NOTE DE LECTOR / Christopher J. Walker : Viziuni ale Araratului

Christopher J. Walker (n. 1942) este istoric și scriitor britanic liber profesionist. A lucrat în departamentul de manuscrise istorice și literare al firmei de licitație Sothesby. Cititorilor interesați de Armenia și de armeni, numele lui este de-acum familiar, întrucât Walker a devenit acum mai bine de treizeci de ani specialist în analiza realității armene și s-a afirmat ca atare pe plan internațional cu studiile și cu cărțile lui. Beneficiind de o bursă de călătorii Churchill, el a cunoscut direct Armenia, după care a scris notoria sa carte, Armenia: The survival of a nation (St Martin Press – New York, 1980). De altfel, în 1975, împreună cu un alt ilustru armenolog britanic, David Marshall Lang, semnase broșura conținând raportul The Armenians făcut pentru Minority Rights Group (Londra). În noiembrie 1989, a ținut la Universitatea Oxford o prelegere despre istoria modernă a Armeniei. Odată cu resuscitarea problemei Arțakhului, în 1991 a publicat, tot sub egida Grupului pentru drepturile minorităților, volumul Armenia and Karabagh, în fapt a redactat o sinteză de studii scrise atât de el, cât și de alți specialiști în materie, ca Patrick Donabédian, Claude Mutafian, D. M. Lang, și cu o prefață de Gérard Chaliand.

O lucrare de un caracter aparte față de cele anterioare este Visions of Ararat (I. B. Tauris – Londra, 1997), carte reeditată în 2005 și având ca subtitlu Writings on Armenia (Scrieri despre Armenia). De data asta, Walker a adunat între copertele aceluiași volum prezentări și recenzii făcute de el la lucrări aparținând unor britanici care, în timp, au călătorit în Armenia și au lăsat apoi mărturia scrisă a cunoștinței lor cu acea țară. Prefața se deschide cu o parafrază la un film american, „când Harry s-a întâlnit cu Harutiun“, sugerând vizitele armenești făcute de istorici, profesori, scriitori, ziariști, clerici, exploratori etc britanici. Cu instrumentele meseriei sale, autorul pune în valoare contactul reciproc benefic dintre două civilizații, dintre două culturi și consecințele acelui impact.

Din antichitate până în epoca modernă, raporturile armeano-britanice au fost o constantă în evoluția celor două națiuni. După o scurtă introducere în istoria armeană, Walker menționează cel dintâi contact, produs după cucerirea Ciprului de către Richard Inimă-de-Leu, când la nunta acestuia cu prințesa Berengaria de Navara a fost invitat regele Levon II al Armeniei Ciliciene, ulterior aliat și companion al monarhului britanic în cruciada lui. Abia în 1307 aveau să fie revigorate relațiile bilaterale, odată cu primirea ospitalieră a delegației regelui armean Hetum II la regele Edward II. Acesta urma să fie începutul unei corespondențe între capii celor două regate în tot cursul secolului XIV. Odată cu căderea Ciliciei armene și sfârșitul Evului mediu, diplomația nemijlocită avea să înceteze, făcând loc atracției exercitate de religie, de cultură, de comerț asupra britanicilor dispuși să se aventureze într-un Orient misterios și promițător. Nu în ultimul rând și-a făcut efectul ispita Araratului cu piscul său înzăpezit și cu legenda Arcei lui Noe, până la a determina pe unii britanici să-i escaladeze versanții.

Am avut o satisfacție personală citind cartea lui Walker, pentru că în ea apar nume ca Robert Ker Porter, James Morier, H. F. B. Lynch, Lord Bryce, pe care le abordasem într-un supliment al acestei reviste despre vizitatorii muntelui biblic și pe care îl intitulasem Mesagerii Araratului. Alte nume de reputație prezente în lucrarea lui Christopher J. Walker sunt cele ale lui John Cartwright, Edward Gibbon, Lord Byron, James Brant, W. E. Gladstone, G. N. Curzon, Edward Pears, H. H. Asquith, Arnold Toynbee, W. E. D. Allen, lista încheindu-se cu Philip Marsden, autorul scrierii reportericești The Crossing Place, în care își găsește locul și comunitatea armeană din România, pe care autorul a vizitat-o, în drumul său spre Armenia, la începutul anilor 1990.

Primul englez nominalizat care a ajuns în Armenia – existența lui fiind controversată – se presupune a fi fost Sir John Mandaville, care și-a scris impresiile în 1356 sub titlul Travels. Sigură este, însă, vizita lui John Cartwright care poate fi, deci, considerat cel mai timpuriu cert călător britanic în Armenia, și care și-a tipărit cartea, The Preacher’s travels, în 1611. El a făcut descrieri pertinente ale locurilor văzute, inclusiv observații asupra modului de trai, oprindu-se îndelung la personalitatea mi(s)tică a masivului Ararat.

De altfel, fiecare dintre călătorii britanici, în funcție de curiozitatea sau interesul într-un anume domeniu, oferă mărturii incitante, uneori prețioase pentru reconstituirea istoriei armene. Astfel, John Gower a lăsat un poem despre o prințesă armeană, Confessio Amantis, scris probabil în 1383 sau 1384. Gibbon, la sfârșitul secolului XVIII, a scris despre monarhia armeană și despre ierarhia ecleziastică, impresionându-l cu relatarea sa despre mișcarea pavlicienilor pe F. C. Conybeare, pionier al armenologiei în Marea Britanie. Byron, despre care se știe că a învățat limba armeană la călugării mkhitarieni din Veneția, a tradus, cu ajutorul unui monah, texte din Noul Testament care există în armeană, dar nu și în greacă: două epistole ale Sfântului Pavel către Corintieni. Același Byron a preluat aserțiunea despre localizarea paradisului și a potopului în Armenia, punând nefericirea statului armean pe seama dispariției paradisului. Căpitanul Richard Wilbraham, vizitând Armenia, inclusiv fosta capitală Ani, în prima jumătate a secolului XIX, a scris: „Armenii sunt o națiune minunată și este foarte regretabil că istoria lor veche a rămas în obscuritate“; cunoscând consemnarea lui Xenophon despre fabricarea berii de către armeni, numită de istoricul antic „vin vechi“ sau „băutură cu malț“, britanicul constată absența ei din Armenia epocii sale. James Morier este citat cu scrierea sa Hajji Baba of Ispahan (1824), „o mare capodoperă literară despre Orientul Mijlociu“ (după Sarah Searight), depănând avatarurile militarului armean din titlu, prilej pentru autor de a descrie cu umor și cu competență viața satului armenesc; se zice că traducerea în persană a cărții ar fi dus, grație succesului ei, la revoluția constituțională din 1905 în Persia. Scriitorul George Burrow, care în tinerețe învățase ceva armeană, în unul dintre romanele sale cu referiri la armeni îl menționează pe „bătrânul Villotte, din a cărui lucrare mi-am însușit rudimente de armeană“, aluzie la călugărul iezuit francez Jacques Villotte, călător pasionat și autor al unui dicționar armean-latin de 700 de pagini, publicat la Roma în 1713.

Un capitol generos este consacrat personalităților britanice care, la sfârșitul secolului XIX, au fost implicate în Chestiunea armeană: prim-ministrul Lord William Evart Gladstone, Ducele de Argyll George Douglas Campbell, ministru în cabinetul lui Gladstone, sub-secretarul de stat pentru afaceri externe George Nathaniel Curzon și poetul William Watson. Spre deosebire de primii trei, politicieni care s-au dedicat rezolvării situației din Armenia apuseană cu mijloacele diplomatice ale profesiunii lor, ultimul a scris o carte de sonete închinată Armeniei, The Purple East (Orientul purpuriu – titlu împrumutat de la Shelley), editată în 1896, după ce cu un an în urmă criticase în versuri politica britanică în Armenia, ceea ce îl costase pierderea premiului de poezie în acel an. El avea să „recidiveze“ cu un alt volum de poeme, The Year of Shame, și mai vitriolant decât anteriorul la adresa conducerii britanice.

Isabella Bird a fost o înveterată turistă într-o vreme în care femeile nu se prea aventurau pe meleaguri străine. Locuind în Noua Djulfa timp de o lună în anul 1890, ea a avut prilejul să-i cunoască pe armenii de acolo și să pătrundă în modul lor de trai. În așa-zisul Kurdistan, ea a poposit la Erzurum, unde a vizitat colegiul armenesc Sanasarian, făcându-i o descriere adecvată. Autorul are grijă să precizeze ironia istorică prin care, 29 de ani mai târziu, școala avea să devină sediul congresului care a lansat mișcarea naționalistă a lui Mustafa Kemal, viitorul „Tătuc al Turciei“… O anticipare mai aproape de evenimente face avocatul Sir Edward Pears, care a activat la Constantinopol vreme de 40 de ani și a scris cărți despre otomani, cu patru ani înainte de Genocid scriind pe larg despre armeni, „cei mai interesanți oameni din Asia Mică“. La rândul lor, doi ani mai târziu, în ajunul izbucnirii războiului, frații Noel și Harold Buxton, călătorind prin Turcia și prin Armenia răsăriteană, aveau să-și publice impresiile în Travels and Politics in Armenia. Evident că numele vicontelui Bryce este strâns legat de ecoul provocat de ororile pogromului antiarmean pe care el n-a pregetat să-l califice în Camera Lorzilor „absolut premeditat și sistematic“, autorul cărții oprindu-se cu detalii prețioase asupra atitudinii și reacției acestuia în Chestiunea armeană. Alte mărturii ale unor politicieni britanici, ca Aneurin Williams, T. P. O’Connor, Robert Cecil, Arnold Toynbee, vin să se adauge la lista celor preocupați de această problemă.

Structurată cronologic, scrierea lui Walker vine, desigur, până în zilele noastre, parcurgând și etapele următoare ale istoriei armene și ale procesului edificării unui stat național. De aceea, Viziuni ale Araratului este, dincolo de valoarea particulară a reliefării raportului armeano-britanic, o bună sursă de documentare istorică.

Sergiu Selian

by Sergiu Selian