NOTE DE LECTOR | Christopher de Bellaigue : Ținut rebel

Christopher de Bellaigue (n. 1971, Londra), de origine anglo-franceză și rezident în Londra, este scriitor, ziarist în presa scrisă și radiotelevizată. Are licență în studii orientale la Universitatea din Cambridge. Activează pe patru continente în domeniile mediului înconjurător, singurătății, colonialismului, radicalizării religioase. Din 1994, a lucrat vreme de un deceniu și jumătate ca reporter de investigații în Orientul Mijlociu și în Asia de sud. Colaborează la publicațiile „The Guardian”, „New York Review of Books”, „The New Yorker”, „Financial Times” și altele. Este corespondent la Teheran pentru „Economist” (de altfel, e căsătorit cu o iraniană, arhitectă). A scris monografii și studii despre Iran și despre regimul politic de acolo. Este autorul unei trilogii despre sultanul otoman Soleiman Magnificul din secolul XVI. O altă carte a sa, În grădina de trandafiri a martirilor, a fost inclusă pe lista finală a candidaților la premiul Ondaatje al asociației Royal Society of Literature. Scrierea The struggle for Iran i-a atras aprecieri drept unul dintre cei mai buni din noua generație de experți în Orientul Mijlociu.

În anul 2001, de Bellaigue, care atunci era ziarist la „Economist”, cu sediul la Istanbul, a scris un aricol despre istoria Turciei pentru „New York Review of Books”. Acolo, el s-a referit pe scurt la uciderea și deportarea unei jumătăți de milion de armeni din Imperiul Otoman în timpul Primului Război Mondial. După apariția articolului, pe când autorul lui părăsise Turcia, revista a fost inundată de scrisori din partea cititorilor, în care se obiecta că fusese nu un război, ci un genocid, iar numărul victimelor a fost de trei ori mai mare. Surprins și umilit, ziaristul, care era de bună credință, s-a înapoiat în Turcia, unde a înțeles că el adoptase singura versiune oficială acceptată, distorsiune care se petrecea și cu interpretarea altor evenimente din istoria turcă. De-acum înarmat cu alte lucrări istorice, dar competente și credibile, el a întreprins o călătorie în sud-estul Turciei, pentru a afla adevărul la fața locului. Unde a constatat că încă exista un conflict vechi de secole între turci, armeni și kurzi. Suspectat de autorități că ar fi spion, Christopher, care stăpânește limba turcă, a făcut descoperiri personale printre urmările Genocidului, cum ar fi ruine de biserici armenești, copii jucând fotbal cu cranii vechi și mai ales localnici nedispuși să facă declarații.

A rezultat, în urma acelei investigații, o carte intitulată Rebel Land, cu subtitlul – în funcție de ediție – fie Unraveling the riddle of history in a Turkish town (Dezlegând o enigmă a istoriei într-un oraș turcesc), fie Among Turkey’s forgotten people (Printre locuitorii uitați ai Turciei). Ediția princeps, scoasă de sub tipar de Penguin Press, a apărut la Londra în 2009 și a fost urmată de o ediție în SUA, în 2010.

În Prologul intitulat Oglinda, de Bellaigue dezvăluie originea și motivația inițiativei sale, pornind de la articolul menționat anterior și care s-a soldat, printre altele, cu o replică adresată redactorului Robert Silvers de către James R. Russell, profesor de studii armene la Harvard. Acesta din urmă critica punctul de vedere al autorului care folosise sintagma „armeni anatolieni”, precizând că turcii erau cei care veniseră de altundeva, pe când armenii erau nativi, și insistând că masacrele fuseseră premeditate și se constituiseră într-un genocid. Scrisoarea de protest a fost publicată, iar de Bellaigue a studiat, vreme de câțiva ani, istoria epocii, inclusiv negaționismul turc, în cele din urmă decizând să substituie cărțile și opiniile personale ale celor în cauză cu o vizită la fața locului, pentru a dobândi o istorie nefiltrată și directă. Un prieten i-a propus ca destinație în chip de stat-major localitatea Varto, la nord de mănăstirea armenească Surp Karapet din Muș, localitate populată odinioară de armeni, iar astăzi de alevii care nu se revendică nici turcilor, nici kurzilor, dar și de siuniți, aceștia chiar majoritari în Muș, fiind religionari care se consideră nemusulmani, iar pe alevii îi socotesc eretici și renegați.

Autorul va constata mai întâi că Turcia de est, adică Armenia de vest cunoscută acum drept Kurdistanul de nord, n-a fost niciodată scrupulos cercetată. Locul regatelor armene, al principatelor kurde, al deportărilor în masă și al măcelurilor comise asupra populației armene, n-a fost prielnic istoriografiei moderne. Nu există un studiu temeinic asupra diferitelor populații ale regiunii. Mare parte din documentația existentă a dispărut, iar cea rămasă în arhivele parlamentare din Ankara este inaccesibilă chiar și specialiștilor turci.

Cât privește Varto, localitatea din care autorul și-a început cercetarea, toponimul acesta este o alterare a numelui Vartan (Mamigonian), faimosul comandant al armatei armene în secolul V, despre care se afirmă că ar fi întemeiat aici o așezare. Sub influența kurzilor, care își adaugă propriilor nume sufixul o, toponimul ar fi devenit Varto. Alții susțin că numele provine din limba zaza, însemnând „pășunea ta văratică”. Mehmet Serif Firat, în monografia sa Istoria lui Varto și a provinciilor estice, speculează că numele e moștenit de la urarți, care au stăpânit Anatolia. Oricum, localitatea se întinde pe coline învecinate cu munții Bingöl și pe care curge un mic râu, Khorsan.

Când ziaristul londonez îi întreba pe localnici câți armeni fuseseră în orașul lor sau ce se întâmplase cu cei existenți în timpul masacrelor, primea răspunsuri evazive: nu existaseră armeni, nu știau nimic. În general, era întâmpinat cu o tăcere despre care afirmă că este consecința nu a amneziei sau a afrontului, ci a fricii inoculate de atitudinea politică oficială. Versiunea istorică oferită străinilor este una dezinfectată, cum o numește autorul.

De Bellaigue a stabilit, totuși, date certe: în 1914, în districtul Varto trăiau 5.200 de armeni, incluzând 600 în orașul omonim. Aceștia aveau opt biserici, trei mănăstiri, cinci școli. Cel mai mare și mai important dintre satele armenești era Gundemir, centru administrativ pentru alte două sate armenești, Dodan și Baskan. Tustrele acestea există astăzi, dar cu nume turcești pe care nu le utilizează nimeni. În ajunul Primului Război Mondial, ele și alte sate kurde erau conduse fiecare de câte un fiu al unui anume Ahmet Bey, din învecinatul Kulan, administrator local, căsătorit cu o armeancă din familia de frunte din Gundemir, a Sarukhanienilor. Autorul îl citează pe exploratorul englez H. F. B. Lynch, care în 1895 a vizitat regiunea, după care a scris Armenia. Travels and studies (1901); el descrie Gundemirul drept „un sat armenesc de mărime considerabilă” și „construit mai bine decât în mod obișnuit”, având o biserică veche și case în jurul ei („locul este evident la fel de vechi ca și colinele” și nu are populație musulmană). De altfel, în cartea sa, pe lângă hărți și fotografii contemporane, de Bellaigue reproduce fotografii publicate de Lynch în studiul lui. Ziaristul nostru adaugă, la informația lui Lynch, că în perioada 1895-1915 în Varto s-au stabilit kurzi din seminția lui Ahmet Bey, prezența lor dând localității caracterul unei posesiuni feudale; creștinismul armenilor a devenit atunci subiect de ilaritate și deriziune, prozeliții lui fiind adeseori batjocoriți și persecutați.

Autorul, de data aceasta bine informat, derulează evenimentele începând din a doua săptămână a lunii mai 1915, când a demarat deportarea armenilor din cele 37 de sate ale districtului Hinis (corect, Hınıs, în armeană Khnus), însoțită de „o furie de crime sângeroase și de jafuri”. Este detaliat, apoi, episodul revoltei din Muș, înăbușită de kurzii și cerkezii care primiseseră libertate de acțiune de la guvern ca să-și dezlănțuiască instinctele atavice. Spre deosebire de Hinis și de Muș, unde majoritatea armenilor au fost uciși pe loc, în Erzurum deportarea a fost efectuată intensificându-se în iunie-iulie, când mii de armeni dintre cei 65.000 au căzut victime barbariilor torționarilor.

Odată pornit, Bellaigue continuă narațiunea cu consecințele formării diasporei armene și cu evoluția situației politice în regiune, mereu legând-o de poziția și atitudinea aleviilor și kurzilor. De altfel, a doua jumătate a cărții este consacrată istoriei kurzilor în acel „ținut rebel” pe care autorul l-a cutreierat cu mult folos postfactum nu numai pentru populația kurdă din Turcia, dar și pentru restabilirea adevăruului istoric privind Genocidul armean.

Sergiu SELIAN

by Sergiu Selian