NOTE DE LECTOR

Haroutioun Khatchadourian & Michel Basmadjian : Arta khacikarurilor. Stelele crucifere armenești din Ispahan și din Ierusalim  

Khacikar este un cuvânt compus (khaci – cruce, kar – piatră) care, traductibil din armeană prin stelă cruciferă, desemnează un element propriu artei decorative armene. Specific armenesc, el a fost adoptat la al treilea simpozion de artă și arhitectură armeană din Milano, în 1981, ca termen internațional, deci utilizabil ca atare în lexicul de specialitate. Originar din antichitatea armeană, khacikarul, în ciuda componentei sale centrale, crucea, a avut un rol mai curând social decât religios, fiind confecționat și amplasat nu numai ca prezență votivă, dar și ca piatră tombală sau ca monument consemnând o biruință, un succes, o aniversare, o donație etc. În timp, khacikarul ca operă de artă a evoluat de la o formă simplă și sobră la una complexă și sofisticată, iar suprafața dreptunghiulară a stelei din tuf vulcanic este dens acoperită cu grațioase ornamente geometrice, vegetale, animaliere, adesea cu valoare simbolică. În afară de numărul mare, circa 40.000 – fiind răspândite pe tot teritoriul Armeniei istorice și nu numai, în principal pe lângă biserici și mănăstiri, precum și în cimitire, dar și de sine stătătoare în localități –, khacikarurile se mai disting prin marea varietate de motive sculpturale, neexistând două khacikaruri identice.

Albumele de artă rezervă un loc special, important khacikarurilor, dacă nu sunt chiar în totalitate consacrate acestora. Un astfel de album tematic, mai mult – despre khacikarurile din anume regiuni, a publicat editura librăriei de orientalistică Paul Geuthner din Paris în 2014. Autorii lui sunt două personalități puțin cunoscute, pentru că specializate „din mers” în arta și în arhitectura armeană: Haroutioun Khatchadourian și Michel Basmadjian (am respectat transcrierea fonetică utilizată în volum, proprie limbii franceze).

Haroutioun Khatchadourian este inginer la Supélec (școală superioară de inginerie electrică, energetică și informatică, cea mai prestigioasă de acet gen din Franța), specialist în sisteme de informare. În 1984, în paralel cu activitatea sa profesională, el a început să frecventeze cursul de artă armeană la INALCO (Institutul național de limbi și civilizații orientale, o instituție de învățământ superior și de cercetări pentru 100 de limbi din Europa centrală și de est, Asia, Oceania, Africa, America, dar și de geografie, istorie politică, sistem economic și social din țările respective). A efectuat numeroase călătorii în Armenia, în Turcia, în Iran, pentru studii arheologice legate de khacikaruri.

Michel Basmadjian este directorul unei instituții medico-sociale de protecție a copiilor. Interesat de arhitectura medievală armeană, a studiat monumentele istorice și s-a implicat în popularizarea patrimoniului cultural armean amenințat cu dispariția în Turcia. Studiază arta armeană la INALCO. A făcut vizite de studii în Armenia, în Turcia, în Orientul Mijlociu, colectând o bogată documentație despre khacikaruri.

Lucrarea acestora, L’art des khatchkars (Arta khacikarurilor), cu subtitlul Les pierres à croix arméniennes d’Ispahan et de Jérusalem (Stelele crucifere armenești din Ispahan și din Ierusalim), constituie primul studiu aprofundat al unui ansamblu de khacikaruri aflate în afara Armeniei. Sunt inventariate – înregistrate, descrise, fotografiate, analizate, catalogate – 669 de khacikaruri, cu o scrupulozitate  și cu o precizie de înalt profesionalism. Este utilizată o terminologie care permite clasificarea ansamblului de khacikaruri după caracteristicile lor. Planșele schematice ilustrează diversitatea structurilor formale, bogăția ornamentelor reproduse cu rigoare. Este, apoi, transcrisă totalitatea inscripțiilor, comentariile adăugate permițând descifrarea secretelor tăinuite de acești martori aparent tăcuți ai istoriei armene. Datorită celor doi cercetători, este alcătuit un dosar complet al khacikarurilor, de asemenea este furnizat un instrument util pentru un eventual studiu ulterior și înțelegerea evoluției stilistice și compoziționale a khacikarurilor.

În prefața sa, profesorul de istorie și de artă armeană Dickran Kouymjian precizează că termenul khacikar apare abia în secolul XX. Până atunci, istoricul și filologul Ghevond Alișan, de la congregația călugărilor armeni mkhitarieni din Veneția, a utilizat în monografiile sale privind istoria și geografia armeană denumiri ca maharjan (monument funerar), khacivim (cruce în piatră), vimapor gherezman (cimitir de pietre sculptate), kandac (sculptură), sahmanakhaci (cruce de hotar), într-un final oprindu-se la folosirea exclusiv a cuvântului maharjan, care însă limitează câmpul de aplicare a rostului khacikarurilor. Se pare că filologul și istoricul de artă Gareghin Levonian este cel dintâi care – într-un articol despre cimitirul din Djulfa, publicat la Tiflis în 1921 – a recurs la termenul khacikar. Pe de altă parte, filologul, filozoful, istoricul de artă Gareghin Hovsepianț, Catolicos de Cilicia, autor al primului articol serios despre khacikaruri, după ce folosise sintagma khaciarjan (monument cu cruce), a folosit în mod uzual, în 1928, cuvântul khacikar. Din punct de vedere lexical, consemnarea cea mai veche a termenului khacikar se află în marele dicționar explicativ al limbii armene, realizat de Stepan Malkhasian în 1944.

Ispahan (Iran) și Ierusalim (Israel) sunt două localități intens populate de armeni în decursul vremii, deci făcând parte din diaspora armeană. În Ierusalim, inclusiv în alte orașe din Țara Sfântă populate de armeni (Betlehem, Jaffa, Remle), există, alăturate bisericilor armenești locale,  287 de khacikaruri din secolele XII-XIX, iar la Nor Djugha (Noua Djulfa) de lângă Ispahan sunt alte 382 de khacikaruri datând din perioada de la fondarea localității la începutul secolului XVII până în a doua jumătate a secolului XVIII. În 1606, armenii refugiați sau deportați din ținuturile lor de baștină de șahul persan Abbas I, cu intenția inițială de a-i așeza în Ispahan, noua capitală a imperiului său, pentru a profita de aptitudinile lor artizanale și comerciale, au primit terenuri în împrejurimi, unde au întemeiat o localitate integral armenească, Noua Djugha. Nouă întrucât ei lăsaseră în urmă localitatea Djugha/Djulfa din Nakhidjevan (actualmente o enclavă dependentă de Azerbaidjan), în care khacikarurile de un stil original, zvelte și înalte, au fost recent distruse de azeri (ele vor constitui obiectul unui alt inventar făcut de aceiași autori).

 Ceea ce face obiectul admirației lucrării de față este minuțiozitatea exhaustivă cu care a fost abordat fiecare aspect al prezentării khacikarurilor în texte, în planșe, în scheme și în fotografii: transliterarea denumirilor, menționarea surselor bibliografice, clasificarea alfanumerică, numerotarea khacikarurilor, descrierea detaliată a tuturor caracteristicilor, definițiile elementelor componente, lexicul terminologiei folosite, grafice comparative, liste de ligamentări și de logograme utilizate în inscripții etc etc. Toate acestea însoțesc materialul iconografic nu înainte de un text amplu de relatare a istoriei celor două localități abordate. Un corp final iconografic și epigrafic sintetizează recapitulativ toate cele 669 de khacikaruri studiate individual în cuprinsul volumului.

Ce este de asemenea meritoriu, pe lângă efortul și competența autorilor, e faptul că ei au pus aici bazele unei metodologii care poate fi preluată și reluată ulterior, la rigoare, în analize similare aplicate khacikarurilor din alte părți ale lumii armenilor.

Sergiu SELIAN

by Sergiu Selian