Sergiu Selian

NOTE DE LECTOR / Merrill D. Peterson : „Armeni înfometați”

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Merrill Daniel Peterson (1921-2009) a fost istoric nord-american. Fiu de predicator baptist, absolvent al Universității Kansas, doctor în istorie la Universitatea Harvard, el a predat istoria la Universitatea Virginia, unde l-a succedat la catedră pe profesorul Dumas Malone, biograf al președintelui american Thomas Jefferson. Ulterior, Peterson a fost profesor de istorie la fundația cu numele aceluiași președinte. De-acum, obiectul statornic al studiilor sale avea să fie Jefferson, căruia el i-a închinat câteva dintre lucrările sale, de asemenea a fost redactorul volumului de scrieri alese ale lui Jefferson din ediția Library of America. A mai scris monografii consacrate președinților americani Abraham Lincoln și Woodrow Wilson. A fost deținător al Premiului Bancroft pe 1961 (acordat de Columbia University pentru o carte despre diplomația sau istoria americană, recte despre Jefferson) și al unei burse Guggenheim, de asemenea a fost finalist al Premiului Pulitzer pe anul 1995.

În 1997, Merrill D. Peterson a călătorit în Armenia, ca membru al formației de voluntari Peace Corps. Era primul lui contact personal cu armenii despre care auzise întâia oară în copilărie de fiecare dată când mama lui îl admonesta: „Nu lăsa nimic în farfurie! Gândește-te la armenii înfometați!”. Deși participarea sa la misiunea voluntară – unde, ca sursă de documentare, a fost însoțit de o carte, Black Dog of Fate de Peter Balakian (1997, Câinele negru al destinului) – n-a durat mult, el îmbolnăvindu-se și fiind expediat acasă, totuși acea scurtă și prematur încheiată vizită a dat rezultate concrete. Mai întâi, Peterson a publicat în „Virginia Quarterly Review” articolul Primele șase săptămâni în Peace Corps. Cum, pe de altă parte, istoricul american era atunci preocupat de problematica Holocaustului și totodată luase cunoștință de fenomenul refugiaților din epoca Primului Război Mondial, în mod inerent el a devenit interesat de Genocidul armenilor. Consecința a fost o carte al cărei titlu apare între ghilimele fiindcă o citează pe mama autorului, „Starving Armenians”, iar subtitlul este mai lămuritor: America and the Armenian Genocide, 1915-1930 and after. Editată în 2004 de University of Virginia Press, scrierea lui Peterson explorează reacția SUA la violențele comise asupra populației armene din Imperiul Otoman, ridicând problema dacă moralitatea și umanitarismul trebuie să facă parte din agenda diplomatică și din politica externă americană. Dincolo de această dilemă, însă, a funcționat sistemul caritabil al organizațiilor de binefacere.

Ca arhetip (sau poate ca excepție) pentru atitudinea americană, autorul propune un Prolog: Povestea ambasadorului Henry Morgenthau la Constantinopol, care s-a făcut apărătorul armenilor opresați și chiar a lăsat o mărturie scrisă a experienței sale, suficient de cunoscută pentru a nu mai fi detaliată aici. Interesantă este doar împrejurarea că, nou-alesul președinte Wilson propunându-i lui Morgenthau postul de ambasador, fostul său responsabil financiar în campania electorală, după un inițial refuz pentru că își dorise o slujbă ministerială în finanțe ori în comerț, a urmat sfatul de a accepta, primit de la ambasadorul SUA la Paris și de la rabinul sinagogii sale din New York. Încă de la primele întâlniri cu membrii triumviratului diriguitor al Junilor Turci, noul ambasador află de la ministrul de interne Talaat cele trei considerente pentru făptuirea Genocidului, expuse cu cinism și cu ipocrizie, răstălmăcindu-se realitatea: armenii s-au îmbogățit pe seama turcilor, ei sunt hotărâți să-i domine pe turci și să-și facă propriul lor stat, îi încurajează deschis pe inamicii turcilor.

Demne de remarcat sunt demersurile făcute de Morgenthau la Washington pentru a se organiza ajutorarea materială a armenilor. Datorită intervenției sale, la 16 septembrie 1915, în biroul din New York al afaceristului filantrop Cleveland H. Dodge, s-a decis înființarea organizației Armenian Relief Committee, sub conducerea lui James Levi Barton, secretarul din Boston al Biroului american al împuterniciților pentru misiuni în străinătate, instituție care în 1900 avea 300 de misionari lucrând în 162 de misiuni din 21 de centrale, majoritatea dotate cu spitale.

În aceeași ordine a fățărniciei otomane, deportarea armenilor a fost oficializată în termeni falși intenționați să înșele vigilența populației, mascându-se caracterul decimator al exilului. În condițiile în care Genocidul era însoțit de cenzurarea știrilor, proclamația celor cinci puncte impuse armenilor a fost scoasă clandestin din țară de americanca Eleanor Franklin Egan și apoi publicată în „Saturday Evening Post” din 5 februarie 1916, spre știința străinătății: armenii, cu excepția bolnavilor, sunt obligați să părăsească în cinci zile localitatea lor de reședință, escortați de jandarmi; ei pot transporta bunuri mobile, dar nu își pot vinde proprietățile „pentru că exilul este temporar”; li se promite siguranța comportamentului însoțitorilor; nu vor fi molestați pe parcurs; orice tentativă de evadare sau de împotrivire este interzisă. Cum au fost respectate aceste măsuri rezultă din orice relatare post-factum a martorilor și a supraviețuitorilor.

Narând derularea Genocidului, autorul acordă un spațiu generos ororilor petrecute în Cilicia, despre care afirmă că au fost cele mai rele din cursul Genocidului, oprindu-se la situația din Alep și la luptele de autoapărare din Urfa și de pe muntele Musa.

În timp ce, în 1917, SUA a declarat război Germaniei, dar a rămas neutră față de Imperiul Otoman, American Committee for Armenian and Syrian Relief, care prin decizia din 1919 a Congresului SUA a devenit Near East Relief, și-a desfășurat activitatea căreia îi era menită: furnizare de alimente, de medicamente, de îmbrăcăminte și de alte lucruri necesare populației private de aceste bunuri esențiale. Capitolul Near East Relief în timp de război și de pace relatează cu documentată minuțiozitate și cu impecabilă obiectivitate operațiile implicate. În acest context, se detașează eforturile și eșecurile președintelui Wilson de a restaura istoria și dreptatea pentru armeni, din păcate fără succes: „Când războiul se va fi încheiat, vor exista două ținuturi care nu se vor întoarce nicicând la epoca mahomedană: unul este Armenia creștină și celălalt este Palestina iudaică”.

În 1920, NER a operat în trei zone geografice: Constantinopolul și Anatolia, Siria și Levantul, Caucazul. Aceasta din urmă era cea mai mare, fiind divizată în opt districte, principalele fiind cele din Erevan, Kars și Alexandrapol, dotate printre altele cu 81 de orfelinate pentru 20.000 de orfani, 43 de spitale cu 5.500 de paturi și 58 de clinici. Cei 20.000 de refugiați adulți și 55.000 de copii cazați în campinguri, în barăci etc primeau porții de mâncare, iar copiii fie că erau școlarizați, fie că lucrau în locuri de muncă ale NER.

În mod cronologic și logic, intră în scenă Mustafa Kemal cu programul său personal de turcizare și de emancipare, ca o addenda la năpasta antebelică. Noul capitol istoric neotoman sau neo-otoman, însă tot turanic, este tratat de autorul cărții cu aceeași atenție și cu același criticism subordonat adevărului istoric. Cât privește NER, în 1924 se formase un Conservation Committee cu rolul de a transfera altor factori responsabilitatea ajutorării și a reconstrucției în acea parte a lumii. La 1 iulie 1929, corporația avea un milion de dolari la dispoziție, dar, când 30 de membri ai personalului NER au fost arestați și câțiva chiar împușcați, singura opțiune viabilă a fost retragerea din acele locuri. NER a fost substituit cu Near East Foundation, care a avut proiecte educative în zonele rurale, dar puțini armeni mai rămăseseră ca să beneficieze de ele.

Epilogul intitulat O cronică a armenilor din America trece în revistă formarea comunității armene din SUA, destinul unora dintre membrii acesteia, precum și evoluția Chestiunii armene în epoca modernă, în prisma activității armenilor americani, inclusiv același Peter Balakian, cu care Peterson călătorise prima oară în Armenia și din care citează o poezie, Istoria Armeniei; cu ea se deschide volumul de poezii Sad Days of Light (1983, Tristele zile ale luminii) și ea este inclusă în Câinele negru al destinului. Ultima mențiune a cărții și una dintre puținele reparații obținute de armeni este decizia firmei de asigurări New York Life Insurance Company, aceea de a plăti zece milioane de dolari urmașilor victimelor asigurate, în urma solicitării făcute timp de o viață de un client în vârstă de 85 de ani…

Sergiu SELIAN

  •  
  •  

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *