Sergiu Selian

NOTE DE LECTOR | James Robins : Când noi, cei morți, vom învia

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

James Alexander Robins (n. 1991) este ziarist și istoric neozeelandez, rezident în Londra. Este colaborator la publicațiile „The New Republic”, „The Guardian”, „The TLS”, „New Humanist”, „The Spectator”, „The New Statesman”. Printre alte lucrări, el a creat programul auditiv în 40 de episoade The Great Crime: A Podcast History of the Armenian Genocide, pe care îl recomand călduros cunoscătorilor de engleză interesați de istoria armeană și pentru care The Armenian National Committee of Australia i-a decernat Premiul Ben Bagdikian, acordat autorilor de materiale care, în presa australiană, suscită interes față de subiecte privindu-i pe armeni. Bagdikian (1920-2016), pe numele de botez real Ben-Hur Hayg, armean originar din Maraș, supraviețuitor din Genocid cu familia sa și stabilit în SUA, a fost profesor universitar de jurnalism și a lucrat ca redactor, între altele, la ziarul „The Washington Post”, în care a publicat documente militare secrete privitoare la războiul din Vietnam și ca atare dezavuat de președintele Nixon, dar a fost un personaj al filmului The Post (2017) de Steven Spielberg, consacrat acelor Pentagon Papers.

Robins și-a publicat prima carte în 2021, la Editura I. B. Tauris a concernului Bloomsbury Publishing Plc cu filiale în Londra, New York, Oxford, New Delhi, Sydney, după câteva zadarnice tentative la alte edituri, drept care înregistrase podcastul menționat mai sus. Intitulată When We Dead Awaken (Când noi, cei morți, vom învia), ea este o istorie narativă a Genocidului armenilor, la care autorul a lucrat cinci ani, punând în paralel două evenimente istorice marcante pentru cei implicați și nu doar pentru ei: deportările și masacrele armenilor din Imperiul Otoman și lupta trupelor australiene și neozeelandeze comasate drept ceea ce s-a chemat ANZAC (Australian and New Zealand Army Corps) pe același teritoriu geografic. Coincidența a făcut ca acele evenimente să fie declanșate la 24 aprilie 1915, odată cu arestarea intelectualilor armeni din Constantinopol, și respectiv la 25 aprilie 1915, odată cu atacul britanic de la Gallipoli, consemnând începutul unui genocid, cel armean, și nașterea unei națiuni autonome, cea australiană. Legătura este făcută prin relatările militarilor australieni și neozeelandezi care – ca prizonieri de război – au fost martori la avatarurile armenilor, unii dintre ei chiar pierzându-și viața în timp ce îi apărau pe refugiați. Astfel, Genocidul armenilor a devenit parte a istoriei Australiei și Noii Zeelande, care include și efortul postbelic al acestor state pentru ajutorarea națiunilor pătimite din Orientul Mijlociu.

Scrierea lui James Robins are un caracter epic, urmărind derularea faptelor în succesiunea lor, iar cât privește stilul, scriitura elegantă vădește certe și plăcute virtuți literare, chiar dacă subiectul nu se pretează la o compoziție artistică. Pe de altă parte, cea informativă, lucrarea este foarte bine documentată și sursele sunt valorificate oferind credibilitate și picturalitate faptelor relatate. Nu în ultimul rând, sunt demitizate o serie de clișee istorice. Astfel, de pildă, autorul scrie încă în introducere: „Contrar folclorului – mitologiei – care îl arată ca pe un eliberator, mântuitor, secularizator și modernizator, Kemal [este vorba de Mustafa Kemal, zis «Atatürk», întemeietorul Republicii Turce] a cârmuit cu un pumn de fier. A rupt complet cu trecutul, scoțând noua lui țară dintr-un colaps distructiv și ducând-o spre un viitor care avea să facă totul de nerecunoscut. Nu s-a dat socoteală pentru Genocid, nici nu a existat vreo căință. Mai curând, Republica a înscris în principiile ei fondatoare un crez apărat cu fermă tărie până astăzi: Genocidul armenilor nu a fost făptuit niciodată.”

Tonul odată stabilit, el va continua în acest fel și, mai mult, sunt imediat introduse ca personaje de prim-plan trupele ANZAC: „A nega acest lucru înseamnă a nega întrețeserea, înlănțuirea poveștii ANZAC cu experiența trăită de armeni. (…) Uzura memoriei, lucrarea lentă a istoriei și obscurizarea deliberată produsă de specialiști au separat aceste fapte. Cartea de față este, de aceea, o încercare de a aduna la un loc aceste relicve aparent disparate și de a repara ceea ce Ian Buruma [n. 1951, istoric și ziarist olandez din SUA, specialist în istoria Asiei] a numit cândva «coruperea politică a memoriei istorice».” Similar, sunt aduse la rampă voci lucide și obiective: când Junii Turci (CUP) au venit la putere, atrăgând alianța grăbită și păguboasă a partidului Federația Revoluționară Armeană (Dașnacțutyun), editorialistul publicației armenești „Byuzantion” din Constantinopol scria: „Istoria stă mărturie că există o barbarie care doarme în fiecare dintre noi”. Alt mit: în fapt, cei din CUP cunoșteau mai bine Balcanii acaparați și apoi pierduți de otomani decât „propriul” lor teritoriu – „Anatolia este o carte închisă pentru noi. Mai întâi, trebuie să aflăm ce se găsește în ea și apoi să asigurăm serviciile care se potrivesc acestei națiuni”. Și s-a văzut care au fost ele după ce documentarea fusese efectuată.

Odată introduse Noua Zeelandă și Australia implicate în Marele Război, derularea evenimentelor va alterna pe două fronturi: cel al Genocidului și cel al confruntării belicoase din Asia Mică. Așa se întâmplă cu lupta crâncenă de autoapărare a armenilor din Van și, în paralel, cu fatidica debarcare a aliaților în strâmtoarea Dardanele. Și rând pe rând sunt citați martorii: consulul britanic Leslie Davis, dar și episcopul armean Grigoris Balakian (vezi Golgota armeană, traducere românească publicată de Editura Ararat în 2019); mercenarul venezuelan Rafael de Nogales (vezi Patru ani sub Semilună,traducere românească publicată de Editura Ararat în 2012), dar și nubila Aurora Mardiganian (vezi Armenia siluită, traducere românească publicată de Editura Ararat în 2014), apoi Ussher (vezi recenzia Un medic american în Turcia în revista „Ararat”/februarie 2020), Wegner, Niepage, fiecare adăugând o piesă personală la mozaicul unei catrastrofe pe care numai realitatea a putut s-o materializeze în absența unei imaginații limitate.

Pentru cei încă dispuși să atribuiască o motivație religioasă Genocidului, autorul îl propune în replică pe însuși Talaat: la o lună după ce dispusese ca armenilor doritori să li se permită convertirea la Islam, copleșit de numărul mare al celor mahomedanizați ca să-și salveze viața, el a anunțat că apostazierea, fie forțată, fie benevolă, nu va mai oferi protecție, demonstrând astfel că nu religia, ci etnicitatea era motorul atrocităților programate și comise de Junii Turci. Observație făcută și de ambasadorul german Paul Wolff Metternich, care a conchis: „Motivația decisivă în convertirea forțată a armenilor nu este fanatismul religios (…), ci amalgamarea armenilor cu musulmanii din imperiu”. Iar cu vreo cinci ani în urmă, fostul ambasador britanic Gerald Lowther vorbise despre „sfărâmarea elementelor neturcice în mortarul turcesc”.

Nu lipsește statistica, și ea grăitoare pentru proporțiile dezastrului cultural și social: dintre cele 2.538 de biserici armenești, 1.996 de școli armenești și 451 de mănăstiri armenești de pe teritoriul Anatoliei, care dădeau ținutului o tandră aură de epocă, aproape toate au fost fie rechiziționate pentru interesele armatei, fie pur și simplu distruse.

În ceea ce privește intersectarea destinelor, cele ale militarilor din emisfera sudică și cele ale potențialelor victime ale Genocidului, este semnificativ că prizonierii ANZAC, dar și cei britanici, francezi, indieni, ruși, au fost transportați din capitala imperiului până în cele mai depărtate colțuri ale Anatoliei, aidoma armenilor; câteva sute dintre ei au fost puși să mărșăluiască din Ankara la Çankırı (destinație și a unor armeni deportați), apoi înapoi, preț de vreo 100 km. Un locotenent din Melbourne, luat prizonier, a fost cazat, la Ankara, într-o mănăstire pustie despre ai cărei locatari, călugării, avea să afle ulterior că fuseseră ridicați și omorâți; lipsit de echipament, el a fost dotat cu îmbrăcăminte luată din depozitul bine aprovizionat al unui comerciant armean care fusese ucis. Charles Bean și Malcolm Ross, corespondenți oficiali de război australian și respectiv neozeelandez, au intervievat doi prizonieri de război armeni ale căror relatări despre suferințele îndurate aveau să fie publicate în presa australiană. Atunci când s-a adunat un număr mare de prizonieri de război (sute de britanici, francezi, indieni, ruși, australieni, neozeelandezi), ei au fost trimiși să-i înlocuiască pe armenii care, din lipsa mâinii de lucru, în loc să fie deportați fuseseră puși să munceasacă la calea ferată Constantinopol-Bagdad, pe care o construiau germanii; astfel ei au fost dislocați din nou ca nemaifiind necesari și expediați în marș forțat spre necunoscut.

Militari britanici sau ANZAC care nu-i îndrăgeau pe armeni și îi socoteau „evreii Turciei”, cum a fost căpitanul neozeelandez Edward Opotiki Mousley, s-au confruntat cu situația reală și au devenit martori obiectivi prețioși ai celor îndurate de armeni, consemnându-le ca atare în jurnalele lor de zi. Aproape fiecare dintre militarii ANZAC deținuți în Imperiul Otoman a fost un martor al faptelor monstruoase din acei ani și le-au relatat fie în jurnale, fie în scrisori, în ceea ce avea să rămână drept istorisirea ultimelor momente de viață ale victimelor Genocidului. De aceea, editorialul ziarului „Waikato Times” din Noua Zeelandă avea să afirme că existau suficiente informații pentru a conchide că masacrele au fost comise de guvernul otoman, iar ziarul „Advertiser” din Adelaide (Australia) a confirmat că a avut loc „o tentativă sistematică, favorizată de împrejurări, de a extermina un întreg popor”.

Urmează un capitol aparte, bine documentat, cel al efortului și acțiunilor de ajutorare a refugiaților și orfanilor armeni, întreprinse în Australia și în Noua Zeelandă. Subiectul a fost, de altfel, la fel de generos și detaliat expus într-o carte anterioară oarecum similară, Australia, Armenia și Marele Război (2016), a lui Vicken Babkenian și Peter Stanley (vezi recenzia în revista „Ararat”/octombrie 2016). Aici, acest capitol completează adecvat aspectul relației dintre cele două țări de la antipozi și o populație din Orientul Mijlociu cu care aparent ele nu aveau nimic în comun. Nu lipsesc, în cartea lui Robins, portretele unor supraviețuitori ai Genocidului care povestesc cele trăite de ei, ca Asdghig Avakian, Souren Antoyan și melbournezul centenar Harutiun Dilanian (pe care am avut și eu ocazia să-l intervievez).

Narațiunea se încheie cu aducerea în actualitate a Chestiunii armene, de data aceasta constând în recunoașterea și – în corelație – negarea Genocidului. Pentru a reconstitui originea negaționismului, autorul se întoarce la Kemal, care, inversând adevărul, ca într-un ecou la justificarea lui Talaat pentru pogromuri, construiește o versiune istorică proprie, acuzându-i pe armeni de conspirații și de crime postbelice. Această versiune va supraviețui în istoriografia turcă și ca urmare în opinia publică turcă până în vremurile noastre: „Negarea Genocidului armenilor – spune Robins – începe în acest vacuum, în acest vast gol de memorie”.

Când ajunge la anul comemorativ 1965, autorul consemnează actele de pionierat pe plan internațional: la ONU, reprezentantul Ciprului a vorbit despre „primul genocid al secolului 20”; Parlamentul libanez a adoptat o moțiune cerând compensații pentru Armenia; în SUA, s-au desfășurat manifestații de la o coastă la alta, în Senat s-au ținut discursuri comemorative, iar guvernatorii de Maine și de Massachusetts au menționat cele pătimite de armeni în timp de război, numindu-le genocid.

Australia, Noua Zeelandă și Turcia nu au multe de împărțit – conchide istoricul neozeelandez –, dar împart pângărirea, defăimarea și decimarea populațiilor lor indigene minoritare. Barbariile făptuite de conducerile acestor state constituiau condiția necesară pentru formarea națiunilor lor care n-ar fi putut exista fără acest proces. Durerea produsă trebuia eliminată din memorie și, pentru a absolvi crima se cerea creată o mitologie ieșită din comun, ușor digerabilă și lesne repetabilă. În Australia și în Noua Zeelandă, ANZAC a fost povestea devenită mit, iar în Turcia a apărut „Atatürk”.

Ceea ce rămâne este doar datoria și responsabilitatea permanentei memorizări – susține în final James Robins. Memorizarea celor fără glas, anonimi și plecați pentru totdeauna, a celor morți și înviați pentru a-i face să mai vorbească o dată. (Pentru identificarea titlului: este un împrumut de la cel, identic, al ultimei piese din dramaturgia lui Henrik Ibsen.)

Sergiu SELIAN

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *