel, este poate
cel mai popular grație romanului său de mare succes internațional, Cele
patruzeci de zile de pe Musa Dagh
. Semnificația acestei cărți, dincolo
de faptul că revelează un episod din rezistența armeană în contextul
Genocidului, stă în impactul ei asupra unor personalități ca Václav Havel,
Arthur Miller, Frank Sinatra, profund impresionați de mesajul scrierii. Este
notoriu de asemenea statutul cvasi-biblic și stimulentul pe care romanul l-a
avut în ghettoul evreiesc din Varșovia. Iar în România – afirmă Ihrig – cartea era
citită în școlile de limbă germană în anii comunismului. Și o tușă de culoare
cu care se deschide volumul lui Stefan Ihrig: pe la sfârșitul anului 1932, în
holul unui hotel din Breslau, a apărut Hitler, care se afla în turneu național
făcându-și campanie pentru a parveni la putere. Printre numeroșii spectatori
ad-hoc prezenți, se afla și Werfel împreună cu soția sa. Când, după aceea, ea
l-a întrebat ce impresie i-a lăsat Hitler, scriitorul a răspuns: „Din
nefericire, nu așa de proastă”. Ceea ce poate să fi fost un impuls pentru
scrierea romanului, dar este la fel de bine o cheie a ascensiunii nazismului.

Sergiu SELIAN

One Response to NOTE DE LECTOR / Stefan Ihrig : Justificând Genocidul

  1. Arpiar Sachian April 19, 2019 at 9:45 am

    Unele pagini din volumul de proze CIOCÂRLIA redau atmosfera evenimentelor care fac obiectul acestei carti. file:///home/joe/Desktop/thumbnail.jpeg