NOTE DE LECTOR / Frederick G. Coan : Odinioară în Persia și în Kurdistan

Frederick Gaylord Coan (1859-1943) a fost misionar creștin american, care a slujit în Persia mai bine de 50 de ani. S-a născut, de altfel, în Urmia (actualmente, capitala provinciei iraniene Azerbaidjanul de Vest), din părinți misionari. După ce a copilărit în Persia, a fost trimis pentru învățătură în SUA, unde în 1882 a absolvit Universitatea din Wooster, Ohio. Studiind muzica, și-a propus să devină muzician profesionist; ca student, a organizat un cvartet instrumental masculin și a fost organistul bisericii luterane din Wooster. Mama lui, însă, l-a convins să renunțe la muzică și să-și continue studiile ca să devină misionar. Ca atare, el s-a înscris la Western Theological Seminary și după absolvire a mai studiat doi ani la Princeton, fiind apoi hirotonisit cleric presbiterian (minister). S-a însurat în 1885 cu Ida Jane Speer, fiica unui de asemenea cleric presbiterian, și imediat după aceea cei doi proaspăt căsătoriți s-au îmbarcat la New York pe un vas cu destinația Orientul Mijlociu. Acolo, ei au vizitat Mosulul, Bagdadul și alte locuri istorice, iar apoi, în 1904, Frederick a fost încadrat la Colegiul american din Urmia, post pe care l-a deținut până în 1912. Soții Coan s-au înapoiat în SUA în 1917 și s-au stabilit în Claremont, California. Frederick s-a retras din activitatea de misionar în 1932. Soția lui a murit în 1939, iar el în 1943, la Shreve, Ohio, în casa unui prieten.

Frederick G. Coan a scris cărți despre misionarismul american, dintre care prima, Yesterdays in Persia and Kurdistan, a apărut în 1939, la Claremont. Înainte de a prezenta această lucrare cu referiri la populația armeană din locurile vizitate de autorul ei, se cuvine menționat un alt aspect al activității misionarului american, important ca mărturie a Genocidului armenilor.

În cursul Primului Război Mondial, la 2 ianuarie 1915, trupele regulate turco-kurde au străpuns liniile rusești și au intrat în Persia, cantonându-se pe câmpia Urmiei, locul de baștină și de reședință al lui Coan. Circa 20.000 de armeni și alți creștini au căutat protecție, iar misiunea americană le-a acordat adăpost și hrană. După cinci luni, timp în care i-a îngrijit pe refugiați și a aflat despre deportarea populației armene din Imperiul Otoman, Coan a întreprins o călătorie în districtele afectate, ca să evalueze situația armenilor. În vara lui 1915, el raporta: „Prin deportare, s-a încercat să se întregească ceea ce fusese început cu sabia. Soldații turci, în multe cazuri sprijiniți de germani, i-au mânat pe armeni în deșert, comițând brutalități care pot zdrobi inima oricui. Într-o zi, am dat peste o grămadă uriașă de oase omenești, înaltă de 30 de picioare, și i-am spus ghidului meu turc: «Cum justifici asta?» El mi-a răspuns: «Osteniserăm să-i tot mânăm, osteniserăm să tot auzim gemetele și țipetele lor, așa că într-o zi i-am dus la râpa asta și i-am azvârlit în ea, ca să scăpăm de bătaia de cap».” În același raport publicat în bimensualul „The New Armenia”, Coan mai scria: „În dreptul unui pod, ghidul meu turc a spus: «Am capturat 1.600 de fete, toate frumoase. Le-am luat ca să fie vândute la oraș sau să fie făcute cadou ofițerilor noștri. Când au ajuns la mijlocul podului de pe râul ăsta vijelios, una dintre ele a dat semnalul ridicând un braț și s-au aruncat cu toatele în apele învolburate.»”

Ulterior, misionarul a văzut un șanț plin cu oseminte omenești: „Mi s-a povestit cum 2.000 de armeni s-au împotrivit cu dârzenie trupelor turcești, apărându-și căminele și onoarea soțiilor și fiicelor lor, înarmați doar cu flinte vechi. Au înfruntat un regiment vreme de două săptămâni, până ce li s-a terminat muniția. Atunci, un ofițer turc a promis jurând pe Coran, ceea ce e cel mai sfânt jurământ al musulmanilor, că dacă luptătorii armeni se predau, el îi lăsa să plece teferi, în semn de respect pentru curajul lor. De îndată ce acei 2.000 de armeni s-au predat, li s-au dat lopeți și târnăcoape, ca să sape un șanț. Terminând ei de săpat, au fost înjungheați cu baionetele.” Văzând de asemenea oase în jurul unei biserici, Coan l-a întrebat pe ghidul turc ce se întâmplase. Acela i-a răspuns: „După ce am omorât 30.000 în district, am venit la biserica asta și am găsit-o plină cu bărbați, femei și copii care se refugiaseră în ea sperând că n-or să fie găsiți. Când ne-au văzut venind, au baricadat ușa, iar noi ne-am gândit să-i lăsăm să moară de foame. Vreme de două zile am tot așteptat un semn că se predau, dar nu s-a auzit nimic din biserică. Era o tăcere de mormânt. Apoi, un ofițer s-a dus la ușă și l-a chemat pe preot ca să-i vorbească. I-a zis: «Vă ofer viața și libertatea dacă ieșiți unul câte unul, în frunte cu preotul, și rostiți crezul musulman». Nu s-a auzit niciun fel de tocmeli dinăuntru. Ușa s-a deschis și bătrânul preot, cu plete albe, în capul gol, s-a arătat în fața armatei fără să scoată o vorbă. Mesajul a fost înțeles și preotul a căzut la pământ doborât cu o lovitură de sabie. Apoi, sute de bărbați de femei, mame cu prunci în brațe, părinți cu copiii agățați de ei, au ieșit din biserică fără vreo rugăminte, fără lacrimi, făsă să ceară îndurare. Când au ieșit, au fost cu toții măcelăriți.” Ghidul turc a adăugat: „Pe când îi omoram, nici măcar copiii nu plângeau.”

Revenit în SUA, Coan a făcut cunoscută starea deplorabilă a armenimii în cadrul unor conferințe publice în care sublinia importanța ajutorării armenilor refugiați în Siria. Mărturia lui ca observator neutru la fața locului este o prețioasă dovadă peremptorie a faptelor petrecute în cursul Genocidului. Numele lui Frederick G. Coan figurează în rândurile celor care au relatat cu obiectivitate cele văzute personal de ei, adăugându-se într-un dosar necesar la un eventual proces al negaționismului, un dosar el însuși acuzator.

Revenind la cartea lui Coan, Odinioară în Persia și în Kurdistan, trebuie precizat că am consultat  o ediție recentă, din 2018, care este în fapt una facsimilată a originalului și scoasă de editura FB &c Ltd din Londra în seria Classic Reprint a colecției Forgotten Books, rezervată recuperării în haină nouă a unor vechi tipărituri. Scriere de memorialistică, depănând călătoria autorului și a soției lui – demarată la 25 iulie 1885 – în Persia și în ținutul aferent numit Kurdistan (în Irakul și în Turcia de azi), cartea este în același timp o descriere istorică, socială, demografică a locurilor vizitate, într-un fel portretul unei națiuni, dar totodată, în chip inerent, și al ceorlalte etnii care populau acele meleaguri.

Ajungând în Europa, soții Coan parcurg traseul Triest-Constantinopol-Batumi-Akstafa-Dilidjan și văd, la capătul lui, silueta Araratului: „Imaginea asupra căreia s-a fixat privirea noastră mai mult decât pe altceva a fost aceea a celor două piscuri ale masivului Ararat, cel mai înalt fiind la 17.000 de picioare altitudine și permanent acoperit cu zăpezi eterne. Măreția și caracterul lor impresionant constau în faptul că, fiind detașate de alți munți care le-ar fi putut diminua, ele se înalță singuratice, semețindu-se pe câmpia fertilă a Erevanului, cu numeroasele sale așezări și vii. Întreaga regiune a fost luată de Rusia de la Persia în 1828. Erevanul este noua capitală a Armeniei și câmpia sa a fost dată rămășițelor de armeni în locul căminelor montane pitorești și prospere, pe care ei le iubiseră cu pasiune și în care viețuiseră de multe veacuri. N-a existat vreodată o nedreptate mai mare făcută acestei națiuni brave și patriote, ca aceea când ea a fost smulsă din căminul său și, în locul platourilor înalte, al aerului tare și al apelor limpezi ale Armeniei, i s-a impus să accepte câmpia aceasta toridă și nesănătoasă. Armenii aspirau la o țară mai mare și făcuseră mari sacrificii în război pentru a câștiga acest drept. În schimb, primiseră asta.”

După Erevan, vizitatorii pleacă la Nakhidjevan, unde li se arată prezumtivul mormânt al lui Noe, și apoi trec râul Arax – „acum Aras” – ca să intre în Persia. Acolo, se opresc la Djulfa, în apropierea căreia se află vechea Djulfa, „vreme de secole o așezare armenească, mult mai atrăgătoare decât Djulfa modernă”. Ajungând la câmpia Salmas, mărginită la sud de lacul Urmia, autorul menționează existența a peste 20 de sate armenești cu o populație totală de 15-20.000 de locuitori, armenii fiind „de departe cei mai prosperi datorită chibzuinței și energiei lor”, față de ceilalți creștini și de musulmani, care populau regiunea. De notat că autorul utilizează pentru Urmia forma Urumia, în fapt consacrată alternativ abia în 1921. Toponimul originar este explicat de specialiști fie ca fiind de proveniență urartiană, fie ca o traducere din indo-iraniană: urmi – val și urmya – învălurare, derivare etimologică din siriacul mia – apă (ca atare, Urmia ar fi echivalent cu Oraș pe apă, fiind situat pe malul unui lac și înconjurat de râuri). Lacul Urmia a făcut parte, în antichitate, din regatul armean, alcătuind împreună cu lacurile Van și Sevan o trinitate legendară.

În cursul călătoriei sale, misionarul american își folosește cunoștințele de siriacă și de turcă, în vreme ce soția lui, pe care o elogiază pentru abilitatea de a călări, „făcea progrese mai mari decât mine în limba armeană”. Cum cei doi se familiarizaseră cu armeana, li se cere să rămână în Salmas, dar Frederick preferă să plece la Urmia, unde siriaca lui putea fi mai utilă și care era oricum o localitate mai plăcută, iar el avea acolo prieteni. Următorii 20 de ani ai săi vor fi dedicați Kurdistanului, care „se întinde în mare parte din estul Turciei, incluzând Armenia și nord-vestul Persiei, până la Tigru, iar în sud până la Bagdad”. Majoritatea satelor de kurzi sunt în munții Elbrus inaccesibili, de unde locuitorii întreprind raiduri prădalnice asupra vecinilor creștini – armeni și asirieni.

O călătorie, de data aceasta de unul singur, face Coan în 1887, cu destinația finală Mosul. Drumul trece prin Van, ocazie de a consemna că populația armeană a orașului atingea cifra de 40-55.000 de locuitori, de altfel platoul Vanului, cu numeroase sate, fiind „căminul prosper al rasei armene”. Lacul Van, de mărimea lacului Geneva, e mărginit de munții Sipan (14.000 de picioare, al doilea ca altitudine după Ararat în țara armenilor) și Nimrud. Pe insula Aghtamar, „armenii aveau o mănăstire foarte veche”, iar „într-o zi senină, în depărtare se pot vedea piscurile masivului Ararat care e situat în două imperii, Rusia și Turcia, precum și – formal – în Persia”. În valea pitorească dinspre sud-est, sunt două mănăstiri: Varek, „care cândva a avut o importantă școală”, și Surp Krikor. Concluzia: „În cursul tuturor călătoriilor mele în Turcia, niciodată n-am văzut un loc cu o atât de mare varietate de peisaje ca Vanul”. Și încă: „Nu mă mir că armenii sunt atât de pasionat legați de acest loc, centrul fostului lor mare imperiu, și niciodată n-au mai comis turcii o crimă mai ticăloasă, pe un temei nejustificat, ca în exterminarea a peste 100.000 de oameni din populația lor în această regiune. Deși, în momentul acestei vizite, ororile și nenorocirile masacrelor din 1895-96, din 1910 și chiar din 1914-20 abia urmau să vină, totuși încă exista multă sărăcie și suferință pretutindeni, din cauza cârmuirii strâmbe a turcilor.”

La Bitlis, „un oraș cu vreo 25.000 de locuitori”, populația era armeană și kurdă și „nicăieri altundeva n-am văzut kurzi mai urâți și mai fanatici”, iar misionarii care lucrau acolo de câțiva ani erau frecvent insultați, bruscați, loviți cu pietre, amenințați cu pumnale. În anul următor, Coan face o nouă călătorie, mai extinsă, în regiunea Mosulului. Deplângând starea jalnică a unui ținut bogat în care sultanul ucisese un milion de supuși ai săi, el amintește ruinele unei mari așezări armenești, în care ghidul său turc se oprise și, după ce privise în tăcere, ocărâse guvernul: „Acum câțiva ani, satul ăsta ne dădea 600 de lire turcești pe lângă taxa de 5.000 de oi și de alte bunuri. Acum, sultanul zice: Duceți-vă de mi-aduceți aur! Cine poate să scoată aur din ruine, taxe din câmpul pustiit?”

Prin 1904, Coan cunoaște un arhidiacon nestorian pe nume Nouri, care venise din Malabar, în sudul Indiei, unde fusese trimis să păstorească pe localnici ca episcop de către patriarhul Mar Șimun al nestorienilor din Kurdistan și din Persia, cu sediul în Kocearis, Turcia, la cinci zile depărtare de Urmia. Figură bizară, care pretindea că umblase prin China, Africa, Australia, Europa și America, unde participase la sesiunile Parlamentului religiilor, Nouri susținea că escaladase de trei ori Araratul în căutarea Arcei lui Noe, că în cele din urmă o găsise și încercase să organizeze transportarea ei la târgul internațional din Chicago, tentativă eșuată din lipsă de finanțe.

În octombrie 1914, populația persană din Urmia era înfricoșată de o eventuală invazie în țara lor neutră, fiindcă știa ce ar fi însemnat asta, după „teribilele pătimiri ale armenilor din Turcia”. După plecarea misionarilor în 1917, rușii se retrăseseră din Persia din cauza revoluției bolșevice, „lăsaseră în urmă câteva mii de refugiați armeni și nestorieni”, dar nu înainte de a înființa o unitate de luptă cu vreo 2.000 de armeni pe care îi înarmaseră și îi aprovizionaseră cu muniții. Autorul, deși nu mai era prezent, relatează cum noul însărcinat cu ajutorarea refugiaților din partea guvernului american, Robert MacDowell, „profund impresionat de suferințele bieților armeni, a demisionat și s-a alăturat acelora, luptând alături de ei și aducând servicii valoroase britanicilor ca ofițer de informații”. Abandonați de ruși, refugiații armeni și asirieni au devenit o forță de luptă utilizată de britanici și de francezi pe frontul din Mesopotamia. În bătălia de la Ravanduz, din Kurdistan, o armată rusă de 5.000 de militari, împreună cu un regiment de 7-800 de armeni, au înaintat prin Urmia spre pozițiile turcești. Un medic armean care i-a însoțit, Altunian, căsătorit cu o americancă, avea să-i povestească lui Coan cum armenii, aflând că turcii evacuaseră Ravanduzul luând cu ei drept captură o mie de armence, au cerut comandantului rus să-i lase să atace. După ce au jefuit orașul, armenii au avansat, dar erau copleșiți de un număr dublu de inamici; ei s-au aruncat, totuși, în luptă, conduși de generalii Ișkhan și Cary, acesta din urmă căzând în bătălie, ceea ce i-a îndârjit pe armeni; ei i-au pus pe fugă pe turci, după care rușii au completat victoria, dar 90% dintre armeni fuseseră uciși sau răniți, iar asta l-a făcut pe Ișkhan să replice îndurerat felicitărilor primite: „Dar unde sunt dragii mei băieți?”

Sergiu SELIAN

by Sergiu Selian