NOTE DE LECTOR / Joan London : “Ghilgameș”

           Joan Elizabeth London (n. 1948) este o scriitoare australiană cu o operă nu foarte vastă, dar multipremiată. Absolventă a facultății de filologie la University of Western Australia din Perth, localitatea sa natală și de reședință, ea este autoarea a două volume de proză scurtă, Sisters ships (1986, declarat Cartea anului) și Letter to Constantine (1993, distins cu premiul Stelle Rudd și cu premiul pentru ficțiune al premierului statului Australia de Vest în 1994), precum și a trei romane – Gilgamesh (2001, declarat Cartea anului), The good parents (2008, distins cu premiul pentru ficțiune al premierului statului New South Wales în 2009) și The golden age (2014).

   Gilgamesh (sau Ghilgameș în transcriere românească) a fost inițial publicat de Editura Picador din Sydney, apoi reeditat, inclusiv în Marea Britanie (Atlantic Books, 2003). Titlul trimite, evident, la cea mai veche epopee poetică, datată cu 3.000 de ani înainte de era noastră, dar nu este decât o metaforă pentru călătoria eroinei romanului, Edith Clark. După cum Ghilgameș a călătorit cu dușmanul său de odinioară, Enkidu, iar apoi singur, pentru a găsi nemurirea, ca să înțeleagă în cele din urmă că nu poate scăpa de moarte, astfel maturizându-se și acceptând o viață de muritor, tot așa Edith, o fată de fermieri din Australia, călătorește pe ruta Fremantle-Londra-Paris-Istanbul-Batumi-Erevan-Alep, ca să revină în final acasă, înțelepțită și având acumulată o bogată experiență.

Epopeea Edithei începe odată cu vizita pe care o fac la ferma părinților ei vărul Leopold din Londra, arheolog, și prietenul acestuia, Aram Sinanian, care la Alep, ca șofer al unei echipe de arheologi, se atașase de Leopold. Cei doi reiterează ideea istorică a cuplului de la Ghilgameș-Enkidu la Cain-Abel, la Romulus-Remus, Gargantua-Pantagruel, Don Quijote-Sancho Panza, Castor-Pollux etc. După plecarea musafirilor care aduseseră un suflu proaspăt în viața celor două surori Clark, Edith se descoperă însărcinată și, după naștere, hotărăște să pornească în căutarea tatălui copilului ei, Aram, care se înapoiase în țara lui. Acțiunea se petrece în ajunul celui de-al doilea război mondial și Aram este un orfan ai cărui părinți au pierit în cursul Genocidului și care a fost crescut la un orfelinat din Alep. El îi destăinuiește Edithei că a decis să înceapă o viață nouă în patria sa, Armenia, și îi explică unde se află aceasta fetei care nu auzise de ea: „Acum e Armenia Sovietică, sub conducerea Moscovei, dar a avut o cultură veche de mii de ani. Așa a fost soarta acestei țări mici din munții Caucazului, să fie invadată de mongoli, de turci, de perși, iar acum de comuniști, dar ea rămâne cel mai vechi stat creștin din lume.“ În una dintre plimbările lor, Aram mărturisește că peisajul australian îi amintește de natura Armeniei, dar fără munți și care este, după cum i se spusese, la fel de veche, sălbatică și aridă, conchizând: „Am o slăbiciune pentru țara mea, deși n-am văzut-o niciodată“.

Când Edith decide să plece în căutarea lui Aram, totul în jur îi pare că este Armenia: poteca pe care îl văzuse prima oară pe Aram, luna plină, turla bisericii anglicane, lumina din zori, râsetele din jurul mesei de bucătărie: „Spiritul era mai înălțător în Armenia. Oamenii erau mândri și rezervați, dar aveau inimi generoase, ospitaliere.“ Armenia e așa de mică pe harta lumii, că numele ei iese din hotare. Doar nou-născutului ei prunc Jim îi rostește Edith numele Armenia; îi place simetria cuvântului, felul în care începe și sfârșește cu un a, care i se pare un sunet optimist. Șoptește numele ca pe încheierea unei rugăciuni, îl scrie pe geamul înghețat, pe oglinda aburită, pe nisipul țărmului, lăsând urme pentru cei care ar fi interesați să-l cunoască.

În trenul Orient Express cu care călătorește de la Paris la Istanbul, Edith are surpriza să fie invitată de controlor în vagonul privat al unei persoane despre care, fără a i se da numele în roman, are să afle ulterior că i se spune „Mister 5%“, desigur era Caloust Gulbenkian. Acesta îi spune că aparține aceluiași neam „iscusit, dar urgisit“ ca și soțul ei, cum îl declară ea pe Aram, și îi oferă găzduire la Hotel Pariz în Istanbul. Tot datorită lui Gulbenkian, Edith va fi preluată la Istanbul de un om al acestuia, Hagop Esaian, care o va însoți pe vas până la Batumi și de acolo la Erevan, unde o va instala în apartamentul unei poete vârstnice, învecinat cu locuința lui, soția sa fiind o actriță infirmă, Nvart. Edith va fi îngrijitoarea devotată, dar și companioana apropiată a celor două femei.

Pe vas, Hagop o servește cu coniac armenesc, „cel mai bun din lume“, la care Edith replică în gând „tot ce-i armenesc e cel mai bun pentru un armean“. (La Erevan, Nvart avea să rezoneze: „Pentru un bărbat armean, nicio femeie nu-i mai frumoasă decât o armeancă“.) Tot pe vas, se aude o melodie cântată la un instrument muzical necunoscut Edithei și despre care Hagop îi spune că se numește duduc. Hagop o ajută să treacă hotarul dintre Georgia și Armenia și, când ea îl întreabă ce valabilitate are viza obținută prin intervenția lui, el îi răspunde: „Nu-ți face griji. Odată ajunși în Armenia, totul se aranjează.“ Dar tot el îi temperează entuziasmul când ea se bucură că pleacă în Armenia: „Da. Și ei or să te urmărească tot timpul“, adăugând: „Este un proverb armenesc: A trecut cu bine marea, dar s-a înecat în gârlă. Trebuie să înțelegi ce se petrece pe-aici. Întotdeauna se va găsi cineva care să te urmărească.“

Familiarizându-se, totuși, și chiar acomodându-se cu traiul într-o Armenie comunistă postbelică, Edith devine – cum afirmă autoarea – o adevărată locuitoare a Erevanului: „Ararat, muntele armenilor. În fiecare zi, ca într-un ritual, scruta orizontul sperând că Araratul i se va arăta.“ Mai iute și mai ușor decât ea se integrează Jim, care învață armenește, limba paternă pe care o va vorbi mai fluent decât engleza maternă și în orice caz mai bine decât maică-sa, care se obișnuiește și ea cu limbajul cotidian; primul lui cuvânt în armeană este gadu (pisică). O figură emblematică e Tati (adică tușă, cum i se spune), poeta care motivează că n-a scris prea multe poeme fiindcă a avut numeroși amanți: a supraviețuit masacrelor turcești, primului război mondial, epurărilor staliniste; i-a pierdut pe toți cei apropiați, inclusiv pe unicul său fiu ridicat de NKVD. Îi vorbește toată ziua, ca în compensație, lui Jim, căruia în Erevan i se spune Dmitri, alintându-l: „Hochit sirem“ (iubi-ți-aș sufletul).

Prezența Edithei la Alep, unde o duce Leopold odată plecată din Erevan din cauza instabilității situației ei, prilejuiește autoarei o nouă incursiune în realitatea armenească a comunității locale: ea enumeră hotelul „Baron“ al familiei Mazlumian, școlile, bisericile, prăvăliile. Iar angajarea Edithei la orfelinatul condus de domnișoara Anuș, născută în Van, o aduce pe australiancă din nou în compania unei supraviețuitoare din Genocid, pentru care nemții, evreii, rușii, întreg acel război, însemnau tot turcii omorându-i pe armeni, de altfel ca pentru orice armean întâlnit de Edith: „Devii conștient de locul ocupat în viețile lor de pierdere: pierderea familiei, pierderea pământului. O mânie înăbușită pentru crimele monstruoase nepedepsite, pentru indiferența lumii, permanent prezentă, ca și cum sfârșitul durerii ar putea fi pierderea finală.“

Titlul cărții este nu doar metaforic, deși el are, într-adevăr, acoperire paralelă, în ambele scrieri, în ideea conflictului dintre lumea veche și lumea nouă, dintre antic și modern, dintre naivitate și sofisticărie, în ideea unei lecții de altruism și de supremă abnegație. Dar Ghilgameș, epopeea însăși, există în roman sub forma unei cărți pe care vărul Leopold i-o face cadou Edithei și despre care ei vor discuta uneori, când se reîntâlnesc: la observația Edithei că în poveste puținele femei care apar nu sunt implicate în acțiune și sunt lăsate de-o parte cu copiii, Leopold îi replică amintindu-i de ea însăși care s-a aventurat în lume cu Jim în brațe, și Edith recunoaște că a făcut-o nu numai pentru copil ca să-și întâlnească tatăl, dar și pentru ea însăși, din dragoste pentru Aram, dragoste pe care Leopold, conchizând, o echivalează cu viața eternă. Capitolele cărții se succed, la rândul lor, ca niște borne biblice: Luminișul, Vizitatorii, Zborul, Armenia, Orfelinatul, Întoarcerea.

Când Jim crește, e timpul să citească și el Ghilgameș și atunci înțelege că tot ce i s-a întâmplat eroului epopeii a fost pentru că a avut un prieten: „Prietenul meu Enkidu, pe care l-am iubit atât de mult – plânse Ghilgameș la moartea aceluia –, care m-a însoțit în toate primejdiile“. Băiatul realizează că Leopold, care trăia prin lecturi, devenise cumva Ghilgameș cel din mit. Iar mama lui suspectează în feciorul ei o disperare ereditară, o durere întunecată moștenită de dincolo de copilăria lui. Destinul tragic al lui Aram, pe de altă parte, e marcat de trauma unei copilării și a unei întregi istorii a neamului său. Căutarea mitică este transferată aici în căutarea idealistă a căminului și totodată a sinelui, iar căutarea dragostei se încheie în resemnarea cu pierderea celor iubiți.

Gilgamesh este un roman bine scris, pe un ton reținut și sobru, contrar subiectului care s-ar fi pretat melodramei. Autoarea, care stăpânește uneltele epicii, nu face abuz de ele, ci dimpotrivă, le folosește cu parcimonie, mizând pe laconism, sugestie și elipsă. Ea a reușit să portretizeze un memorabil personaj feminin, credibil și exemplar. Documentația ei este ireproșabilă și nu-i egalată decât de rezonanța cu care romanul e dotat ca metaforă a epopeii antice. Povestea Edithei se citește cu voluptatea pe care numai cărțile impecabil construite o oferă la lectură, atunci când veridicitatea narațiunii chiar și fictive este însoțită de expresia artistică adecvată.

Sergiu Selian

by Sergiu Selian