NOTE DE LECTOR |

Hrant Dink : Două popoare apropiate, doi vecini depărtați

Despre Hrant Dink (1954-2007), ziarist armean din Turcia, fondator al săptămânalului bilingv „Agos”, ucis la Istanbul pentru vederile lui democratice, am scris pe larg în revista „Ararat”/august 2018, când am prezentat un volum cu articolele sale, editat în versiune franceză în 2010. De data aceasta, avem în față o altă antologie cu scrieri ale lui Dink, dar editată în engleză (traducerea Nazım Hikmet Richard Dikbaș – nu-i nicio eroare, este numele corect și complet al unui sociolog turc originar din Anglia și actualmente rezident în Istanbul) de către Fundația Hrant Dink, înființată de colegii și familia ziaristului curând după moartea acestuia, ca o materializare a memoriei și conștiinței lui Dink în studii, colocvii, prelegeri, expoziții etc, centrate pe refuzul urii și pe stabilirea înțelegerii reciproce. Volumul, apărut în 2014 și intitulat Two close peoples, two distant neighbours (Două popoare apropiate, doi vecini depărtați), este singurul finalizat de autor, care oricum nu și-a văzut publicată vreo carte, drept care obișnuia să spună cu amară autoironie că el este un scriitor fără cărți.

Lucrarea, purtând numărul 1 în seria de scrieri ale lui Hrant Dink editate de fundația care îi poartă numele, este prefațată (în ediția engleză) de Thomas de Waal, un competent cunoscător al Chestiunii armene (vezi recenzia la Marea catastrofă. Armenii și turcii în umbra genocidului în „Ararat”/ianuarie 2016), care trece fugar în revistă tentativele eșuate de apropiere turco-armeană. Iar o scurtă introducere, semnată de Etyen Mahçupyan, urmașul lui Dink la conducerea publicației „Agos” până în 2010, face un portret sumar al fostului său coleg, precizând că această carte postumă este un memento al unui om de acțiune care și-a lăsat amprenta pe lumea noastră și în spiritele noastre.

Scrierea propriu-zisă, aparținând condeiului lui Hrant Dink, a fost concepută de autor la rândul său cu un prolog în care se află un fel de prezentare: „Sunt un ziarist armean din Turcia care a urmărit îndeaproape întâlnirile civile și oficiale la variate niveluri între Turcia și Armenia sau între turci și armeni”. Asta amintește de aserțiunea care i-a pricinuit necazuri: „Eu nu sunt turc, sunt armean din Turcia” și pe care Dink o decriptează mai departe, susținând că are două identități, fiind cetățean al Turciei de origine armeană. Ceea ce alții consideră afirmarea normală a unui statut logic, autorităților turce li s-a părut o blasfemie condamnabilă. Nu altfel s-ar întâmpla în orice dictatură totalitară… Și consecința s-a produs la 19 ianuarie 2007, când vocea adevărului n-a mai putut fi înăbușită decât prin lichidarea emițătorului.

Cartea este compusă din trei părți divizate în capitole: Istoria recentă a lipsei de relații, Motive care au contribuit la lipsa de relații între Turcia și Armenia, Ce-i de făcut? Ce nu-i de făcut? Textul ei, încheiat cu un epilog, este completat cu un apendice în care sunt reproduse două discursuri  ținute în 2005 de Dink la Universitatea Bilgi din Istanbul și respectiv în Parlamentul Turciei și un discurs al lui Vartan Oskanian, ministrul de externe din epocă al Armeniei, la comemorarea Genocidului la Erevan în același an.

Încă din capul locului, ziaristul armeano-turc nu se sfiește să pună diagnosticul psihologic al celor două părți istorice implicate în conflict: armenii cu trauma lor și turcii cu paranoia lor, reprezentând două cazuri clinice juxtapuse. Mai departe, el atacă subtil problema teritorialității: dacă se consideră că armenii care trăiesc în afara Armeniei formează diaspora națiunii, rezultă că adevărul este camuflat, deoarece armenii din Turcia își continuă existența pe pământul lor ancestral pe care trăiesc de patru mii de ani, deci ei nu fac parte din diaspora. Ceea ce este, însă, discutabil, e atitudinea ambiguă și conciliantă a autorului față de comunitatea armeană din Istanbul, singura care se afirmă ca o entitate etnică armeană în Turcia de azi. Dink este conștient că, Istanbulul nefiind un fost teritoriu armenesc, comunitatea sa de armeni se poate considera că locuiește în diaspora, dar el propune amendamente care să justifice existența a vreo 30 de biserici și de tot atâtea școli (de vor fi rămas) în fosta capitală otomană. La fel de adevărat, dar mai dureros, este că în Anatolia viețuiesc cripto-armeni rămași acolo după Genocid, așa-zișii „armeni secreți”, apostaziați, nevorbitori de armeană, care însă, iată, ei sunt cei care aparțin autenticei patrii armene, fie ea și acaparată, pustiită, jefuită, pierdută etc.

Hrant Dink a avut însușirea de a stârni polemici, cu sau fără voie. Luările sale de poziție au fost deseori iconoclaste, ireverențioase și nu o dată primejdioase pentru propria sa persoană, de nu chiar discutabile, adică dincolo de a fi disputabile, până la a se dovedi inacceptabile. Curaj provocator sau ingenuu, este greu de precizat, dar cu siguranță bună credință care mergea până la naivitate (sau izvora din ea). Probă mult-citata sa aserțiune „porumbeii nu sunt uciși” ca replică la avertismentul că ar putea fi asasinat, negată prin însuși sacrificiul său.

Pilonul central din teoria lui Dink este chiar el vulnerabil: ziaristul se înverșuna împotriva recunoașterii Genocidului armean de către statele străine, susținând, și în articolele din carte, că numai democratizarea poate asigura recunoașterea de către Turcia a faptelor sale din trecut. Or asta înseamnă să ignorezi codul genetic turc și întreaga evoluție (involuție?) istorică a turcilor, punând speranțe iluzorii într-o transformare radicală imposibil de produs la o națiune cu parametri total opaci la cei ai lumii civilizate și morale. La comiterea Genocidului în 1915-23, s-a adăugat ulterior, de-a lungul vremii, negarea lui încrâncenată, o atitudine constantă și obstinată a urmașilor făptașilor, adoptată cu inimaginabilă ipocrizie și incalificabilă insolență, și afișată cu sfidătoare impertinență, încât crima de atunci este însoțită acum de ofensă, per total rezultând o mârșăvie fără precedent.

Pe bună dreptate, însă, ridică ziaristul armean problema nu numai a dislocării populației armene din vatra sa națională multimilenară, dar și pe cea a distrugerii integrității teritoriale a statului armean prin năvălire, ocupare și stăpânire. Dacă în cazul Arțakhului este îngăduit să se pună în discuție integritatea teritorială a Azerbaidjanului (din care oricum Arțakhul n-a făcut parte istoricește, fiind un ținut mai vechi decât statul-făcătură al azerilor), de ce nu se acceptă același criteriu în cazul Armeniei apusene vidate de populația sa autohtonă și inclusă silnic în componența statului-prădalnic?

Percepția idealistă pe care Dink o avea asupra turcului, drept aceea a unui element perfectibil și promițător, îl determina să facă distincție între viziunea armeanului din Turcia și cea a armeanului din diaspora. Or există o deosebire esențială, constând în teroarea virtuală sub care trăiește cel dintâi, nu numai împiedicându-l să constate adevărul, ci chiar obligându-l să-și reprime exprimarea lui, altfel riscând să pățească asemenea lui Dink cel slobod la gură, și obiectivitatea critică prin care cel de al doilea are posibilitatea să analizeze și deci să se distanțeze de inamicul său etnic.

Problema generală a minorităților din Turcia, în schimb, este expusă de autor cu rigoare documentară, permițându-i să pună degetul pe rană: mortarul identității naționale turce îl constituie paranoia turcă împotriva armenilor. Polemizând cu poziția oficială a statului din care afirmă că face parte dar numai în calitate de cetățean, Dink argumentează cu adevărul istoric bine consolidat că armenii nu au venit în Anatolia ca turcii, fiindcă ei sunt acolo nativi. Ca atare, dialogul armeano-turc nu și-ar putea împlini menirea dacă este pus pe premise false și agresive în formularea lor. În plus, e ridicolă și abuzivă tripla condiție pusă de Turcia pentru stabilirea de relații reciproce: încetarea „invadării” Arțakhului, abandonarea eforturilor de recunoaștere a Genocidului, confirmarea Tratatului de la Kars; când Armenia cere doar să nu existe condiții prealabile.

Nu în ultimul rând, totuși, sunt menționate ca dovezi ale deschiderii făcute în Turcia în subiectul Genocidului cărțile editate în ultima vreme fie aparținând unor autori turci, fie traduceri ale scrierilor unor istorici și literați străini. Explicația o dă însuși autorul, citând justificarea cinică a unei sentințe de achitare la procesul intentat în cazul cărții Tabu armean: „Nu mai există destui armeni în Turcia pentru a fi provocați”. Cu alte cuvinte, Genocidul și-a făcut treaba și orice intervenție contrară va fi de-acum puțin posibilă. Problema cu care se confruntă astăzi Turcia, insistă Dink, nu este cea a negării sau cea a recunoașterii, ci aceea a înțelegerii, deoarece este fundamental pentru societatea turcă să devină conștientă de adevărul istoric. Personal, aș face un amendament: nu să devină conștientă, ci să accepte această conștientizare, de care consider că nu este lipsită în momentul de față. Dar se va întâmpla, oare, asta vreodată?

Sergiu SELIAN

by Sergiu Selian