NOTE DE LECTOR / Herbert Adams Gibbons

: Cea mai neagră pagină din istoria modernă

            Herbert Adams Gibbons (1880-1934) a
fost ziarist american, specialist în politica internațională și în
colonialismul european al începutului de secol XX. Născut la Annapolis,
Maryland, a absolvit University of Pennsylvania în Philadelphia și și-a luat
doctoratul la Princeton University. A fost corespondent în străinătate al unor
publicații new yorkeze în anii 1908-34 și a călătorit în Grecia, în Turcia, în
Spania, în China, în Africa. Scrierile lui erau preluate de 80 de ziare din
SUA. A fost martor ocular la evenimente anterioare Primului Război Mondial, cum
ar fi masacrarea armenilor și a grecilor în Imperiul Otoman, și împreună cu
soția sa a salvat vieți în 1909. După această experiență, au apărut articolele Days of horror described: American
missionary an eyewitness of murder and rapine („New York Times”, 28 aprilie 1909), Hero of Adana in Paris: The reverend Mr Gibbons says civil war is in
store for Turkey („New York Times”, 20 iunie 1909). Soția lui, Helen
Davenport Gibbons, care era scriitoare, impresionată și afectată de atrocitățile
văzute la Tarsus și la Adana, a scris la rândul său o carte, The
red rugs of Tarsus: A woman’s record of the Armenians
massacre of 1909.

Gibbons a conferențiat adesea pe teme de politică internațională. A
călătorit în colțuri depărtate ale lumii ca să se informeze direct de la sursă
asupra condițiilor politice și religioase ale unor teritorii din Asia și din Africa. A fost cel dintâi care a traversat Africa de la
Oceanul Indian la Oceanul Atlantic cu trenul, în nouă zile. Înainte de a face
carieră ca ziarist la „Herald Tribune” în New York, a fost misionar în Turcia. În anii
1910-13, a fost profesor de istorie la Robert College
în Constantinopol.

            Ziaristul american a fost adept al
colonialismului prin care Europa și SUA stăpâneau mari regiuni pe glob. În
1916, a prevăzut că dacă Germania pierdea războiul ea avea să declanșeze un nou
conflict ca să-și recupereze coloniile pierdute, dar că războiul putea fi
evitat dacă Aliații ar ceda Germaniei coloniile din Africa, altfel Germania va acapara Polonia și Balcanii. El a susținut că
Marele Război fusese provocat nu de Germania, ci de interesele comerciale ale
celorlalte state, iar dacă n-ar fi existat Germania conflagrația mondială tot
ar fi izbucnit din cauza „naturii umane”, nu a „naturii germane”.

            Herbert Adams Gibbons a scris peste
20 de cărți de politologie, printre care The new map of Asia, The
new map of Africa, The new map of Europe, The foundation
of the Ottoman Empire: A history of the
Osmanlis up to death of Bayezid. Este, de asemenea, autorul unei cărți consacrate
Genocidului comis de Junii Turci asupra populației armene din Imperiul Otoman: The
blackest page of modern history, cu subtitlul Events in Armenia in 1915, the facts and responsibilities(Cea mai neagră pagină din istoria
modernă: Evenimentele din Armenia în 1915, fapte și responsabilități), editată
de G. P. Putnam’s Sons la New York și la Londra în 1916.

            Aceasta din urmă este accesibilă
astăzi datorită inițiativei unei firme britanice intitulate Forgotten Books (Cărți uitate) pentru că
reeditează vechi cărți de importanță
istorică într-o versiune facsimilată care, prin tehnologie digitală,
reconstituie cu fidelitate forma originară a ediției princeps. Așadar, în
colecția Classic Reprint Series, în 2015
s-a publicat și cartea lui Herbert Adams Gibbons, de dublă însemnătate la
vremea ei și chiar și acum: mai întâi pentru că autorul ei a fost contemporan
cu evenimentele și bun cunoscător al situației din regiune, iar în al doilea
rând pentru că mărturia autorului a apărut în timpul Genocidului aflat în plină
desfășurare prin deportările și masacrele săvârșite, ca atare fiind și rămânând
peste vreme o dovadă irefutabilă a faptelor, ceea ce plasează această scriere
în categoria documentelor acuzării.

            Cartea, de dimensiuni modeste, ceea
ce totuși nu diminuează valoarea ei, se deschide cu un Cuvânt înainte al autorului, datat Paris, 1 decembrie 1915, despre contextul
mondial în care a avut loc Genocidul. O Introducere
propriu-zisă la textul scrierii pune în pagină momentul venirii la putere a
Junilor Turci, la care autorul a fost prezent, consemnând manifestările de
reconciliere a musulmanilor, a creștinilor și a evreilor, induși în eroare de
falsele declarații progresiste ale conducătorilor noului regim politic. Gibbons
încheie aceste rânduri asigurându-și cititorii că faptele relatate în
continuare sunt autentice, iar comentariile asupra lor constituie rezultatul
unor ani de studii și de observații efectuate îndeaproape.

            Fiecare capitol dintre cele patru
care urmează are ca titlu o frază rezumativă a conținutului respectiv, iar
textul este dezvoltarea acelei idei. De pildă, capitolul I se cheamă: „În
aprilie 1915, guvernul otoman a început să pună în practică în Turcia un plan sistematic
și pregătit cu atenție pentru a extermina rasa armeană. În șase luni, aproape
un milion de armeni au fost uciși. Numărul victimelor și maniera nimicirii lor
nu au paralel în istoria modernă.” Drept care, este
relatată pe scurt, dar la obiect, derularea evenimentelor, cu comentarii ca: „În unele locuri, autoritățile locale au replicat că ele nu
observaseră vreo activitate suspicioasă din partea armenilor și aminteau
guvernului că armenii erau inofensivi fiindcă nu posedau arme și fiindcă
elementele masculine viguroase fuseseră de-acum luate în armată. Existau unii
turci cu simțul milosteniei și al rușinii! Dar majoritatea oficialităților
turce răspundeau prompt ordinului de la Constantinopol, iar cei care n-o făceau
erau curând demiși. O nouă eră a masacrelor armenești începuse.” Gibbons scrie fără menajamente și sigur
pe cele știute: „Din mai până în octombrie, guvernul otoman
a urmărit metodic un plan de exterminare mult mai infernal decât cel mai rău posibil
masacru. Ordine de deportare în Mesopotamia a întregii populații armene au fost
trimise fiecărei provincii din Asia Mică. Aceste ordine erau explicite și
detaliate. Niciun cătun nu era destul de neînsemnat ca să fie omis.”

            Capitolul II e intitulat: „Armenii, ca rasă, n-au fost nicicând și nu sunt o amenințare la
siguranța Turciei. Ei nu pot fi învinuiți de lipsă de loialitate, ceea ce a
fost scuza pentru masacrarea și deportarea lor.” Fără a intra în detalii faptice, autorul  se lansează, în schimb, într-o lungă tiradă
la adresa torționarilor și a călăilor, aducând exemple personale din cele
văzute de el și de alți martori oculari: „În cursul
celor patru ani de după Adana, am petrecut cea mai mare parte a timpului meu în
Constantinopol și m-am aflat constant în compania liderilor națiunii armene.
Nici măcar o dată n-am auzit vreun ecleziast armean sau vreo notabilitate
armeană vorbind împotriva guvernului otoman. Știu bine că ei nu complotau
împotriva guvernului otoman. Pe de altă parte, sunt sigur că turcii știau că
pot conta pe sprijinul fidel și pe cooperarea armenilor.” Tonul lui este categoric și imperativ: „Nimic mai stupid, nimic mai mult împotriva naturii și istoriei,
decât a susține că rezolvarea Chestiunii armene și salvarea națiunii armene ar
sta în emigrarea în masă a armenilor în America sau în vreo altă țară. Armenii
sunt un element indigen în Turcia asiatică.” Afirmațiile lui sunt logice: „Menținerea
elementului armean în Asia mică este indispensabilă bunăstării și prosperității
turcilor înșile. Politicește, ca și economicește, este imposibil pentru turci
să continue a exista ca națiune independentă și în niciun caz suficientă sieși
fără ajutorul armenilor. Masacrele armenești au ilustrat vechea poveste cu
omorârea gâștii care făcea ouă de aur.”

            Ultimul capitol este o lungă acuză
argumentată la adresa Germaniei care nu numai că nu a oprit acțiunea Junilor
Turci, ceea ce putea face, dar a și încurajat-o: „Întrucât Germania a refuzat
să intervină înainte ca exterminarea armenilor să fi început, nu este ea un
accesoriu al crimei comise prin sabie, prin înfometare și însetare, prin
epuizare, prin bătaie, prin viol, asupra unui milion de ființe umane a căror
vină era că se aflau în drum și a
căror vulnerabilitate și lipsă de apărare consta în singurul fapt că erau
creștini?” Probele sunt
evidente: „Într-un mare oraș din Turcia asiatică, un
misionar american, un om pe care-l cunosc personal și al cărui cuvânt îl cred
implicit, a văzut un ofițer german îndreptând focul artileriei turcești asupra
populației civile armene. În alte două locuri cel puțin, consulii germani au
apărat politica otomană de masacrare și deportare.”

            Concluzia care încheie această cărțulie vitriolantă pentru făptuitorii
Genocidului și pentru camarila lor străină are o întrebare tăioasă cu caracter
retoric, referitoare la atitudinea pasivă a Occidentului și nu numai a lui: „Poate istoria să înregistreze o singură faptă altruistă în
beneficiul vreunei națiuni?”

Sergiu SELIAN

by Sergiu Selian