Sergiu Selian

NOTE DE LECTOR | Platon P. Zubov : Astrologul din Karabagh

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Platon Pavlovici Zubov (1796-1857), a fost scriitor rus, fiul generalului P. P. Zubov, care a slujit în armata rusă și a participat la campaniile napoleoniene din 1812. Cariera lui literară, debutând în 1834, s-a întins pe două decenii și a inclus 21 de lucrări majore. Unele dintre temele operei sale se concentrează asupra luptei creștinilor împotriva inamicilor lor și rolului Rusiei în această luptă, precum și asupra invincibilității Armatei ruse, Rusiei Sfinte și supremației Țarului rus și a Bisericii ortodoxe. Zubov mai este bine cunoscut pentru lirica lui. A lăsat numeroase poezii, cântece, catrene, de asemenea antologii publicate într-o carte distinctă în deceniile târzii ale vieții sale. El a petrecut peste douăzeci de ani din viața sa în Caucaz. Unele dintre celelalte scrieri ale sale constituie și ele surse importante, bogate în date statistice, grafice și tabele, biografii ale unor faimoși generali, descrieri geografice, schițe antropologice și observații asupra modului de viață și culturii popoarelor din Caucaz. Dintre toți scriitorii ruși, poate că niciunul n-ar fi fost mai bine situat și calificat decât Zubov ca să scrie o poveste fascinantă despre o perioadă din istoria armenilor din Caucaz, în particular din Karabagh.

Astrologul din Karabagh sau Întemeierea cetății Șuși în anul 1752: Roman istoric transcaucazian (Карабахский астролог, или Основание крепости Шуши в 1752 году: Исторический закавказский роман, titlul original și complet al scrierii publicate prima dată în 1834, la Moscova) este în fapt un roman de ficțiune istorică, depănând o poveste de dragoste, cu toate desfătările, avatarurile, tragismele ei, pe fundalul unor evenimente cruciale pentru națiunea armeană. Contextul geo-politic este hanatul de Karabagh la mijlocul secolului XVIII, o entitate administrativă înființată de dinastia persană safavidă în Caucaz în anul 1747. Armenii din regiune, care viețuiau în cetățile lor montane, erau prinși în mijlocul acestor evenimente istorice și al marilor campanii militare ruso-persane. Deși lipsiți de statalitate, ei se bucurau de o relativă independență și de privilegii speciale sub stăpânirea caselor nobiliare ale melicilor (suverani), titlu acordat de regii perși safavizi. Fiind ultimii descendenți ai caselor nobiliare și regale armene, cu rădăcini datând în secolele X și XI, melicii armeni își păstrau identitatea națională, culturală, religioasă și istorică. Aveau armată proprie, constituind o formidabilă putere militară și politică. Teritoriile aflate sub controlul melicilor se întindeau de la lanțul muntos Mrav în nordul Karabaghului de Munte la lacul Sevan în vest și la malurile râului Arax în sud. Într-o perioadă de peste două secole, între anii 1600, de formare a caselor nobiliare ale melicilor armeni, și anul 1828, anul semnării Tratatului de la Turkmenceai între Rusia și Persia, ei au controlat teritorii strategice la frontiera de est a Platoului armean. În această perioadă, cunoscută în istoria armeană drept „Epoca melicilor”, melicii au dezvoltat singurele instituții socio-politice din istoria armeană modernă timpurie și au fost avangarda mișcării de eliberare națională.

Ediția originală, publicată la Moscova în 1834

Studiile istorice și genealogice din secolul XX au identificat peste șaizeci de case ale melicilor armeni, ale căror domenii punctau peisajul Karabaghului și propriu-zis al Armeniei. Dintre acestea, cinci au format o alianță politico-militară la sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX. Cunoscute în istorie drept Melikatele Khamsa (Cele cinci melikate), ele erau recunoscute prin domeniile respective ca melikatele de Gulistan, Khacen, Varanda, Dizak și Djraberd. Echivalente aproximative ale principatelor europene medievale, melikatele armenești și-au menținut, după căderea ultimului stat armean, Armenia Ciliciană, în 1375, independența și libertatea ca stăpânitori ai teritoriilor de sub controlul lor. De natură patriarhală, melikatele aveau sisteme economice și sociale distincte și complicate, cu instituții juridice și religioase aflate sub patronajul melikului respectiv.

Spre sfârșitul secolului XIX, Rusia își consolidase controlul asupra Caucazului. În efortul său de a-și impune autoritatea în regiune în următoarele decenii, Rusia a început să desființeze treptat structurile administrative și instituțiile din regiune. Acest efort includea dizolvarea ierarhiei armene a puterii politice din Karabagh, respectiv a instituțiilor militare, economice și religioase. Dioceza armeană de Arțakh a fost redusă la rangul de eparhie arhiepiscopală. Printr-o campanie acerbă, proprietățile Bisericii Armene au fost confiscate, titlurile funciare au fost anulate și înlocuite cu noi diviziuni administrative stabilite de birocrația centralizată din Sankt Petersburg. Dar probabil că cea mai mare lovitură dată melicilor și melikatelor, care făcuseră sacrificii uriașe pentru susținerea „emancipatorilor” creștini din nord, au constituit-o alianța Rusiei cu hanii azeri musulmani, care aveau să-și păstreze puterea în regiune în următoarele decenii, până la declanșarea Primului Război Mondial, precum și, drept consecință, evoluțiile ulterioare soldate cu modificarea hărții regionale (problemă acută de strictă actualitate).

În centrul acțiunii romanului Astrologul din Karabagh, se află melikul Șahnazar aparținând casei nobiliare a Melik-Șahnazarienilor din Varanda. Trădând alianța celor cinci melikate, el a încheiat un pact cu hanul musulman Panah, stăpânitorul hanatului de Karabagh, oferindu-i, în schimbul securității sale, un teritoriu stâncos în melikatul său, teoretic inaccesibil, pe care hanul avea să construiască o cetate aparent inexpugnabilă (a fost cucerită, totuși, în 1992 și în 2020), botezată de el Șuși. Originar azer din tribul nomad Djavanșir, hanul Panah a găsit un aliat puternic în persoana melikului Șahnazar pentru a semăna disensiuni în rândurile melicilor. Prin diferite manevre politice, mașinații, comploturi, asasinate și exilări, el a reușit să rupă alianța melikatelor armenești. Eforturile hanului Panah – stă martoră istoria – au fost răsplătite și au rezultat cu căderea și în cele din urmă cu dezintegrarea celor cinci melikate.

Următorul personaj important în roman, după prezența istorică a melikului Șahnazar, este astrologul Hasan. Astrologul medieval era considerat o figură cu adevărat importantă; era de așteptat ca observațiile lui să prezică viitorul cu acuratețe. Este dificil de stabilit identitatea astrologului Hasan ca figură istorică. Însă, luând în considerație influența puternică a tradițiilor și a moravurilor persane în modelarea structurii sociale și a sistemelor credinței în diferite comunități din Caucaz în secolele XVIII și XIX, se poate conchide că a existat un astrolog la curtea melikului Șahnazar. Cel din roman, în orice caz, dincolo de istețimea și abilitatea sa, se dovedește la modul negativ decisiv, ca autor al ideii, în construirea cetății Șuși, ca și – cu nefaste consecințe istorice pe termen lung – în modificarea configurativă și etnică a Karabaghului de Munte, în care până în 1752 nu pătrunsese picior de musulman.

Astrologul din Karabagh a fost tradus în armeană și în engleză. Cel care și-a asumat sarcina de a da o versiune armeană, Ղարաբաղի աստղագետը կամ Շուշիի բերդի հիմնարկությունը 1752-ին,  a fost scriitorul armean clasic Raffi (Hacob Melik-Hacobian, 1835-88), un gigant al literaturii armene din secolul XIX. Raffi considera că Astrologul din Karabagheste o lucrare literară importantă, deoarece aruncă lumină asupra istoriei sociale și realităților vieții armene din Caucaz. Traducerea armeană a cărții a apărut mai întâi ca foileton în periodicul „Mșac” (Cultivatorul) din Tbilisi în 1882, după care, în același an, s-a publicat prima ediție în volum. Ulterior, a fost publicată ca supliment într-o carte alături de importantul studiu istoric al lui Raffi despre melicii din Karabagh, intitulat Khamsayi Melikutyunneră (Cele cinci melikate), și de Gaghtnik Gharabaghi (Secretul Karabaghului) a lui Apres Becnazarian. Alte două ediții ale Astrologului din Karabagh în armeană au fost publicate la Viena, Austria (1906) și la Alexandria, Egipt (1937), iar recent a apărut o nouă ediție a originalului rus la Erevan, Armenia (1993).

Ediția engleză, The Astrologer of Karabagh or the Establishment of the Fortress of Shushi 1752: A Transcaucasian Historical Novel, a fost publicată de Armenian Cultural Foundation din Arlington, Massachusetts (SUA) în 2012, pe baza traducerii din rusă efectuate de Artashes Emin. Ea a beneficiat de redactarea competentă și scrupuloasă a lui Ara Ghazarians, directorul fundației (detalii despre fundație pot fi găsite în recenzia la o altă apariție editorială a acesteia, Președintele Calvin Coolidge și covorul orfanilor armeni de Dr. Hagop Martin Deranian, în „Ararat” 5-6/martie 2020). Ara Ghazarians semnează și o Introducere erudită (această recenzie a preluat, cu abrevieri și cu mici modificări, textul ei din traducerea în română a volumului, aflată în pregătire editorială), precum și substanțiale și minuțioase Note explicative de mare utilitate documentară la noțiuni și situații menționate în carte. O Bibliografie cvasi-completă a lucrărilor lui Platon P. Zubov întregește la fel de util și de riguros ediția engleză, care face accesibil necunoscătorilor – din păcate foarte numeroși – un subiect dureros de arzător pentru istoria armeană trecută și contemporană.

Sergiu SELIAN

  •  
  •  

One Response to NOTE DE LECTOR | Platon P. Zubov : Astrologul din Karabagh

  1. Pingback: ARA GHAZARIANS : Note despre ?u?i | araratonline.com

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *