Sergiu Selian

NOTE DE LECTOR / Sources d’Arménie : Slujitori fideli

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

          La Lyon (Franța), ființează asociația Sources dArménie, întemeiată în 2006 și având ca obiectiv studiul universitar asupra culturii armene. Ea publică lucrări în trei colecții: Artmenia (rezervată istoriei și artei), Armenia Christiana (reconstituind istoria creștinismului în Armenia), Arménie… une histoire (consacrată istoriei generale a culturii armene). În această din urmă colecție, apar scrieri privind legăturile culturii armene cu alte arii de cultură și de civilizație, caracterizându-se prin diversitate în chestiuni mai puțin cunoscute. Mergând în paralel cu celelalte două colecții, Arménie… une histoire a publicat până acum două studii: Des serviteurs fidèles. Les enfants dArménie au service de l’État turc și Les métamorphoses de Tigranes de Alexandre Siranossian, o amplă epopee a teatrului și a dansului clasic armean.

Primul dintre aceste studii, Slujitori fideli. Copiii Armeniei în slujba Statului turc, apărut la Editura Karthala din Paris, în 2010, este în fapt o culegere de studii semnate de șase cercetători armeni din Franța și din Armenia, având ca temă comună contribuțiile armenești la societatea turcă în decursul timpului. Textele au fost publicate anterior ca articole în revista pariziană „Nouvelles d’Arménie Magazine”, în perioada septembrie 2009 – iunie 2010, când în Franța a fost organizat un sezon consacrat Turciei. Inițiativa revistei armenești a fost, atunci, binevenită, pentru că a contrat opinia turcă oficială că civilizația otomană ar fi fost edificată de turci, când în fapt turcii otomani, care vreme de secole au fost minoritari în imperiul căruia îi dăduseră numele lor, erau utilizați de sultani doar în armată și în administrația superioară. După cum precizează în introducere Maxime K. Yevadian, președintele asociației Sources dArménie, șeful catedrei de armenologie la Universitatea catolică din Lyon, înșiși naționaliștii turci obișnuiesc să afirme: „Când spui otoman, spui soldat”. În schimb, armenii din Imperiul Otoman, cetățeni (nu neapărat slujitori) fideli ai statului, au contribuit la dezvoltarea comerțului, a agriculturii, a arhitecturii, a artizanatului, a medicinii, a culturii etc, fiind moștenitori de drept ai imperiului și ca atare meritând mai mult decât ignorarea lor ca o componentă fertilă a societății otomane.

Specialiștii care tratează aspecte ale acestei contribuții armenești evocă, de aceea, subiecte care n-au fost abordate în mediile occidentale. Împărțită în zece capitole și încheindu-se cu o concluzie a lui Ara Toranian, directorul revistei „Nouvelles d’Arménie Magazine”, lucrarea – modestă ca dimensiuni, dar suculentă în informații – se constituie ca o sinteză, însoțită de numeroase și sugestive ilustrații adecvate, de note explicative și de o bibliografie.

În primul capitol, Așa grăit-a profetul, Maxime K. Yevadian face lumină asupra evanghelizării turcilor helfatiți de către un episcop armean în secolul VI și apoi asupra firmanului sultanului Mahomed, în secolul VIII, de acceptare a patriarhului armean de Ierusalim, Abraham, ceea ce a oferit drepturi și libertăți populației armene care încă din secolul IV locuia și activa în Ierusalim. Această relație avea să servească drept model în Imperiul Otoman, în care patriarhul armean juca rol de interlocutor oficial al puterii politice și de protector al bisericilor creștine surori. Ceea ce nu avea să dăinuiască în epoca selgiucidă și apoi în cea otomană modernă.

Yevadian semnează și textul următor, despre Selgiucizii și arhitectura armeană, deci o relație datând din secolul XI, când turcii au ocupat Armenia. Stăpânitorii selgiucizi au folosit capacitățile tehnice ale armenilor la conceperea edificiilor lor, ceea ce a făcut din arhitectură domeniul în care contribuția armenească la societatea selgiucidă a fost cea mai evidentă. Atât construcțiile în sine, cum ar fi moscheile și medreselele, cât și ornamentația acestora, poartă amprenta armenească indiscutabilă, în ciuda strădaniilor autorităților actuale de a camufla specificul armenesc și chiar inscripțiile care consemnează numele arhitecților armeni.

Capitolul al treilea, care are același autor, este rezervat ienicerilor: Cum să distrugi o elită. Titlul face referire la acțiunea sultanilor de a sparge elitele minoritare înnoindu-și mereu trupele și reducând treptat numărul nemusulmanilor, deoarece erau recrutați o cincime din tinerii creștini între șase și douăzeci de ani, islamizați și trimiși la luptă. Este de remarcat că desființarea trupelor de ieniceri în 1826 a marcat renașterea comunității armene din Imperiul Otoman.

Ca o contribuție la capitolul privind arhitectura armeană, cel despre Meșterul Sinan, părintele arhitecturii otomane clasice, semnat tot de Yevadian, se oprește la personalitatea arhitectului de origine armeană Sinan, autor prolific al unor construcții în epoca de glorie a Imperiului Otoman. Inițial ienicer, apoi arhitect personal al sultanului Mahomed, dar slujind sub încă alți trei sultani succesivi, Sinan (1490-1588) a fost un geniu al profesiunii sale și a lăsat până azi moschei, minarete, hanuri, poduri, culminând cu moscheea Süleymaniye, menită să rivalizeze cu Agia Sophia. Se poate constata că dispariția lui Sinan a coincis cu sfârșitul apogeului Imperiului Otoman. O listă a arhitecților armeni oficiali ai sultanilor, care l-au urmat pe Sinan, desigur incluzând familia Balian, completează contribuția armenească în acest domeniu.

Capitolul al cincilea, Rolul olarilor armeni din Kütahya în istoria ceramicii otomane, scris de Dickran Kouymjian, profesor de studii armenești la Universitatea din Fresno (SUA), trece în revistă pe larg prezența și rolul ceramiștilor armeni care au făcut faima localității Kütahya, dar și a Ierusalimului, unde au activat generații de meșteri armeni continuând tradiția anatoliană. O anexă îi menționează pe bijutierii armeni, printre care s-au aflat pricepuți ceasornicari, cum a fost Kevork Ciuhadjian, ceasornicar imperial, tatăl renumitului compozitor Dikran Ciuhadjian, fondatorul Operei în Imperiul Otoman.

Maxime K. Yevadian revine în secțiunea următoare, Cafeaua este turcească ori armenească? Și, pornind de la originea cafelei (etimologic, de la Kaffa, provincie în Etiopia), restabilește proveniența armenească a cafelei introduse în Europa și în particular în Franța, unde armeanul Pascal a fost, în 1665, primul care le-a făcut cunoscută cafeaua marseillezilor, iar în 1672 a deschis cea dintâi cafenea în Paris, lângă Pont-Neuf. El a fost urmat de alți cafegii armeni pionieri în Italia și la Viena. Paranteză: interesant că noțiunea cafea cu variantele de rigoare este internaționalizată, dar în armeană ea este substituită de cuvântul surdj, relativ nou, provenind – după unele surse – din sev djur (apă neagră), sintagmă introdusă, se pare, de armenii din Constantinopol.

În continuare, două capitole consemnează Manuscrisele și tipăriturile, instrumente ale renașterii armene și Literatura turcă în scriere armeană. În primul, cunoscutul istoric Raymond H. Kévorkian datează cele mai vechi manuscrise și nașterea poligrafiei armene în Occident, iar al în doilea, Hasmik Stépanian, profesoară de istorie la Universitatea din Erevan, abordează aspectul aparte al scrierilor turcești folosind literele armenești, fără a omite propunerea din 1927, când alfabetul arab a fost abandonat de turci și unii consilieri ai lui Mustafa Kemal au sugerat adoptarea, în locul lui, a alfabetului armean, mai răspândit în popor decât cel latin. O anexă la subiect este rezervată apariției fotografiei în Imperiul Otoman, datorită fraților Viken, Hovsep și Kevork Abdullah, posesori ai unui reputat atelier fotografic la Constantinopol în anii 1858-1900.

Și crearea teatrului armean și a celui turc în Imperiul Otoman aparține inițiativei unor armeni, așa cum rememorează Anna Alexanian, cercetătoare la Muzeul-Institut al Genocidului din Erevan: în 1859, în cartierul Pera din Constantinopol, Srapion Hekimian a reprezentat piese de teatru în colegiile armenești, iar în 1867, unul dintre actorii săi de la Teatrul Oriental, Hakob Vardovian, a înființat un teatru otoman itinerant pentru populația capitalei.

Ultimul capitol, Armenii în economia otomană, reface rolul central jucat de armeni în diferite sectoare economice: comerț, manufactură, finanțe, în timp ce burghezia otomană ocupa un loc secundar, subordonat celui al armenilor. Anahit Astoian, cercetătoare la Matenadaran în Erevan, îi amintește pe negustorii eficienți atât din Turcia, cât și din Iran și din India, pe prăvăliașii intrepizi, pe meșteșugarii sârguincioși, pe agricultorii modernizatori. Reversul acestei contribuții este nu numai ingratitudinea otomană, dar chiar organizarea masacrelor din 1915 de Junii Turci, care – printre altele – se temeau că puterea economică a armenilor se putea transforma în putere politică. Grupajul se încheie, totuși, pe o notă „răsunătoare”, care aduce în prim-plan familia Zildjian, producătoare de renume mondial a talgerelor muzicale, identificabile și astăzi în orchestrele de pretutindeni. Un final, într-adevăr, apoteotic al acestei sumare, dar grațioase lucrări bine documentate, închinată contribuției armenilor din Imperiul Otoman la progresul statului în care locuiau.

Sergiu SELIAN

  •  
  •  

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *