Sergiu Selian

NOTE DE LECTOR | Robert Jay Lifton : Medicii naziști

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Robert Jay Lifton (n. 1926) este psihiatru și scriitor american de origine iudaică, pionier al tehnicilor psihoistoriei; studiază cauzele psihologice și efectele războaielor și ale violenței politice. A scris 24 de cărți și a redactat alte opt în acest domeniu. Este absolvent al Colegiului medical din New York. A lucrat ca psihiatru pentru Air Force în Japonia și în Coreea de Sud. A fost profesor și cercetător la Școala de psihologie din Washington a Universității Harvard. A contribuit la fondarea Centrului pentru studiul violenței umane. Este membru în Collegium International, organizație de lideri politici și științifici cu experiență, având ca scop crearea unei societăți juste, pașnice, prospere. În 2012, a fost numit doctor onorific la The New York School. A contribuit la includerea tulburării de stres post-traumatic (PTSD) în manualele de diagnosticare. A introdus sintagma thought reform (reforma gândirii), eufemism ironic propus de el pentru brainwashing (spălarea creierelor) și însoțind o altă noțiune inventată de el, totalism, termen caracterizând mișcările ideologice și organizatorice care tind spre controlul total asupra comportamentului și gândirii umane, specific situației create de regimul comunist din China prin tehnicile sale coercitive. A scris cărți despre supraviețuitorii din Hiroshima, din Vietnam, din Holocaust. Este laureat al Premiului Ghandi pentru pace pe anul 1984.

De numele lui Lifton e legată o gafă de-acum istorică a negaționiștilor turci. La începutul anilor 1990, Nüzhet Kandemir, ambasadorul Turciei în SUA, l-a rugat pe Heath Lowry, șef al Institutului de studii turcice din SUA, înființat în 1982 cu fonduri militare americane, student al lui Stanford Shaw, amândoi negaționiști notorii ai Genocidului armenilor, să-i procure un exemplar al cărții lui Robert Jay Lifton, The Nazi Doctors, editată în 1986, deoarece acolo era menționat Genocidul armenilor. Lowry a găsit cartea, a citit-o și a compus o lungă scrisoare de replică, notând paginile în care era menționat Genocidul, precum și sursele autorului, printre care se aflau specialiști ca Vahakn N. Dadrian, Helen Fein și Leo Kuper. El a recomandat să se atragă atenția guvernului turc că era rezultatul eșecului Turciei de a răspunde acestor istorici. Și a mai atașat o scrisoare pe care Kandemir ar fi urmat s-o adreseze lui Lifton și în care se exprima șocul semnatarului la prezența unor noțiuni ca „așa-zisul” Genocid al armenilor „chipurile” comis de otomani, totodată Lifton fiind acuzat că folosise surse „discutabile” și se dovedise a fi „neglijent”. Primind epistola, Lifton a avut surpriza să găsească în același plic cu scrisoarea ambasadorului turc, incluse din greșeală, ciorna lui Lowry și originalul notei scrise de acela. Tustrele hârtiile au fost publicate de el într-un articol – scris împreună cu Roger W. Smith și cu Eric Markusen – în revista „Professional Ethics and the Denial of the Armenian Genocide Studies”, vol. 9/primăvara 1995. Tot Lifton a pus în circulație o petiție împotriva negaționismului turc, publicată în „The Washington Post” și în „The New York Times”, cu semnăturile istoricilor Holocaustului Yehuda Bauer și Raul Hilberg, ale expertei în negaționism Deborah Lipstadt și eseistei Susan Sontag, ale poeților Seamus Heaney și Derek Walcott, ale scriitorilor Arthur Miller și William Styron. Nici chiar după această dezvăluire a corupției guvernului turc Lowry, care fără a fi avut o activitate universitară fusese gratificat în 1994 cu catedra de studii turcice de la Univesitatea Princeton, fondată de guvernul turc, tot nu a demisionat…

Cât privește The Nazi Doctors: Medical Killing and the Psychology of Genocide, cartea lui Lifton care face obiectul acestor rânduri, ea a fost publicată într-o primă ediție în 1986 și a fost laureată a publicației „Los Angeles Times” și a premiului National Jewish Book în 1987 la categoria Holocaust. (Meteor Press din București a editat în 2017 o versiune românească în traducerea lui Mihai-Dan Pavelescu.)  

Volum masiv, de aproape 600 de pagini, cartea este împărțită în trei părți care subsumează 21 de capitole: „Viața nedemnă de viață” – tratamentul genetic, Auschwitz – tratamentul rasial, Psihologia genocidului. Sub aceste titluri, se derulează o minuțioasă și riguroasă analiză a fenomenului uciderii în masă în timpul regimului nazist din Germania anilor 1932-45. Partea întâi examinează parcursul de la sterilizarea forțată la asasinarea medicală directă, posibilă prin nazificarea profesiunii de doctor și culminând cu exterminarea în lagărele de concentrare. Partea a doua, cea mai amplă, se oprește la cazul Auschwitzului, incluzând socializarea medicilor naziști în cadrul proiectului de ucidere în masă. Ultima parte explorează principiile psihologice ale medicilor naziști, punând accentul pe dedublarea acestora ca persoane secundare apte să participle la crimă, și generalizează principiile genocidului nazist, aplicabile și la alte forme de genocid.

Este demn de apreciat efortul autorului nu numai de a se documenta în biblioteci și în arhive, însă chiar și de a se deplasa în alte țări pentru a contacta persoane avizate sau implicate în Holocaust. Din ianuarie 1978 în Germania și apoi în Israel, în Polonia, în Austria, în Franța, în Norvegia, în Anglia, în Danemarca, până în anii 1980, Lifton a intervievat profesioniști, dar și supraviețuitori din Auschwitz, punându-și la bătaie calitățile de investigator psihologic. Subiecții lui au fost împărțiți în trei grupe: 29 de bărbați implicați în medicina nazistă, adică 28 de doctori dintre care cinci activaseră în lagăre de concentrare și un farmacist; 12 naziști care nu fuseseră doctori, ci juriști, economiști, profesori, administratori, oficiali de partid etc, care i-au furnizat informații politice; 80 de foști deținuți la Auschwitz care lucraseră în blocul medical, mai mult de jumătate fiind doctori.

Evident nu pentru a-i justifica pe naziști, autorul precizează că aceia n-au fost singurii care i-au implicat pe medici în practicarea crimelor. El menționează pe psihiatrii sovietici, pe doctorii din Chile, pe medicii japonezi, pe cei din Africa de Sud, pe psihologii nord-americani, pe sectanții din Guyana. Dar apoi atrage atenția asupra caracterului genocidar al viziunii biologice a naziștilor fie ei medici ori ba.

Nu în ultimul rând (ba dimpotrivă, în primul rând, cel puțin cronologic), este luată în discuție exterminarea armenilor de către turcii otomani în cursul Genocidului din 1915-18. Încă din prefață (la ediția din 2000 a cărții sale), Lifton îl citează pe Hitler cu de-acum faimoasa și retorica lui referire la Genocidul armenilor și în fapt la memoria scurtă a omenirii, ca pe o mostră a controlului efectuat de torționari asupra cunoașterii celor făptuite de ei, fiindcă ei se considerau stăpâni nu numai ai vieții și ai morții, dar și ai adevărului. Aici, autorul punctează negarea Holocaustului prin mijlocirea unor „institute de cercetare” corupte și cu acest prilej amintește eforturile guvernului turc, pe bună dreptate scriind că ele sunt mai puțin cunoscute, în schimb mai elaborate ca mașinărie oficială, având ca scop negarea Genocidului din 1915: „O asemenea falsificare a istoriei trebuie înțeleasă ca o continuare a genocidului însuși și poate încuraja făptuitori ai altor genociduri (cum sugerează vorbele lui Hitler despre armeni) ca să comită crime în masă fără a suferi vreo măsură punitivă istorică”.

Lifton revine la Genocidul armenilor desigur în partea a treia a scrierii sale, intitulată Psihologia genocidului (ca noțiune generală), mai precis în ultimul capitol, purtând titlul sec Genocid. Pornind de la întrebarea de bun simț „De ce pe toți? Care este sursa impulsului de a distruge un grup uman în totalitatea lui?”, el invocă drept răspuns o abordare fundamentală într-o combinație de forțe psihologice și istorice care pun în discuție relația uciderii și a crimei implicite cu existența individuală și cu cea colectivă. Pe bună dreptate, găsește în experiența istorică a turcilor paralelisme cu Genocidul în masacrele din secolul XIX în Imperiul Otoman, care au însoțit o atmosferă de „putrefacție și dezintegrare” progresivă, simultan cu o luptă de unificare spirituală și politică. La acestea se adaugă umilința suferită de otomani prin dezastruoasele înfrângeri din războaiele balcanice și campania eșuată din Rusia în iarna lui 1915. Aici, este citat Vahakn N. Dadrian*, care a observat că turcii s-au apropiat de genocid pe măsură ce perceperea situației lor a avansat „de la o simplă tensiune la criză, apoi la o criză accelerată și în cele din urmă la cataclismul războiului”.

După ce abordează tentativa naziștilor de a crea ceea ce se chema „fizicul arian”, condiționat de rasă și de sânge, în vederea unei științe de versiune genocidară, psihologul american face o comparație cu turcii care, indiferent de atitudinea lor față de știință, lansaseră viziunea mistică a panturanismului (sau turcizării), presupunând „o unitate mistică preistorică a popoarelor turanice, bazată pe originea rasială” (Dadrian). Și – adaugă Lifton – nu încape îndoială că experiența transcenderii naționalismului turc la mahomedanismul fundamentalist a fost un apel la o cruciadă antiarmeano-creștină, în vederea unei noi viziuni a gloriei otomane. Experiența transcendenței anticipează, deci, genocidul și într-o mare măsură prefigurează starea de transcendență, care devine – direct sau prin mandatare – asociată cu însăși uciderea.

Abordând conceptul „fundamentalism medical”, Lifton afirmă mai întâi, ca pe o explicație a violenței de stat, că atunci când tratezi o maladie totul ți-e îngăduit, iar apoi o citează pe Susan Sontag, care a scris că niciodată conceptul de maladie nu este inocent și că a descrie un fenomen drept cancer înseamnă a incita la violență, adică exact ce s-a întâmplat în 1915, când armenii au fost etichetați „o cangrenă, o excrescență care dinafară arată ca o mică pustulă și dacă nu este eliminată de bisturiul unui chirurg priceput îl va ucide pe pacient”. Contribuția medicilor otomani la Genocid este sintetizată în aserțiunea unuia dintre ei, citat de același Dadrian: „Turcitatea mea prevalează asupra vocației mele medicale”. Junii Turci susțineau că erau nevoiți să-i distrugă pe armeni ca pe o cale spre revitalizarea imperiului lor, spre vindecarea poporului lor. Dar – intervine autorul nostru – misiunea e mai curând sisifică decât utopică, deoarece nicio crimă, oricât de amplă, nu poate oferi soluția dorită, încât criminalul continuă să ucidă, persistă în a ucide, angajându-se în uciderea nu a unei singure victime, ci până la ultima dintre victime.

„Genocidul – revine Lifton – pretinde două grupuri de oameni: o elită profesionistă care concepe și spuraveghează crima și ucigașii profesioniști care asasinează.” Ei sunt influențați de atmosfera genocidară, care treptat diminuează conștientul, inducând o stare de moleșeală. Și nu este nevoie de un anumit nivel de tehnologie pentru a comite genocidul: turcii au ucis cam un milion de armeni prin împușcare, prin bătăi, prin trimiterea la muncă forțată, prin înfometare, însetare și epuizare, plus alte forme de tortură; naziștii au ucis milioane de evrei prin aceleași metode pline de cruzime, chiar și fără camerele de gazare. Tehnologia înaltă doar face mai eficientă crima, în timp și în număr, de asemenea ușurând povara psihologică a făptașilor, inclusiv a medicilor, fie ei germani, fie ei turci, fie ei naziști, fie ei juniști.

Sergiu Selian

* Vezi, pe același subiect, Vahakn N. Dadrian, The role of the Turkish physicians in the World War I Genocide of Ottoman Armenians, în revista „Holocaust and Genocide studies” vol. I, no. 2, 1986, pp. 169-192 (Pergamon Press, Oxford), de unde provin și citatele ulterioare.

Leave a Reply

Your email address will not be published.