NOTE DE LECTOR / Marjorie Housepian Dobkin : Smyrna 1922 – Distrugerea unui oraș

            Marjorie Housepian Dobkin (1922-2013) a fost profesoară de engleză la Colegiul Barnard al Universității Columbia din New York, pe care ea însăși îl absolvise în 1944. A obținut doctoratul onorific la Colegiul Wilson. A câștigat Premiul Anania Șiracațí al Academiei de Științe a Armeniei. Pe lângă articole de specialitate, între care The Unremembered Genocide în publicația „Commentary”, a scris cărți, romanul A Houseful Love (1957) fiind un bestseller al revistei „New York Times”. Lucrarea sa de căpătâi este, însă, o carte despre incendierea orașului Smyrna din Asia Mică. Publicată inițial în SUA de Editura Harcourt Brace Jovanovich sub titlul The Smyrna Affair și considerată una dintre cele mai bune cărți ale anului 1971, iar apoi în Marea Britanie de Editura Faber and Faber cu titlul Smyrna 1922, fiind declarată Cartea anului 1972 la Londra, ea a fost retipărită în 1988 și în 1998 de Editura Newmark Press din New York, care a intitulat-o Smyrna 1922: Destruction of a City (Smyrna 1922: Distrugerea unui oraș).

            Smyrna (actualmente İzmir în Turcia) este un oraș portuar pe coasta egeeană a Anatoliei. A fost, până la ocupația otomană, o localitate grecească, alcătuită din două părți alăturate: cea veche, situată pe o mică peninsulă și întemeiată de populația indigenă în secolul XI î. Hr., și cea nouă, întinsă pe versanții muntelui Pagos și fondată de Alexandru Macedon în secolul IV î. Hr.

            Ca un preludiu la marele incendiu din 1922, cu mai bine de optzeci de ani înainte de acesta, la 10 iulie 1841, turcii au dat foc cartierului armenesc din Smyrna. Din populația de 200.000 de atunci, numai 43% erau turci, alți 45% fiind greci și armeni, iar 10% – evrei. În urma incendiului, au ars 12.000 de locuințe și au rămas fără adăpost 20.000 de persoane. Armenii se stabiliseră în Smyrna încă de prin anii 1260 și numărul lor crescuse cu 300 de familii venite din Armenia răsăriteană după deportarea impusă de șahul pers Abbas în 1605. Buni negustori și meșteșugari, contribuind la prosperitatea orașului care concura ca faimă cu Constantinopolul, ei au stârnit invidia turcilor, mai ales când reforma din 1839 (Tanzimat) a proclamat egalitatea în drepturi între toate etniile, indiferent de religie. Reacția de răbufnire a turcilor a fost una specifică lor, destructivă: focul. Și ea avea să se repete peste vreme, cu sporită încrâncenare.

            Cu două luni și jumătate înainte de a se naște Marjorie la New York, bunicul ei a fost ucis de un soldat turc în timpul incendiului din Smyrna, în septembrie 1922, iar bunica ei a reușit să scape, refugiindu-se. După aproape o jumătate de secol, nepoata avea să scrie povestea tragediei care, printre altele, răpusese viața bunicului ei. Iar acea poveste era menită să fie o mărturie istorică riguroasă, obiectivă, scrupuloasă și detaliată. Pentru acuratețea documentării, ar fi destul să menționăm că, în primele șapte capitole dintr-un total de 21, Smyrna abia dacă este pomenită în treacăt, după o sumară prezentare introductivă a ei. În schimb, Marjorie Housepian Dobson se adâncește într-o relatare minuțioasă a evenimentelor istorice din epocă, mai mult sau mai puțin aflate în conexiune cu aria geografică din jurul localității. Ca preambul la faptele care aveau să se deruleze, inclusiv Genocidul armean, ea expune politica otomană inițiată în secolul XV, aceea de a manipula elemente rebele cum erau kurzii, pentru a destabiliza situația din cele șase vilayete nord-estice populate de armeni oricum supuși unor excesive taxe arbitrare.

            Derulând în paralel evoluția populației grece sub stăpânirea invadatorilor otomani, autoarea se oprește asupra unui aspect interesant, care ar putea constitui  o posibilă explicație parțială a atitudinii refractare și punitive a guvernanților față de armenii prosperi, ca și grecii, din comerțul făcut de ei: în a doua jumătate a secolului XIX, misionari americani au invadaat Turcia, „occidentalizând” mase de armeni și stârnind furia autorităților musulmane. Misionarii, care veniseră în Orientul Apropiat ca să-i convertească pe musulmani, au înțeles că n-aveau sorți de izbândă, deoarece Coranul sancționa prin pedeapsa cu moartea pe cei care se converteau, și atunci, decizând să rămână pe loc ca să-și justifice efortul și cheltuiala, și-au îndreptat interesul asupra armenilor, ca elemente native care ar fi putut deveni ei înșiși misionari. Dornici să se bucure de binefacerile instrucției oferite de americani, armenii n-au pregetat că treacă la ramura evanghelică a creștinismului și i-au primit cu ospitalitate pe misionari. Occidentalizarea care s-a produs în rândurile populației armene, mult mai amplă decât numărul celor convertiți la protestantism, a provocat resentimente printre musulmani și a adâncit decalajul dintre ei și armeni.

            O altă demitizare făcută de autoare este cea a deportării armenilor începând din 1915, deportare care – conform ambasadorului american Henry Morgenthau – ar fi fost sugerată otomanilor de către germani. Astfel, social-democratul german Julius Kaliski a replicat apelurilor de salvare a armenilor, motivate de posibila degradare a situației economice în imperiu, argumentând că locul armenilor pricepuți la afaceri putea fi lesne preluat de evrei. Ca un ecou al neliniștii cercurilor financiare germane că exterminarea armenilor însemna o pierdere de resurse, oficialitățile germane se lamentau că cel mai rău era că lumea întreagă avea să învinuiască Germania pentru ororile făptuite de otomani.

            După război, situația politică din regiune s-a complicat în funcție de interesele marilor puteri europene și de cele ale Rusiei. În interiorul fostului Imperiu Otoman, ambiția lui Mustafa Kemal de a instaura o republică a turcilor a dus la modificarea raportului de forțe față de predominanța greacă. Trupele lui Atatürk au reușit să respingă ofensiva grecilor care ajunseseră la 80 km de Ankara și în cele din urmă să-i scoată din țară pe greci. În cursul marșului triumfal care a atins Smyrna, în ciuda ordinului nu se știe cât de sincer al lui Atatürk de a nu fi atacată populația civilă, soldații turci s-au năpustit și asupra armenilor, sprijiniți de hoardele musulmane locale dezlănțuite. Declanșat la 9 septembrie 1922 odată cu intrarea trupelor în oraș, vandalismul a avut ca rezultat – cum nota un ofițer francez – transformarea cartierului armenesc într-un cavou: „În trei zile, acest cartier bogat a fost în totalitate pustiit. Străzile erau sufocate de saltele, mobilă distrusă, geamuri sparte, tablouri sfâșiate. Femei și fete, îndeosebi cele drăguțe, au fost luate cu sila și duse într-o clădire păzită de sentinele turce, aflându-se la discreția patrulelor. În fața caselor, zăceau stive de cadavre. Duhoarea lor era insuportabilă și roiuri de muște le acopereau.”

            Când, la 13 septembrie, a izbucnit incendiul, brigada de pompieri a orașului n-a izbutit să-i facă față. Deși ulterior aveau să circule supoziții asupra autorilor focului pus, există suficiente dovezi ale unor martori oculari care au văzut turci cărând bicoane cu gaz și intrând în case, iar apoi, în urma lor, totul fiind cuprins de flăcări. Un pompier care se străduia să stingă focul la clubul armean, a văzut doi soldați care turnau petrol pe un pian și i-a reproșat gardianului turc: „Pe de o parte noi încercăm să oprim focul și pe de alta voi îl ațâțați”.

            Reporterul american John Clayton consemna: „Cu excepția sordidului cartier turcesc, Smyrna a încetat să existe. Problema minorităților este aici rezolvată pentru totdeauna. Nu există nicio îndoială asupra originii focului. Torța a fost aprinsă de soldații turci.” La rândul său, Constantine Brown scria în „Chicago Daily News”: „O crimă care va marca Turcia pe veci a fost comisă ieri, când soldați turci, după ce au isprăvit de prădat, au incendiat orașul”.

                La 24 septembrie, începea să se lase cortina peste ultimul act al tragediei din Smyrna: flota grecească salva 15.000 de oameni din iadul de pe țărm, care durase două săptămâni. La 26 septembrie, pe alte 17 vase s-au îmbarcat 43.000 de exilați, ducându-se la Militini. A treia zi, o flotă britanică de cargouri s-a alăturat operației de salvare. Până la 1 octombrie, 180.000 de refugiați au fost scoși din Smyrna, ultimul vas ridicând ancora cu șase ore înainte de expirarea termenului de evacuare acordat de turci. Dar termenul a fost extins, la cererea aliaților, cu opt zile, pentru ca vasele britanice și grecești să evacueze și porturile învecinate. Alte 60.000 de persoane au fost salvate de pe țărmul pe care așteptau de două săptămâni. Numărul total al refugiaților a atins cifra de un sfert de milion. Pe de altă parte, în populația inițială de 800.000 a Smyrnei, incluzându-i și pe refugiați, au fost făcute 120.000 de victime.

            Până în anul 1927, când relațiile diplomatice dintre SUA și Turcia aveau să fie restaurate, o mulțime de cărți și de articole au consemnat catastrofa de la Smyrna. Consulul american la Salonic, George Horton, în Nenorocirea din Asia, a oferit, ca martor, numeroase detalii, conchizând: „Focul a fost pus în nefericitul oraș pe care l-au incendiat sistematic soldații lui Mustafa Kemal”, dar cea mai tristă și mai semnificativă imagine a întregului tablou, după el, era cea a vaselor aliate și americane urmărind neputincioase scena miltoniană. Ziaristul turc Falih Rıfkı, care s-a întrebat „De ce am incendiat Smyrna?” (a se remarca persoana întâi), a decis că un complex de inferioritate și-a avut partea de contribuție, așa cum violența cu care localnicii musulmani au dat foc caselor de armeni deportați în 1915-18 fusese alimentată de teamă.

            Dincolo de felul în care Marjorie Housepian Dobkin expune, printre altele, fără a le ignora, ipotezele contradictorii, ambiguitățile opiniilor, privind originea incendiului din Smyrna, este demn de remarcat efortul autoarei de a reconstitui fără părtinire și cu rigurozitate, în toate aspectele istorice, o epocă soldată cu mult prea multe victime inocente pentru a fi uitată.

Sergiu Selian

by Sergiu Selian