NOTE DE LECTOR

Haroutioun Khatchadourian, Lucie și Patrick Aslanian & Jean Michel : Localități și bunuri de cult armenești în Turcia otomană. Un patrimoniu în curs de distrugere

            Pe Haroutioun Khatchadourian l-am prezentat anterior, când am recenzat volumul alcătuit de el și de Michel Basmadjian despre khacikarurile din Ispahan și din Ierusalim. De data aceasta împreună cu alți trei coautori, Lucie și Patrick Aslanian și Jean Michel, „recidivează” cu o altă lucrare monografică și monumentală, Localités et biens cultuels arméniens dans la Turquie ottomane (Localități și bunuri de cult armenești în Turcia otomană), subintitulată Un patrimoine en destruction (Un patrimoniu în curs de distrugere). Editată la Paris în 2016 de Uniunea internațională a organizațiilor Terre et Culture, lucrarea – după cum se precizează încă din pagina de titlu – are la bază un inventar parțial realizat de Patriarhia Bisericii Armene din Constantinopol în 1913-15, fiind comandat printr-un decret otoman din 6 martie 1913 ca un preambul la spolierea comunității armene de bunurile sale pe parcursul Genocidului care avea să urmeze, precum și o listă alcătuită de Teotig în 1921. Inventarul Patriarhiei, predat Ministerului de justiție otoman, iar apoi păstrat la Biblioteca națională a Armeniei din Erevan, a fost ulterior tradus și transcris din turca otomană în armeană de A. Kh. Safrastyan și publicat, în 1965-69, de revista lunară „Edjmiațin” a Patriarhiei Supreme din Armenia, în vreme ce lista lui Teotig, publicată în „Almanahul tuturor”, pe care el îl scotea la Constantinopol, a fost reeditată la New York în 1985.

Reactualizat acum, după un secol, de cei patru cercetători din Franța, acest inventar este încă o dovadă a existenței vechi a armenilor pe teritoriul din Asia Mică acaparat și ocupat de otomani, în ciuda faptului că este vorba de „un patrimoniu în curs de distrugere” prin ruinare, demolare, transformare în moschei, în depozite, în hambare, luate ca țintă de artilerie etc. În absența fizică a bisericilor, a mănăstirilor și a altor edificii de cult și a obiectelor religioase care le aparțineau, rămâne mărturia scrisă a prezenței lor în ajunul calamității care avea să anihileze nu numai o populație, dar și proprietățile ei, fie comunitare, fie personale.

Inventarul Patriarhiei Armene este structurat pe vilayete și pe sancakuri, conform diviziunii administrative a Imperiului Otoman la începutul secolului XX, incluzând atât Turcia actuală, cât și Grecia, Libanul, Siria și Irakul. Sunt, în totalitate, 1270 de edificii, dar lista era incompletă. Se poate deduce, din situația politică și socială a vremii, că realizarea acestei întreprinderi a fost dificilă și fatalmente parțială. Lipsesc în mod flagrant, de pildă, vilayetul Van, cu populație majoritar armeană, sancakuri ca Malatya, Siirt, regiuni pe atunci teritorii deținute de Rusia, ca Ardahan și Kars. Deși nu este o lucrare exhaustivă, totuși ea rămâne importantă prin ceea ce conține, nu prin ceea ce omite.

Ediția actuală, care se vrea comparativă, identifică toponimele otomane din prima versiune cu toponimele contemporane, amplasează localitățile menționate în inventar pe hărțile vechi ale Turciei și confruntă lista Patriarhiei cu realitatea politică actuală. Importantă este și lista lui Teotig, pentru că ea a fost realizată în anii imediat următori Genocidului, din mărturiile supraviețuitorilor, apoi pentru că a oferit autorilor ediției din 2016 un termen comparativ față de ediția „princeps”. Aceștia din urmă au lărgit aria sursei lor istorice și documentare incluzând alte inventare și arhive care le-au dat posibilitatea de a reconstitui starea patrimoniului religios armean din Turcia. Lista lor actuală consemnează 1172 de biserici și 67 de mănăstiri și este parțială, în orice caz fixează o realitate pe care autoritățile turce, după ce au distrus-o materialmente încearcă să s-o pulverizeze și în dovezile documentare.

După o amplă introducere privind starea bunurilor cultului armean în vilayetele otomane, inclusiv tabele și diagrame analitice, sunt pe rând trecute în revistă, pe baza inventarului Patriarhiei, vilayetele în ordine alfabetică – Adana, Ankara, Aydın, Bitlis, Diyarbakır, Edirne, Erzurum, Halep, Hüdavendigar, Kastamonu, Konstantinopolis, Konya, Mamuret-ul-Aziz, Sivas, Trabzon – plus sancakul Izmit, fiecare capitol urmând aceeași formulă: poziționarea pe harta statului, componența în sancakuri și în kaze, enumerarea localităților cu denumirile armenești, în turca otomană și în turca modernă, referințe bibliografice, iar la fiecare în parte consemnarea lăcașurilor cu menționarea datei edificării și a reconstruirii (în cazul celor vechi, din secolele XII-XV), fotografii de arhivă ale unora dintre biserici și mănăstiri, fotografii cu caracter social (familii de armeni, ateliere de manufactură, cafenele, procesiuni religioase).

Urmează indexuri alfabetice ale localităților, preluate din Safrastyan și din Teotig, în armeană, în turca otomană și în turca modernă, și un index de mănăstiri. Volumul se încheie cu o secțiune de hărți detaliate ale regiunilor din Turcia, furnizate de Institutul național de geografie din Franța și pe care sunt încercuite cu roșu localitățile menționate în inventar.

Față de difuzarea de informații false de către mediile oficiale turcești asupra stării patrimoniului armean din Turcia, inițiativa luată prin editarea acestei lucrări care evidențiază amploarea distrugerilor produse lăcașurilor armenești, dusă până la aneantizarea lor, este o contribuție la realizarea actului care se impune ca o etapă reparatorie, cel al restituirii bunurilor naționale armenești confiscate de statul turc, indiferent de starea în care se află ele actualmente.

Sergiu SELIAN

by Sergiu Selian