NOTE DE LECTOR / Hasan Cemal – 1915: Genocidul armean

            Hasan Cemal (n. 1944, Istanbul) este ziarist și scriitor turc, nepotul lui Cemal pașa, unul dintre membrii triumviratului de la conducerea Junilor Turci, inițiator și organizator al Genocidului comis în 1915-1918 asupra populației armene din Imperiul Otoman. Familia lui are rădăcini georgiene și cerkeziene. În 1965, Hasan a absolvit Facultatea de științe politice a Universității din Ankara. A stat în Germania timp de un an și jumătate, apoi a satisfăcut stagiul militar în țara sa. Inițial, din 1969, a lucrat la săptămânalul „Hakkı Devrim”; când publicația a fost închisă în urma loviturii militare din 12 martie 1971, el a fost condamnat la 44 de luni închisoare și a trăit o perioadă ca fugar. În 1971, a lucrat pentru scurt timp la revista „Yeni Ortam”. A mai fost reporter al agenției ANKA și colaborator la revista „Toplum” și la cotidianul „Günaydın”. În 1973, a devenit corespondent, iar din 1979 șef de birou la Ankara pentru cotidianul „Cumhuriyet”. A condus ca redactor-șef acest ziar în anii 1981-1992, de la care a demisionat din cauza unei dispute asupra politicii editoriale, când el încercase să lărgească spectrul tematic. În perioada 1983-1992, a fost membru în comitetul executiv al Institutului internațional de presă. A lucrat apoi la publicația „Sabah” (1992-98), de unde a trecut la cotidianul „Milliyet”, demisionând de acolo în 2013, când prim-ministrul de atunci, Recep Tayyip Erdoğan, a criticat un articol al său care sprijinea publicarea minutei unei vizite parlamentare la liderul kurd Abdullah Öcalan, aflat în închisoare, drept care conducerea ziarului său i-a suprimat rubrica și l-a suspendat pe două săptămâni. De altfel, Cemal a realizat interviuri cu conducători kurzi și chiar a scris o carte, Kurzii (2004). În 2013, a început să colaboreze la un website independent numit T24. La 12 august 2015, a publicat un articol critic la adresa de-acum președintelui Erdoğan, intitulat Responsabilitatea pentru vărsarea de sânge cade asupra sultanului de la palat. În consecință, a fost judecat pentru insultarea președintelui statului, procurorul cerând o condamnare de 4 ani și 8 luni. Cemal a fost desemnat ziaristul anului în 1986, iar în 2015 a fost distins cu Premiul pentru journalism Louis Lyons al Fundației Nieman pentru conștiință și integritate ziaristică. Este autorul unor cărți precum Teama de democrație (1986), Deșteptare la uruitul tancurilor (1986), Problema militară a Turciei (2010).

            În anii 1980, Hasan Cemal a susținut poziția negaționistă a guvernului turc, dar după asasinarea de către justițiari armeni a unor diplomați turci și-a modificat atitudinea. În prezent, el insistă că guvernul Turciei trebuie să ceară iertare pentru comiterea Genocidului. În anul 2008, a vizitat Armenia și a depus flori la memorialul Țițernacaberd din Erevan; tot atunci, a avut o întrevedere cu Armen Ghevorghian, nepotul lui Artașes Ghevorghian, unul dintre cei trei armeni care în 1922, la Tiflis, l-au ucis pe bunicul său, Cemal pașa. După această călătorie, a scris o carte publicată în anul 2012 de Editura Everest din Istanbul: 1915: Ermeni Soykırımı, ca răspuns la asasinarea, în ziua de 19 ianuarie 2007, a prietenului său, ziaristul armean Hrant Dink, directorul săptămânalului bilingv „Agos”.

            Hasan Cemal este un caz; un caz de conștiință sau, mai exact, de trezire a conștiinței. Nepot al unui criminal în calitate de făptuitor de genocid, el însuși viețuind în aceeași țară care poartă povara vinovăției de a fi exterminat o parte a populației sale, anihilând-o ca etnie, Cemal trăiește dihotomia de a fi în același timp turc și antiturc, o dihotomie provenind din modificarea atitudinii sale când, după ce susținuse negaționismul turc, a realizat că… Genocidul a existat, până la afirma: „A nega Genocidul înseamnă a fi complice în această crimă împotriva umanității”. În fapt, ziaristul Cemal, indiferent de originea sa, este posesorul unei înalte conștiințe umane, de altfel singura care validează calitatea de a fi om. Cartea sa, 1915: Genocidul armean, este o dovadă în această privință. După ce a apărut în limba turcă, ea a fost publicată de Fundația Hrant Dink în două ediții apărute în 2015: o traducere în engleză, efectuată de Liz Erçevik Amadu și Irazca Geray, și una în armeană, aparținând unui grup de șase persoane în frunte cu Ruben Melkonian; dintr-odată, audiența ei a sporit și impactul confesiunii lui Cemal s-a intensificat. Căci acest volum este o confesiune, concret – un dosar de scrieri, articole, luări de atitudine, avându-l ca protagonist pe autorul lor. Nu ca să se justifice a alcătuit Cemal această lucrare, ci ca să-și limpezească o dată în plus conștiința, făcând public un traseu care îl situează printre vocile autentice ale acuzatorilor, cu atât mai percutantă și mai apreciabilă cu cât vine dinspre tabăra opozantă. Breșa făcută de Orhan Pamuk, de Elif Shafak, de Fethiye Çetin, de Hasan Cemal și de alții ca ei se lărgește treptat până când va fi posibil un colaps ducând la o implozie definitivă.

            Volumul se deschide cu o dedicație: „Dragă Hrant/Ceea ce m-a făcut să scriu această carte este durerea ta,/suferințele tale”. Urmează două mottouri din Milan Kundera („Lupta omului împotriva puterii este lupta memoriei împotriva uitării”) și din George Orwell („Libertatea este dreptul de a spune oamenilor ceea ce ei nu vor să audă”). Încă de la primele rânduri, mai bine-zis din mottoul primului capitol, citim o interesantă informație adiacentă: un ziarist care se arăta dispus să execute o virtuală sentință de condamnare la moarte a lui Hasan Cemal îl asemuia pe acesta cu Ali Kemal; iar din nota de subsol, reiese, pentru cei care ignorează acest nume, că e vorba de un jurnalist democrat, contemporan cu Junii Turci și care i-a blamat vehement pe aceia pentru masacrarea armenilor, drept care, pe drumul spre Ankara pentru a fi judecat de trădare, a fost linșat de o mulțime instigată de un general al lui Mustafa Kemal „Atatürk”. Cu titlu anecdotic, de menționat că Ali Kemal este străbunicul actualului ministru de externe britanic, Boris Johnson. Și ca o concluzie emblematică: asasinarea jurnaliștilor democrați este o tradiție în Turcia.

             Revenind la Hasan Cemal: prima carte despre Chestiunea armeană, pe care a citit-o a fost una publicată în 1983, Ermeni Dosyası (Dosarul armenesc) de Kamuran Gürün, fost secretar general în Ministerul de externe al Turciei, care s-a făcut ecoul versiunii oficiale a statului, numind Genocidul „o minciună armenească”. Dintr-odată, un tânăr turc de 18 ani s-a văzut confruntat cu o pagină necunoscută de istorie și cu reverberațiile ei în acțiunea unei grupări așa-zis teroriste, care avea să omoare per total 40 de oficialități turce în 83 de atacuri, în plus nouă străini morți și 215 răniți. Imediat după asta, însă, în capitolul următor, autorul îl cheamă la bară pe Taner Akçam, care avea să-l inspire pentru un articol al său în „Milliyet” (5 octombrie 2000), Turci, armeni și povara istoriei. De fapt, cuvântul genocid apăruse pentru prima oară de sub condeiul lui Cemal la sfârșitul anului 1985, în „Cumhuriyet” (2 decembrie 1985), fără adausul „așa-zis” – ține să precizeze autorul. Acesta, într-o prelegere la Universitatea Harvard, avea să afirme: „Hrant Dink mi-a descuiat inima în fața problemei din 1915, iar Taner Akçam mi-a descuiat mintea”. În seara zilei în care a fost ucis prietenul său, ziaristul armean, Cemal, plecând de la redacția „Agos”-ului, a citit ultimul articol al lui Dink, în care acela se compara cu un porumbel; reacția ziaristului turc s-a concretizat într-un articol virulent, adresat tuturor celor care, prin crima comisă ori prin adeziunea la ea, s-au dovedit a fi complici la instaurarea unui climat de ură.

            Într-un articol în care aducea în discuție cazul lui Doğu Perinçek, condamnat în Elveția pentru că negase existența Genocidului armean, Cemal a dat un răspuns logic celor care au reclamat că a fost încălcată libertatea de expresie: dacă pretindem libertatea de expresie pentru cei care neagă existența Genocidului, trebuie să facem același lucru cu cei care, în Turcia, afirmă existența Genocidului. Concluzia ar fi: „Calea spre pace și armonie trece printr-o dezbatere liberă, deschisă a istoriei”. Adevărata problemă – adaugă el în altă parte, dar tot ca un ecou al asasinării lui Dink și nu numai a lui în Turcia actuală – este a încerca să înțelegi ura față de cineva care este diferit, care nu gândește ca tine, a face un efort ca să găsești rațiunea dușmăniei față de cineva care e de altă religie, de altă credință, de altă limbă, de altă cultură, de altă origine.

            Într-o pagină de jurnal din 2008, Cemal a notat evenimentele pe baza cărora este edificată „națiunea turcă”: deportarea grecilor egeeni și traci în 1913-14 după războiul balcanic; deportarea armenilor în 1915 în cursul Primului Război Mondial; deportarea grecilor pontici în 1921; marele incendiu din Smirna în 1922; schimbul forțat de populație în 1924; agresarea și jefuirea evreilor traci în 1934; violența și jaful împotriva grecilor și altor nemusulmani, în Istanbul, la 6-7 septembrie 1955. Pe scurt, politica naționalismului turc consta în lichidarea minorităților din Anatolia, în turcizarea musulmanilor și în asimilarea religiilor. Oprindu-se, în acest context, la Genocidul armean, autorul conchide: „Există o continuitate din 1915 până la întemeierea Republicii. Dacă Republica este lucrarea partidului Unire și Progres, atunci nu-i nimic mai firesc decât dorința acestuia de a ascunde ce a făcut în perioada anterioară Republicii.” După care oferă și soluția la ieșirea din starea de negare: statul să condamne crimele împotriva umanității comise în 1915 și în 1916 de partidul Unire și Progres și de Organizația Specială și să ceară iertare de la armeni, un gest care ar spori prestigiul Turciei. Sau, cu vorbele unui alt ziarist turc, Ahmet Altan, din finalul unui articol al său: „Dacă vrem să fondăm Turcia nouă, trebuie să vedem faptele trecutului”. Rechizitoriile acestor ziariști, ca și ale altora, ca Nilüfer Göle, Murat Belge, Ali Bayramoğlu etc – căci numărul este în creștere – ne fac să întrezărim o posibilă mutație cu consecințe zguduitoare în societatea turcă de astăzi.

Sergiu SELIAN

by Sergiu Selian