Sergiu Selian

NOTE DE LECTOR | Michelle Tusan : Imperiul Britanic și Genocidul armenilor

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Michelle Elizabeth Tusan (n. 1971), de origine britanică, este profesor de istorie la University of Nevada din Las Vegas, unde predă umanitarism și drepturile omului; anterior, predase la Stanford University din California. Are doctorat obținut în 1999 la University of California din Berkeley. Studiază și predă relația dintre geopolitică, drepturile omului și cultură. Printre altele, a scris cartea Smyrna’s Ashes: Humanitarianism, Genocide and the Birth of the Middle East (2012) și a publicat în „American Historical Review” articolul Crimes against humanity: Human rights, the British Empire and the origins of the response to the Armenian Genocide. Este coautoarea manualului Britain since 1688: A nation in the world.

Cea mai recentă lucrare a sa, editată în 2017 de I. B. Tauris la Londra și la New York și sponsorizată de Dolores Zohrab Liebmann Fund*, este The British Empire and the Armenian Genocide, cu subtitlul Humanitarianism and Imperial Politics from Gladstone to Churchill. Conform înseși autoarei, este o carte „pentru generația care își amintește de cei care nu pot s-o facă”. Pe baza unor materiale de arhivă necercetate până la ea, Tusan explorează felul în care Chestiunea armeană a devenit una dintre cele mai populare cauze umanitare în societatea britanică, implicând politicieni, filantropi, ziariști. De asemenea, autoarea evidențiază tentativele britanice de a opri violența și de a-i judeca pe cei vinovați de crime. Liberalii britanici au considerat Chestiunea armeană o întrupare a idealurilor umanitare îmbrățișate de fostul prim-ministru W. E. Gladstone, iar conservatorii, prin W. Churchill, au adoptat-o ca pe un caz de jurisprudență pentru Imperiul Britanic. Tusan deschide o perspectivă nouă asupra Genocidului, făcând lumină asupra uneia dintre primele campanii umanitare internaționale.

Studiu competent și profund privind rolul britanicilor în modelarea discursului umanitarist despre genocid, cartea este utilă pentru înțelegerea implicațiilor justiției în drepturile omului înainte de Primul Război Mondial. Ea relatează modul în care Marea Britanie a răspuns la diferitele faze de violență împotriva armenilor din Imperiul Otoman, evaluând pentru prima oară contribuția britanicilor la modelarea globală a umanitarismului, ca răspuns la violența în masă din secolul XX. Se conturează, astfel, eșecul unei mari puteri hegemonice de a-și îndeplini datoria morală prin judecarea făptașilor unui caz clasic de genocid în epoca modernă. Este reliefată neputința comunității internaționale din secolele XX-XXI de a stopa un genocid prin intervenții umanitare și legale. Totodată, scrierea aruncă o lumină nouă asupra problemei negării și uitării Genocidului armenilor dintr-o perspectivă a moștenirii imperialiste și coloniale.

Tusan a făcut investigații în presa britanică în care numărul articolelor privitoare la masacrele hamidiene din 1894-96 scăzuse de la peste 1.200 în 1896 la sub o sută în 1901. Ea își începe lucrarea abrupt, cu relatarea arestării din 24 aprilie 1915 a intelectualilor armeni din Constantinopol, pentru ca imediat apoi să menționeze Marea Britanie ca semnatară a demascării internaționale a faptelor din Imperiul Otoman drept crime împotriva umanității. Nimeni nu-și imagina – scrie autoarea – că masacrele hamidiene aveau să ducă la un plan de eliminare din stat a minorităților creștine, a căror poziție devenise, totuși, precară după accentuarea naționalismului turc la sfârșitul secolului XIX odată cu lansarea devizei „Turcia pentru turci”. În Marea Britanie, în perioada victoriană, Chestiunea armeană a fost una dintre cele mai proeminente cauze umanitare, alături de cazul regimului brutal al regelui belgian Leopold II în Congo. Cel care a ridicat problema dacă Marea Britanie ar trebui să intervină în sprijinul minorităților persecutate din Imperiul Otoman a fost Gladstone, care a făcut apel la poporul britanic să se angajeze moralmente în această problemă otomană. Ziarul „The Times” a numit acțiunea lui „cruciadă umanitară în folosul armenilor”. În septembrie 1896, Gladstone a rostit ultimul său discurs public în Parlament, cerând Europei să-și impună voința după masacrarea armenilor. Lista ultimei pagini din jurnalul lui de priorități cotidiene începea cu „Chestiunea armeană”.În 1898, când a murit, pe picioarele lui a fost așternută batista roșie de mătase primită ca gratitudine de la suporterii săi armeni.

Capitolul al doilea, Noua diplomație, se apleacă asupra politicii guvernului Disraeli, care a semnat Tratatul de la Berlin în 1878, astfel extinzându-se responsabilitatea Marii Britanii în protejarea creștinilor din Imperiul Otoman, inclusiv prin promovarea „reformei administrative din Armenia”. Politica ambasadorului britanic la Constantinopol, Henry Layard, a fost aceea de a exercita o influență britanică asupra Imperiului Otoman, printre altele încurajând instituțiile conduse de misionari pentru instruirea minorităților creștine, ca Robert College. A existat și o diplomație filantropică, în care s-a remarcat Lady Emily Strangford: scriitoare calificată ca infirmieră, înarmată doar cu un dicționar de limbă turcă, ea și-a pus conexiunile în valoare pentru a oferi ajutor creștinilor din Bulgaria și din Imperiul Otoman. Ca ea și ca Layard, consulul britanic din Erzurum, William Everett, a facilitat acordarea de ajutor umanitar pentru armenii din estul Anatoliei. Ei au devenit elemente centrale în activitatea filantropică britanică prin distribuirea de fonduri administrative. Pogromurile din 1894-96 și din 1909 au arătat că diplomația umanitară și-a avut limitele sale, pentru că Imperiul Otoman nu s-a lăsat inclus în sfera de influență a Marii Britanii, ci s-a aliat cu Germania. Masacrele hamidiene și criza armeană au dezvăluit diferențele de viziuni din Marea Britanie asupra rolului acesteia în lume. Ziariștii au fost cei care au îmbrățișat idealul umanitarist punând Chestiunea armeană în fața publicului. Atitudinea lor provenea de la presa antisclavagistă din secolele XVIII-XIX.

Chestiunea armeană avea să se estompeze ca aspect definitoriu al relațiilor britanico-otomane. În cursul măcelului din Adana în 1909, britanicii s-au limitat să trimită vase de război în trei porturi din Marea Mediterană abia la sfârșitul lui aprilie și atunci în misiune umanitară; de altfel, niciunul dintre vasele Franței, SUA, Italiei, Austriei, Germaniei, ancorate în regiune, nu a intervenit pentru a opri masacrarea armenilor.

După cele două războaie balcanice din 1912-13, în urma cărora otomanii au fost siliți să se retragă din estul Europei, Comitetul balcanic din Marea Britanie, care inițial acționase în favoarea minorităților creștine din Imperiul Otoman, dar fusese criticat după măcelul din Adana, s-a arătat interesat în procesul de pacificare. Atenția membrilor lui s-a îndreptat spre Armenia. Șeful unui comitet nou-format, British Armenia Committee, Aneurin Williams, împreună cu parlamentari britanici și cu reprezentanți armeni, a făcut presiuni asupra guvernului britanic ca să fie pus în aplicare Tratatul de la Berlin. Comitetul a actualizat problema reformelor administrative armenești, care constau în unificarea provinciilor dominate de armeni sub un guvernator creștin, crearea unui consiliu administrativ mixt musulmano-creștin, legalizarea folosirii limbii armene ca limbă oficială, stabilirea de școli comunitare și o reformă agrară.

La izbucnirea războiului din 1914, ajutorarea armenilor a fost un argument puternic pentru participarea Marii Britanii la ostilități împotriva Imperiului Otoman, ca justificare fiind Tratatul de la Berlin. Confruntate cu existența victimelor războiului, Marea Britanie și SUA au făcut imposibilă ignorarea masacrelor armenești. Niciun alt document n-a expus mai clar cazul armenilor supuși unei crime în masă ca raportul prezentat în Parlamentul Britanic în octombrie 1916, The Treatment of Armenians in the Ottoman Empire, 1915-1916, un volum de 733 pagini cu rapoarte, scrisori, mesaje, relatări, care confirmau atrocitățile turcești. Iar discursul lui James Bryce în Parlament la 6 octombrie 1915 deschisese drum pentru o prezentare oficială a acestei Cărți Albastre. Lord Bryce a argumentat că masacrele aveau un caracter mai curând politic decât religios: „N-a existat vreo fervoare musulmană împotriva armenilor creștini. Totul a fost executat din voința guvernanților, nu din fanatism religios, ci pur și simplu fiindcă ei doreau, din rațiuni exclusiv politice, să scape de elementul nemusulman care împiedica omogenizarea imperiului și constituia un factor care nu întotdeauna putea fi supus opresiunii.”

După război, Armenian Fund din Marea Britanie a trecut la activitatea umanitară de ajutorare a armenilor, colectând bani pentru refugiați și pentru orfani, așa cum făcea Near East Relief în SUA. The Friends Mission, în Constantinopol, administrată de British Quakers, a acționat de asemenea pentru ajutoarea armenilor din Turcia. O coordonare a eforturilor britanice și americane a făcut mai eficientă activitatea numeroaselor misiuni militare și a Crucii Roșii în Anatolia.

Marea Britanie a fost implicată și în activitatea tribunalelor de judecare a crimelor de război, care a inclus condamnarea celor vinovați de comiterea Genocidului armenilor. Este analizat, în carte, conceptul Realpolitik adoptat de Churchill în raport cu autoritățile turce: acesta a pledat pentru înființarea unei Curți Supreme Europene pentru judecarea celor care violau Declarația universală a drepturilor omului. Ar fi prea ușor să se conchidă – scrie autoarea – că Genocidul armenilor a căzut victimă oportunității politice și uitat ca una dintre nefericitele victime ale Războiului Total.

Sergiu SELIAN

_________________

* Dolores Zohrab Liebmann (1896-1991) a fost fiica reputatului jurist, parlamentar, scriitor armean Krikor Zohrab din Constantinopol, ucis cu bestialitate în 1915 în cursul Genocidului. Împreună cu mama și cu sora sa Hermine, ea a fugit în Europa via România și Austria, stabilindu-se la Paris, unde ele s-au reunit cu frații săi, Aram și Levon. După moartea mamei, Dolores s-a mutat în România, unde în 1932 s-a măritat cu afaceristul american de origine iudaică Henry Liebmann și apoi cuplul s-a mutat în SUA. În 1934, ea a obținut cetățenia americană, iar în 1950, după moartea soțului său, s-a dedicat activității de caritate în domeniile învățământului și cercetării, având o fundație care acorda burse studențești. A înființat bursa Krikor și Clara Zohrab la Columbia University, iar în 1987 Centrul Krikor și Clara Zohrab în New York, inaugurat de Patriarhul Suprem Vazghen I și de arhiepiscopul Torkom Manukian, pe atunci primatul diocezei de est a Bisericii Armene din SUA (ulterior, Patriarh de Ierusalim). Catolicosul Vazghen i-a conferit fiicei lui Zohrab medalia Nerses Șnorhali, instituită de Patriarhia de la Edjmiațin pentru activitate prodigioasă în folosul instituțiilor religioase armenești. Fundația Dolores Zohrab Liebmann a fost înființată după moartea titularei.

  •  
  •  

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *