Sergiu Selian

NOTE DE LECTOR / Stefan Ihrig : Atatürk în imaginația nazistă

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Stefan Ihrig este profesor de istorie la departamentul de istorie generală
al Universității din Haifa (Israel) și la Centrul de studii germane și europene
din Haifa. Are doctoratul în istorie la Universitatea Cambridge, masteratul în
istorie, în turcologie și în științe politice la Universitatea Liberă din
Berlin, unde a lucrat apoi ca lector. Tot un post de lector a deținut și la
Universitatea din Regensburg. A fost cercetător la Institutul Georg Eckert
pentru studii internaționale și la Institutul Van Leer din Ierusalim. Este
coautor, împreună cu Andreas Umland și Holm Sundhaussen, al volumului 76 din
seria Politica și societatea sovietică și
postsovietică
, intitulat Cine sunt moldovenii? Moldovenismul în
istoriografia și în manualele Republicii Moldova în 1991-2006
.

În anul 2014, Stefan Ihrig a publicat la Editura Belknap Press a
Universității Harvard din Cambridge (SUA) și din Londra (Anglia) lucrarea Atatürk
in the Nazi imagination
, pentru care a primit o înaltă apreciere
oficială la concursul premiului Fraenkel din 2013 al Bibliotecii Vieneze pentru
studiul Holocaustului și al Genocidului. În această scriere, el face istoricul
obsesiei germane de după Primul Război Mondial privind personalitatea lui
Mustafa Kemal, supranumit „Atatürk” (Părintele turcilor), primul
președinte al Republicii Turce, culminând cu această fixație în cercurile
conducătoare ale regimului nazist. Pentru aceasta, Ihrig pornește de la relația
incipientă turco-germană și urmărește evoluția ei în timp, în virtutea unei
lungi tradiții a contactului cu turcii pe teritoriile germanofone.

Primele
documente germane referitoare la turci datează din vremea Cruciadelor, cam de
când împăratul Frederick Barbarossa și-a găsit sfârșitul înecându-se la
traversarea râului Saleph (Göksu – Râul Albastru) din Anatolia, la 10 iunie
1190. A existat, apoi, o fascinație cu turcii ca element exotic, îndeosebi după
al doilea eșec al otomanilor de a cuceri Viena, în 1683. Prusia a avut relații
diplomatice regulate timpurii cu Imperiul Otoman, iar apoi împăratul Wilhelm II
i-a considerat pe otomani esențiali pentru realizarea ambițiilor sale
expansioniste. Construirea căii ferate Berlin-Bagdad de către germani pe
teritoriul otoman (ceea ce a costat viețile a mii de armeni) avea menirea să conecteze
Germania cu Oceanul Indian, pentru a materializa interesele economice ale
acesteia.

Intrarea
Turciei în Primul Război Mondial n-ar fi avut loc dacă n-ar fi existat
sprijinul Germaniei, cu care aceasta s-a aliat. Armata otomană, reorganizată de
generalul german Liman von Sanders după ideile altui general german, Colman von
der Goltz, datora acestei alianțe gradul ei de dotare tehnică și de pregătire
militară. Un număr mult mai mare de militari germani au fost implicați în
Imperiul Otoman decât pe frontul de vest: un viitor cancelar, un viitor
ministru de externe, viitori ambasadori la Washington, la Moscova, la Ankara,
consilieri politici ai lui Hindenburg, von Papen și Hitler.

Deși
istoriografia atribuie puciul de la München al lui Hitler, ca inspirație și ca
exemplu, marșului asupra Romei al lui Mussolini, totuși el a fost inspirat mai
curând de rebeliunea lui Atatürk la Ankara. Hitler însuși va recunoaște că după
Primul Război Mondial Atatürk a fost maestrul său, căruia el și Mussolini i-au
fost ucenici. Interesul lui Hitler în problema turcă data din 1919, când el a
început să admire și apoi chiar să imite acțiunea președintelui turc de
edificare a unei națiuni noi din cenușa înfrângerii în război. A urmărit cum
Atatürk a sfidat puterile europene preluând conducerea guvernului și dictând
condițiile de capitulare în folosul țării sale. Așa a fost semnarea Tratatului
de la Lausanne, impusă de el și care, anulându-l pe cel de la Sèvres, a făcut
dispărută Chestiunea armeană și a îngropat revendicarea teritoriilor armenești.
Hitler a fost conștient de felul dur în care Atatürk tratase minoritățile
armeană și greacă din Turcia și i-a urmat pilda când a ordonat persecutarea
evreilor din Germania. Noua Turcie – dar pe ce baze? or asta nu conta pentru
Hitler – a devenit un model pentru naziști înainte de invadarea Poloniei.

Privitor
la modelul italian al puciului de la München, preferat de unii cercetători,
Ihrig citează, printre alții, pe istoricul și filozoful german Ernst Nolte,
care l-a pus pe Atatürk cel din 1919 între Gabriele d’Annunzio, scriitorul italian inspirator al lui Mussolini, și Corneliu Zelea
Codreanu, viitorul șef al Gărzii de fier legionare din România, remarcând că
totuși Codreanu, la cei 21 de ani ai săi, abia își începuse studiile
universitare și este greu de conceput că ar fi putut influența pe cineva, cu
atât mai puțin pe naționaliștii germani din îndepărtatul München.

Aplecându-se asupra atitudinii antiarmene în Germania, autorul observă că
minoritățile nemusulmane din Turcia, ca armenii, grecii, evreii, nu contau
pentru naziști, care vedeau noua Turcie ca pe un stat omogen din punct de
vedere rasial. Aceștia pur și simplu ignorau grupul iritant al celorlalte
etnii, care strica monolitul autohton, situație similară celei din Germania.
Este foarte probabil că ei vedeau exterminarea armenilor din Imperiul Otoman
drept baza principală a unui stat reușit din punctul de vedere al componenței
naționale. E interesant că Hitler, dincolo de aluzia din faimosul său citat
referitor la Genocidul armenilor, prin formularea lui dovedește că nu afirmă,
dar nici nu neagă existența acelui genocid. Odată ce naziștii au avansat în
istorie cu ochii pe războiul de independență al lui Atatürk, este evident că ei
erau conștienți de masacrele anterioare – și unele simultane – acelui război.

Un exemplu trivial poate fi edificator atât pentru atitudinea germanilor,
cât și pentru percepția nazistă privindu-i pe armeni. Hitler a fost un avid
cititor al romanelor de aventuri scrise de Karl May. În una dintre acele cărți,
Im
Reiche des silbernen Löwen
(În
imperiul leilor argintii
), protagonistul Kara Ben Nemsi (Karl, fiu de
germani, în limbajul lui May) comentează masacrarea armenilor la sfârșitul
secolului XIX, citând aprobator următorul pasaj dintr-un articol de ziar al
politicianului liberal și preotului Friedrich Naumann: „Sunt creștin și
urmez pilda Iubește-ți vecinul mai
înainte de toate celelalte și spun că turcii au procedat corect nimicindu-i pe
armeni. Nu există altă cale pentru turci de a se apăra de armeni… Armeanul este
cel mai rău tip de om din lume. El își vinde nevasta și fiica, fură de la
fratele lui. Întreg Constantinopolul este înveninat moral de armeni. Nu turcii
au început atacul, ci armenii… Nu există vreun mijloc drept de a te apăra de
armeni. Turcul acționează în autoapărare… Armeanul este un revoluționar folosit
de englez ca să-l răstoarne pe sultan.” În altă carte a lui May, stereotipul
rasial îl exclude pe armean dintre creștini: „Un evreu înșală zece creștini, un
grec înșală cincizeci de evrei, dar un armean înșală o sută de greci… Oriunde
se pune la cale o fărădelege, o trădare, în mod sigur se bagă nasul coroiat al
armeanului. Acolo unde până și grecul inconștient refuză să comită o mârșăvie,
va exista neîndoielnic un armean care să vrea să-și asume păcatul.” Aceste
clișee negative au circulat în presă și în alte publicații până la Al Doilea
Război Mondial, preluate din descrierile vechi în perioada Turciei
prekemaliste. Iar transferul la politica antisemită era după colț. Paralela
între evreii Europei centrale și armenii otomani a cimentat – scrie Ihrig –
interesul nazist pentru Genocidul armenilor. Ce a urmat, în chip logic și
inerent, se cunoaște: Holocaustul.

În
lumina acestei evoluții (sau involuții?) de atitudine, devine retrospectiv
credibilă ipoteza că germanii au fost cei care i-au instigat pe turci la
organizarea Genocidului. Lecția „purificării etnice” a țării, pe care Germania
lui Hitler a învățat-o în deceniul al patrulea de la Turcia lui Talaat nu este,
probabil, decât recuperarea patronajului efectuat în deceniul al doilea:
învățăcelul, care și-o însușise inițial, a returnat-o dascălului său. Într-un
articol publicat în timpul procesului lui Hitler în 1924 pe pagina întâi a lui „Völkische
Kurier”, principalul ziar nazist al vremii, Hans Tröbst, ofițer german
turcofil, prevedea nu în mod vizionar, ci elementar, că ceea ce se petrecuse cu
armenii se putea petrece foarte ușor cu evreii într-o viitoare Germanie. Dar
încă în 1921 „Völkische Beobachter” avertizase că Germania, cândva în viitor,
nu va avea de ales decât să recurgă la „metodele turcești”, și este greu de
crezut că această sintagmă nu se referea la exterminarea armenilor.

Hitler
nu s-a limitat la rememorarea din Obersalzberg. În cuvântarea sa din 1928 la
Nürmberg, el a atras atenția că pe germani îi aștepta un viitor sumbru dacă nu
se făcea nimic pentru eliberarea lor și pentru sporirea populației: „Vom deveni
treptat o națiune de armeni”. Într-un articol din „Illustrierter Beobachter”,
în 1929, se întreba ce căutau evreii în Palestina, unde se mai aflau două
națiuni cu aceleași calități ca ale lor: armenii și grecii. Iar o lună mai
târziu, schița din nou un viitor mohorât pentru națiunea germană căzută într-o
stare de sclavie, dând pilda armenilor pentru o asemenea degradare.

Tradiția
germană a antiarmenismului în paralel cu antisemitismul și conexiunea făcută
prin exemplul Turciei între deșteptarea națională și puritatea etnică sunt
elemente ale reevaluării rolului jucat de Genocidul armenilor în declanșarea
Holocaustului. Ceea ce istoricul englez Ian Kershaw, expert în problema
Germaniei naziste, numea „legătura genocidară dintre război și uciderea
evreilor” repetă experiența otomană a justificării prin propria victimizare,
prin mitul loviturii pe la spate  și prin
existența condițiilor de război. Pentru al treilea Reich, Genocidul armenilor a
constituit un precedent tentant – scrie Ihrig – deoarece a deschis drum
renașterii naționale și unei existențe prospere pentru turci, de asemenea n-a
avut repercusiuni negative pentru turci, rămași nepedepsiți de către Marile
Puteri.

Dacă
Mussolini se autonumise „Mustafa Kemal din Milano”, iar Hitler fusese
supranumit „Mussolini german”, deși el își menținuse în permanență
admirația  pentru modelul Atatürk, este
mult mai semnificativ că Goebbels l-a descris pe Hitler ca pe „steaua
strălucitoare din orele celei mai adânci disperări”, termeni similari celor
folosiți de Hitler pentru a-l caracteriza pe Führerul turc.

Sergiu SELIAN

One Response to NOTE DE LECTOR / Stefan Ihrig : Atatürk în imaginația nazistă

  1. Cristina March 25, 2019 at 10:24 am

    Foarte interesant! Cum am putea ob?ine un exemplar din aceast? carte?