NOTE DE LECTOR | H. G. Balakian : Armenia – națiune martiră a creștinătății

Haroutiun/Haroutune (Artin) Garabet Balakian (1 august 1868 – 28 octombrie 1946) a fost comerciant armean stabilit în Australia la sfârșitul secolului XIX, când a fugit de masacrele hamidiene din anii 1895-98. Era unchiul episcopului Grigoris Balakian, care îl menționează în cartea sa de memorii, Golgota armeană (versiunea română Editura Ararat, București, 2019). Originar din Tokat, Haroutiun a ajuns în Melbourne la 20 iulie 1897, după ce plecase din Imperiul Otoman în februarie același an. Curând după sosire, a dat interviuri în presa locală din Melbourne și din Sydney, relatând despre arestarea și torturarea sa de către autoritățile turce și despre felul în care scăpase de pedeapsa cu moartea. A câștigat o mare popularitate în cadrul unui cerc de prieteni și comercianți localnici și a devenit cea mai cunoscută figură de armean imigrat în Australia. A fost negustor de covoare cu sediul de afaceri în centrul orașului Melbourne, capitala statului Victoria, iar în timpul Primului Război Mondial a activat ca translator voluntar (Censor Officer) pentru limba turcă. Din 1916, s-a implicat în strângerea de fonduri organizată de asociația Friends of Armenia.

Balakian a fost naturalizat cetățean australian la 1 august 1920. În cursul Marelui Război, puțini armeni trăiau în Australia: un articol într-un ziar din Adelaide, capitala statului South Australia, stabilea numărul acestora la nouă; Balakian era unul dintre ei și în orice caz, ca martor și victimă a atrocităților din Turcia, cel mai bine informat asupra situației conaționalilor săi de acolo. Ca atare, în cuvântări și întâlniri publice din Melbourne, Sydney, Adelaide, i-a informat pe noii săi concetățeni asupra stării critice în care se afla populația armeană din Imperiul Otoman. A colaborat cu Armenian Relief Fund în colectarea de fonduri pentru ajutorarea supraviețuitorilor. Împreună cu soția sa, Mary Elizabeth, a participat la acțiuni de caritate. Astfel, a devenit cel mai activ și mai bine cunoscut membru al comunității armene din Australia; într-o scrisoare adresată redacției cotidianului melbournez „The Age” și publicată în 1919, Balakian semna ca „Reprezentantul armean din Australia”. Într-adevăr, a intervenit și a depus garanție pentru imigranți armeni care întâmpinau probleme având cetățenie otomană.

În 1919, Balakian a compilat o carte, Armenia: the Martyr-Nation of Christendom,  publicată de Editura E. W. Cole, Book Arcade, din Melbourne, foarte probabil prima carte semnată de un armean și apărută în Australia, de asemenea cea dintâi cu tematică armeană. Este practic o broșură, un opuscul de 46 de pagini, având scopul de a face cunoscută Chestiunea armeană populației din Australia. Încă pe pagina de titlu – alături de care este reprodus un desen alegoric „de un artist armean”, intitulat Înainte spre libertate – se precizează că lucrarea este „compilată și redactată” de H. G. Balakian. Într-adevăr, după un istoric al Armeniei, semnat de Balakian, sunt anexate: un studiu de Prof. G. Tumaian asupra relațiilor Armeniei cu Anglia; citate din Hübschmann, Byron, Bryce, Lynch, Ciobanian etc; monologul patetic al Armeniei care își expune virtuțile, Cea mai neagră pagină din istoria umană, scris în numele ei de Dr. Herbert Adams Gibbons; și altele.

În completarea textului, venind cu puterea de convingere a imaginilor, după o hartă a Armeniei antice, sunt reproduse vreo zece ilustrații extrase din publicațiile „The New Armenia” și „The Times History of the War”: fedayii și voluntari armeni, detașamente de luptători, populație armeană civilă, membri ai organizației Armenian Relief Fund inițiate de primarul Londrei în octombrie 1915 etc.

Concludentă pentru efortul de documentare al autorului este o trimitere la o scriere a Patriarhului armean Malakia Ormanian despre Biserica Armeană, aflată în colecția Bibliotecii de Stat Victoria din Melbourne, unde este păstrată și scrierea lui Balakian. Acesta din urmă, în periplul istoric pe care îl face la începutul cărții sale, abordează aspectul divizării Armeniei, problema Chestiunii armene, datoria Antantei pentru compensarea poporului armean prin acceptarea autonomiei armene, faptele istorice legate de perioada independenței Armeniei. De asemenea, menționează prezența și ponderea elementului armean în Imperiul Otoman ca pe un factor al mersului înainte al societății: „Este un loc comun că secole la rând cei mai capabili și mai cinstiți slujitori ai Imperiului Otoman au fost armenii, care, în virtutea calităților lor pentru afaceri, au urcat în posturi înalte”. Și, considerând că aceia sunt prea numeroși pentru a fi citați, se limitează la personalități armene din Egipt, Persia și Rusia, între care Nubar Pașa, Malcolm Han, Efrem Han, generalul Loris-Melikov.

Balakian examinează două aspecte: populația armeană din provinciile otomane de origine istorică armeană și posibilul efect al autonomiei statale asupra politicii interne într-un viitor incert. Populația armeană din imperiu alcătuia 35% din totalul acestuia, fiind majoritară în raport de doi la unu în Van. Deși minoritară față de musulmani în general, ea depășea ca număr pe turci sau pe kurzi luați separat. În condiții favorabile – susține autorul – ea se poate extinde și armenii plecați sunt dispuși să se înapoieze de pretutindeni în patrie, spre deosebire de evrei (afirmații care, dacă pe atunci erau credibile, astăzi nu mai sunt de actualitate).

Apoi, pentru autonomia sa, Armenia are nevoie de ieșire la Marea Mediterană, fără a stânjeni interesele Franței în nordul Siriei sau ale Italiei în Abisinia. Influența armenilor progresiști asupra vecinilor mai puțin civilizați din Caucaz se poate face simțită: în 1906, armenii aveau 500 de școli, mai multe decât rușii și superioare acelora. Sunt adevăruri din păcate caduce, care își pierd valabilitatea din perspectiva prezentă a istoriei care a deviat pe alte direcții. Ce este încă adevărat e datoria Europei – clamează autorul – față de armeni, după ce Tratatul de la San Stefano nu a fost respectat, ci înlocuit cu cel de la Berlin. Și cele de la Sèvres, Lausanne încă nu existau pe vremea aceea…

Grație apartenenței Australiei la grupul statelor vorbitoare de engleză, Balakian se simte îndreptățit să parcurgă pagini din istoria legăturilor armeano-britanice, care datează din secolul XII, de pe vremea lui Richard Inimă-de-Leu și a regelui Leon II al Ciliciei armene, oaspete la nunta celui dintâi, și se continuă până în secolul XIV prin activitatea europeană a lui Leon VI și apoi vine în zilele noastre.

În același context, ultima parte a scrierii este rezervată activității de ajutorare a armenilor. După înființarea fondului Armenian Relief, zilele de 6 februarie 1916 și 4 februarie 1917 au fost proclamate „Armenian Day”, când au fost strânse sume mari de bani și o delegație a plecat în Armenia ca să distribuite acele sume beneficiarilor. În folosul Crucii Roșii Armene și a Fondului Refugiaților, la Manchester și la Salford, zilele de 21-22 octombrie 1916 au fost declarate „Flag Day”. Astfel de zile au fost organizate apoi în alte localități din Scoția, din Țara Galilor și din Anglia. La New York, Comitetul American asupra atrocităților comise împotriva armenilor a strâns fonduri pentru ajutorarea armenilor înfometați din deșerturile arabe. În școlile duminicale americane, ziua de 28 mai 1916 a fost proclamată „Armenian Day”, iar la 22 octombrie în același an, Congresul SUA a fixat Ziua Armeniei în toată țara. Inițiativa aceasta a fost urmată de hotărâri similare în Argentina, Brazilia, Canada, China, Coreea, Elveția, Filipine, Franța, India, Italia, Japonia, Java, Rusia, Scandinavia. S-ar zice că în acele vremuri opinia publică era mai lesne sensibilizabilă.

Sergiu SELIAN

by Sergiu Selian