NOTE DE LECTOR / Pinar Selek : Pentru că sunt armeni

            Pinar Selek (n. 1971, Istanbul) este sociologă, militantă feministă și pacifistă de origine turcă, fondatoare a asociației pentru apărarea drepturilor omului Amargi. După absolvirea liceului de limbă franceză Notre Dame de Sion din Istanbul, a urmat cursurile Facultății de sociologie a Universității de artă Minar Sinan din același oraș. Activitatea și lucrările ei au ca obiect drepturile minorităților, ca atare fiind prohibite în Turcia. Mama ei era farmacistă, iar tatăl – avocat implicat în apărarea drepturilor omului. Bunicul ei, un pionier al stângii revoluționare, fusese arestat și întemnițat timp de cinci ani după lovitura militară din 1980. La 7 martie 2014, Pinar a obținut doctoratul în științe politice la Strasbourg, cu o teză despre transsexuali și despre travestiți. Când, la 27 de ani, în cadrul unui amplu proiect de colectare a folclorului, a lucrat cu 60 de naratori kurzi, a fost arestată, torturată, dar a refuzat să divulge numele celor abordați. Atunci, i s-a adus acuzația că la 9 iulie 1998 ar fi pus o bombă care a explodat în piața de mirodenii, făcând șapte victime și rănind peste o sută de alte persoane. În ciuda rapoartelor experților, că nu fusese vorba de o bombă, ci de o explozie accidentală, probabil dintr-o scurgere de gaze, Pinar a fost condamnată la doi ani închisoare. După ce a fost achitată în 2006 și în 2008, datorită apelurilor făcute de sora sa, avocat, al doilea apel al acesteia avea să fie respins la Curtea de casație. Pinarei nu i-a rămas decât să-și părăsească țara, plecând mai întâi în Germania, iar apoi obținând statutul de refugiat politic în Franța, unde în prezent face studii în Lyon. A treia achitare, la 9 februarie 2011, a fost respinsă și ea la intervenția procurorului, iar la 24 ianuarie 2013, tribunalul nr. 12 din Istanbul și-a anulat propria decizie de achitare și a dat sentința de condamnare la închisoare pe viață. La 11 iunie 2014, avocații Pinarei au obținut anularea condamnării. A urmat, la 19 decembrie 2014, o nouă achitare, apoi bineînțeles un nou apel, de data aceasta la Curtea Supremă; după respingerea apelului, avocații au declarat că vor înainta cazul la Curtea europeană pentru drepturile omului.

            Pinar Selek este autoarea unui roman, La maison du Bosphore (Editura Liana Levi, 2013). La aceeași editură, în colecția „Opinion” și în traducerea lui Ali Terzioğlu, în 2015 i-a apărut eseul Parce qu’ils sont arméniens (Pentru că sunt armeni), publicat apoi, în februarie 2015, și în armeană, la Erevan, sub auspiciile fundației Prunus Armenica a familiei Pamokdjian și lansat în octombrie 2015 în prezența autoarei. Este nu o scriere analitică, ci – așa cum precizează însăși autoarea – o confesiune autobiografică asupra felului în care ea a descoperit Chestiunea armeană într-o Turcie încremenită în negaționism și în autoritarism, unde a fi armean înseamnă a fi diferit, cumva aparte de restul comunității, pasaje ale lucrării fiind fragmente din articole publicate în turcă. Cartea reprezintă parcursul Pinarei care, în căutarea răspunsului la întrebările „Cine sunt armenii? Ce s-a întâmplat cu ei?”, a aflat cum negarea Genocidului penetrase toate straturile societății turce. „Voiam adesea să strig ceea ce înțelegeam puțin câte puțin, dar inima mea nu știe să strige în franceză”, scrie ea.

            Încă din copilărie, Pinar a fost nevoită să afle de ce mama ei se adresa unor cliente cu apelativul madame în loc de hanım. Iar răspunsul se găsește în titlul cărții ei modeste ca dimensiuni, dar dramatice în conținut, de un dramatism nu patetic, ci acuzator, de vreme ce face rechizitoriul întregii societăți turce. Astfel, autoarea a fost indignată când, la 14 aprilie 2003, ministrul educației naționale a emis o circulară adresată directorilor de școli primare, pentru organizarea unor dezbateri menite să conchidă că Turcia nu și-a exterminat niciodată minoritățile: elevii aveau să fie obligați să compună lucrări pe tema „Revelarea adevărului împotriva minciunilor armenești”. Sub presiunea opiniei publice, circulara n-a mai fost aplicată în școli.

            Ca elevă, Pinar a refuzat ca, în fiecare luni dimineață și în fiecare vineri după-amiază, să cânte cu colegii săi imnul national care clamează „Fericit cel ce își spune turc!”. Până și copiilor li se impunea să repete discursul absurd al regimului militar: turcii au mulți dușmani – teroriști, comuniști, armeni; democrații erau declarați comuniști, toți comuniștii – armeni, toți armenii – teroriști. Armeanul este inamicul etern al turcului: el înseamnă complotist, colaboraționist, trădător, asasin. Curând, fata a devenit conștientă de ceea ce îi spunea mama sa: cele scrise în manual sunt minciuni, armenii nu pot fi dușmanii dinăuntru, pentru că ei nu fac prostii. „Eram martoră.” Și încă o denominare, la auzul căreia copila se înfioară: armenii sunt „rămășițele sabiei”; asta îi sugerează trupuri goale, dezmembrate, carcase, organe, dar și mâna care ține sabia, fiindcă animalele n-au nevoie de sabie, asta e arma omului și a masacrelor.

            Mai târziu, Pinar începe să priceapă că a fi armean în Turcia înseamnă a fi redus la tăcere, a deveni invizibil pentru a fi tolerat, deși toleranța nu e garantată. Pentru statul national turc, fondat pe ruinele Genocidului, Chestiunea armeană nu ține de memorie și nici de iertare. În „epopeea” fondării republicii, armenii reprezintă dușmanul, de aceea supraviețuitorii trebuie să se ascundă ca gândacii. Asta e proba supunerii față de stăpân. A fi armean în Turcia înseamnă să umbli fără să te revolți pe străzi botezate cu numele guvernanților răspunzători de Genocid, să pronunți numele lor când dai o adresă; înseamnă să eviți de a vorbi cu glas tare pe stradă, să te faci că nu auzi insultele, să-ți disimulezi propria existență.

            Cum în manuale nu se suflă un cuvânt despre armeni, rezultă că nu mai are cine să ceară dreptate sau despăgubire. Armenii nu mai sunt decât o componentă a națiunii fondate pe eliminarea creștinilor și pe imigrarea musulmanilor din Balcani și din Caucaz, elementul constitutiv ale statului national și al coeziunii sociale fiind Islamul. Pe bună dreptate afirma fără ocol Mustafa Kemal zis și Atatürk: „Națiunea pe care vrem s-o apărăm este compusă din diferite comunități musulmane”. De aici până la a se bate cu pumnul în piept – „Fericit cel ce își spune turc!” – e doar un pas.

            În iulie 1998, Pinar Selek este întemnițată. Persecutată, ea, turcoaica get-beget, începe să se simtă armeancă. La doi ani după ce, în 2000, va fi ieșit din închisoare, participă la o consfătuire în Antakya, laolaltă cu feministe, militanți de stânga, kurzi, alevii, arabi, sindicaliști, studenți. La insistențele ei, se organizează o excursie la Vakıf, pe muntele Musa, cuibul de rezistență a armenilor în Primul Război Mondial, despre care citise în romanul lui Franz Werfel. Acolo, pentru că sunt întâmpinați cu reținere, ghizii conchid că au de-a face cu oameni suspicioși, ceea ce pe Pinar o face să se simtă ca în anii de școală și să se îndepărteze de grup.

            Într-o discuție cu armeanul Agop, autoarea află o opinie autocritică: este imposibil ca armenii să se constituie într-o națiune, fiindcă nici măcar nu-și vorbesc limba lor: cei din Paris vorbesc franceza, cei din Istanbul – turca, cei din Diyarbakır – kurda; kurzii, în schimb, au știut să-și conserve limba și trăiesc împreună pe același teritoriu…

După voiajul la Antakya, sociologa a înțeles – după atitudinea negativă a colegilor săi militanți față de armeni, pe care aceia îi considerau suspicioși și autoizolați și le reproșau că nu-și vorbesc limba maternă – că până și cei de stânga înclinau spre negarea Genocidului, pentru că în materie de purificare etnică erau privați de amintirea fondatorilor nemusulmani ai statului, întrucât aceia fuseseră turcizați. Dar nu puciștii au fost cei care au insuflat ura față de armeni; ziarele de dreapta ale anilor 1970 susțineau că armenii voiau să distrugă republica prin mâna mișcării de stânga. Pentru a nu atrage neplăceri asupra familiilor lor și pentru a proteja mișcarea, armenii de stânga își schimbau numele, ceea ce nu era totuna cu negarea identității etnice. Nu numai statul a fost răspunzător de această experiență dramatică, deoarece organizațiile de stânga pe care armenii le protejau nu cereau dreptate pentru armeni, în timp ce armenii nu voiau ca proletarii să fie divizați pe criterii entice în turci, kurzi, armeni etc. Bravo! – este comentariul sarcastic al autoarei.

La scurtă vreme de la ieșirea din detenție, Pinar Selek îl cunoaște pe Hrant Dink și prietenia lor va dăinui până la asasinarea ziaristului armean în 2007. Dink – scrie militanta – refuza autoritatea Patriarhului armean de Constantinopol și își afirma poziția laică, în ciuda faptului că armenii erau considerați o minoritate religioasă și ca atare numai patriarhia era recunoscută ca reprezentantă a lor. La 5 aprile 1996 a început să apară „Agos”, săptămânalul bilingv al lui Dink, care năzuia să strângă la un loc intelectuali și ziariști armeni și nearmeni, o tendință nouă în Turcia. Mai mult, Dink a lansat întrebarea majoră „Unde sunt armenii?”, referindu-se la supraviețuitorii Genocidului, care fuseseră asimilați prin convertire la Islam, și astfel s-a declanșat un proces masiv de recuperare a identității. Se pare că ziaristului i-a fost fatală devoalarea identității armenești a Sabihei Gökçen, aviatoare celebră, fiică adoptivă a lui Atatürk, drept care supoziția doar preluată de el a fost considerată o blasfemie, fiindcă – explică Selek – în Turcia statul este o entitate sacră, mai presus de Dumnezeu, clădindu-și și consolidându-și puterea prin mijlocirea unui vocabular mitologico-religios care interzice dezbaterea.

La moartea lui Dink, o mulțime de 300.000 de manifestanți a scandat: „Noi toți suntem armeni! Noi toți suntem Hrant Dink!” și era pentru prima oară de la Genocid încoace că tinerii armeni se integrau într-o mișcare lansată de o mână de militanți, pentru a sparge tăcerea seculară. Era pentru prima oară în istoria Turciei că oamenii se adunau pentru cauza unui armean. Autoarea propune ca străzile care poartă nume de călăi să fie rebotezate Hrant Dink.

În fața stării de fapt actuale, sociologa turcă e lucidă: „Am înțeles. Am mărturisit. Și mai departe? Mărturia mea nu-i face pe cei dispăruți să revină. Peste un milion și jumătate de armeni au murit în 1915. Ei nu învie. Cei care au scăpat sunt răspândiți în cele patru colțuri ale lumii. Descendenții care trăiesc pe ospitaliere tărâmuri străine nu se vor reuni în ținuturile strămoșești. Răzbunarea, violența, iertarea, nimic, absolut nimic nu poate schimba această teribilă realitate.” Totuși, spațiul militant din Turcia, continuă Pinar Selek, lasă loc speranței, căci pe acolo intră aerul și lumina, prin pluralitatea manifestărilor episodice, din care poate rezulta  un proiect comun de dreptate pentru armeni, de recunoaștere a suferinței lor. Cel mai tonic în această confesiune, în aceste afirmații, este faptul că ele provin de la o persoană de etnie turcă din cadrul societății de azi a Turciei.

Sergiu Selian

by Sergiu Selian