NOTE DE LECTOR / Mark Mustian : Jandarmul

Mark T. Mustian (n. 1959) este de profesie avocat, absolvent în drept al Universității din Florida (SUA), și locuiește și activează în Tallahassee (Florida), unde a crescut, născut fiind într-o altă localitate din același stat, Panama City. În 2003, a fost ales temporar city commissioner, adică membru într-un corp legislativ de conducere a unei localități („am candidat într-un moment de sminteală“ – conform mărturisirii sale). Este șeful unei acțiuni naționale de conectare a cititorilor și a scriitorilor la lutheranism, numită Lutheran Readers Project. Are scrieri publicate în revistele „Standard Magazine“, „The Green Hills Literary Lantern“, „Opium Magazine“, „SNReview“ și altele. Este autorul romanelor The Return (2000) și The Gendarme (2010). Acesta din urmă a fost distins cu Florida Gold Book Award, a fost finalist pentru Dayton International Literary Peace Prize și s-a aflat în ultima selecție pentru Saroyan International Prize for writing.

Jandarmul face o breșă în literatura de ficțiune inspirată de Genocidul armean: cartea este centrată nu pe avatarurile vreunei victime, ci pe memoriile unui… torționar, ca atare faptele petrecute în cursul deportărilor sunt expuse din unghiul de vedere al unei persoane care a făcut parte din corpul de pază a familiilor dizlocate și purtate prin deșert. Jandarmul titular este turcul Ahmet Khan care, la vârsta de 92 de ani, trăind în SUA, se trezește într-o zi de aprilie 1990 într-un pat de spital, internat în urma unei crize provocate de o tumoare pe creier. El se numește acum Emmett Conn, nume pe care și-l luase în Anglia, unde ajunsese în cursul primului război mondial, după ce fusese recuperat, rănit fiind, de pe câmpul de luptă, luat drept un militar britanic, confuzie cauzată de starea mizerabilă a uniformei sale de nerecunoscut. În spitalul militar din Southampton, unde fusese adus la 23 septembrie 1915, fiind evacuat la 29 august în urma bătăliei de la Çanakkale (Gallipoli), infirmiera care-l îngrijea, Carol, avea să se îndrăgostească de el și cei doi, după ce se căsătoriseră, se mutaseră în SUA, de unde era originară Carol.

Acum, în spitalul din Wadesboro (Georgia), turcul americanizat are coșmaruri care-i readuc în memorie frânturi și imagini din timpul Genocidului. Ele se juxtapun treptat ca fragmentele unui mozaic și astfel se alcătuiește trecutul lui Khan, legat și determinat de evenimentele din acei ani. Narațiunea urmează acest fir epic al memoriei recuperate, alternând revenirea la viață a bătrânului de astăzi cu partea de vină a jandarmului de odinioară. Încă de la început, amintirile care se ridică la suprafață se conturează distinct într-un tablou cu estimare critică: „Ei sunt cu toții superiori, armenii ăștia, atât de predispuși la bunăvoință, fuduli de educația lor, cu spirit de clan și zgârciți, venerându-l pe Dumnezeul lor în bisericuțele lor rotunde. Mai buni decât noi – am auzit un deportat, acum mort, pretinzând că imperiul avea să piară fără bancherii, avocații, comercianții și afaceriștii armeni. Dacă armenii sunt așa de isteți și turcii așa de proști, cum se face că s-a ajuns la situația asta? Puterea e cea care dictează, exact ca în natură sau ca într-o bătălie.“

Printre armenii strămutați din Harput/Kharpert, pe care Ahmet și ceilalți jandarmi din subordinea lui îi mână prin deșert, se află o fată de 14 ani, Araxie Marashlian (ortografierea anglofonă a numelor aparține autorului). După o tentativă nereușită de viol a lui Ahmet, urmată de intenția nefinalizată de a o sugruma, între cei doi se înfiripează o bizară relație de apropiere, care se dezvoltă în afecțiune reciprocă. Jandarmul va avea grijă de victima sa, o va proteja chiar în pofida reacției ostile și agresive a unui camarad, iar după ce caravana deportaților ajunge la Alep, dintre cei 2.000 care porniseră inițial rămânând doar 65, Ahmet își părăsește funcția, Araxie începe să lucreze la un spital și ei continuă să se întâlnească sporadic, până ce turcul este depistat ca dezertor și trimis pe front.

Odată reconstituit trecutul din crâmpeiele de amintiri provocate posibil de o remușcare tardivă, Emmett cel de astăzi își propune s-o găsească pe Araxie. Cu ajutorul unui amic, el depistează adresa celei care acum e Araxie Marashlian-Merguerian, în New York, și, evadând din spitalul de psihiatrie în care între timp fusese internat, face o călătorie aventuroasă, la capătul căreia o întâlnește nu pe Araxie, ci pe nepoata acesteia, Augustine, orfană căreia îi murise mama cu o lună în urmă. De la ea, Emmett, al cărui nume real nepoata i-l știe, află că Araxie presimțise venirea lui și îl așteptase, considerându-l salvatorul ei. Iar restul poveștii sale, de la Alep până la New York, Araxie are să i-l spună ea însăși, într-un monolog imaginar. Ceea ce este de-a dreptul șocant pentru Ahmet e revelația originii ei: Araxie n-a fost armeancă, ci turcoaică după mamă și cercheză după tată, dar abandonată la naștere și crescută de o familie de armeni. Părinții adoptivi muriseră înainte de pogrom și ea fusese luată în grijă de un negustor ucis apoi, în cursul exilului, de Ahmet, căruia fata îi spusese că era tatăl ei. Araxie îi cere iertare lui Ahmet că l-a mințit vreme de aproape un secol probabil pentru ca el să se simtă vinovat și să fie mai legat de ea. Emmett comentează: „Ea cere iertare, pe când eu sunt monstrul“.

Scrisă cu obiectivitate și cu sobrietate percutantă, fără sentimentalism, dar cu atașament, cartea lui Mustian este un roman transcendental pe mai multe niveluri. Mesajul său este unul profund umanist: rasismul care creează diviziuni artificiale nu are sorți de izbândă, dragostea depășește limitele etnice și politice, iar spiritul uman poate lupta pentru supraviețuire chiar și în condițiile cele mai neprielnice, când dispare speranța. În nota sa finală, autorul se confesează afirmând că până la 30 de ani nu știa prea multe despre obârșia sa armeană (deși era conștient de ea datorită numelui său), fiindcă străbunicul lui din partea tatălui luptase pentru Confederație în războiul civil din SUA. Abia după ce, la sugestia cuiva, a citit Black dog of fate de Peter Balakian a aflat despre soarta armenilor în timpul primului război mondial. Punându-și întrebarea „cum s-a putut întâmpla acest lucru oribil și prea puțini (inclusiv eu) să știe despre el?“ și în consecință documentându-se pentru a se informa, în cele din urmă a nutrit ideea de a scrie o carte despre deportări, însă din punctul de vedere al unui jandarm. După conceperea romanului, Mustian a călătorit în Turcia și în Siria, prin locurile descrise de el, în care n-a găsit referiri la armeni, iar la întrebarea de ce 97% din Turcia e populată de musulmani, spre deosebire de Siria și de Liban, explicația dată era schimbul reciproc de populație dintre Turcia și Grecia după război. Încheierea autorului este una mobilizatoare: „Genocidul reprezintă poate cea mai urâtă dintre faptele umane, acee de a ucide în masă ființe umane lipsite de apărare. Acțiunile noastre ar trebui să-l oprească oricând, oriunde și oricum. Pentru a-l opri, trebuie să-l facem cunoscut. (…) Peste decenii, secole, istoria noastră, legătura cumva slabă de apartenență la un neam va rămâne vitală. Timpul dilată și calmează, dar noi încă tindem într-acolo fiindcă i-am aparținut. Vrem să cunoaștem. Uneori, această cunoaștere e dureroasă ori incomodă sau chiar blestemată. Dar este esențială. Ea ne îndreaptă spre ceea ce am fost, suntem și putem fi.“

Sergiu Selian

by Sergiu Selian