Sergiu Selian

NOTE DE LECTOR | Ashley Kalagian Blunt : Cum să fii australian

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Despre Ashley Kalagian Blunt am oferit informații când am prezentat cartea ei de debut literar, My Name Is Revenge (vezi „Ararat” nr. 23-24/decembrie 2019). În fapt, ea însăși dăduse unele detalii familiale personale în eseurile conținute în acel volum. A doua ei carte, How to Be An Australian (Cum să fii australian), editată de Afirm Press din Melbourne în 2020, nu este, cum s-ar putea crede conform titlului aparent înșelător, un îndrumar, ci de data aceasta e în totalitatea ei autobiografică, dar o autobiografie parțială, așa cum sugerează subtitlul: An Outsider’s View on Life & Love Down Under (Viziunea unei persoane dinafară asupra vieții și iubirii în Australia). Am echivalat ultimele două cuvinte ale unei sintagme argotice cu Australia, fiindcă așa este poreclit – în traducere literală, jos dedesubt – continentul plasat la antipozi în raport cu restul planetei, altfel tălmăcirea ar fi fost criptică și trivială.

Cât privește subiectul dezvăluit în subtitlu, el este într-adevăr o confesiune nudă și vivace a autoarei, canadiană de baștină și strămutată cu arme și bagaje, inclusiv soțul ei, în Australia în 2011, paginile cărții constituindu-se totodată într-un portret al noii reședințe geografice, schițat prin prisma unei nou-venite pentru care specificul local se alcătuiește din ciudățenii foarte adesea amuzante.

Ashley Kalagian (de fapt fusese Kalaygian), care și-a adăugat patronimul soțului ei, Steve Blunt, de meserie contabil, poartă numele de familie evident al tatălui său, moștenit de la străbunicul ei, Paravon, supraviețuitor al Genocidului din 1915, care emigrase în Canada împreună cu viitoarea lui nevastă, Mariam, rămași amândoi orfani. De la Paravon încoace, urmașii lui asimilați – soartă de imigranți – începând cu fiul său armean pur sânge, s-au amestecat cu nații ca polonă, irlandeză, scoțiană. Ashley, studiind departe de familie, nu l-a auzit vorbind armenește pe străbunicul său, pe care îl vedea rar și la a cărui moarte a avut doar 14 ani. Ce a rămas și Ashley, conștientă de arborele ei genealogic, încearcă să resusciteze este amintirea unei istorii tragice. Ea a făcut-o în prima sa carte, o ficțiune inspirată de un act justițiar real comis în Sydney în 1980 (vezi din nou mai pe larg în recenzia din 2019), și o face în noua ei scriere, pe alocuri, adică acolo unde menționează membri ai familiei sale, și mai ales în teza ei de doctorat, pregătită la noua adresă, pe tema diasporei, cu accent special pe comunitatea armeană răspândită pe felurite meleaguri. În orice caz, trebuie remarcate pe de o parte acuitatea și justețea observațiilor ei de tot soiul vizavi de australieni și pe de altă parte tonul dezinvolt, îndeobște mucalit și cu precădere autoironic, ceea ce este o formă superioară, inteligentă a umorului.

Din capul locului, abordând obiectivul pe care și-l propusese, și anume – identitatea culturală a diasporei, autoarea notează că exemplul clasic de diaspora este cea a evreilor, dar că studiul ei va fi centrat pe armeni „dacă voi putea progresa cu el”. Mai detaliat își prezintă ea subiectul unei noi prietene: „Intenționez să scriu o carte despre moștenirea Genocidului armenilor. Străbunicii mei au fost supraviețuitori. M-am gândt că teza asta mi-ar putea fi utilă. Soțul meu susține că aș fi o bună profesoară, dar eu cred că… mi-ar plăcea să fiu scriitoare.”

În privința adaptării în noua sa țară, Ashley mărturisește că, dacă nu s-a „potrivit” în Coreea de Sud sau în Mexic ori în Peru, precedentele ei reședințe, a sperat că va găsi în Australia o versiune însorită a Canadei (unde îngheța de ger în Winnipeg) și se va simți acolo ca acasă, ceea ce chiar urma să se întâmple, inclusiv particularitățile de comportament sau de limbaj. De pildă, ea înregistrează de îndată (și îi cade victimă) sintagma „the tall-poppy syndrome” (sindromul macului înalt), adică un complex de superioritate presupunând ifosele cuiva care încearcă să se remarce, dar e prompt amendat și blamat. Inerent, una dintre primele expresii argotice locale de care se lovește este „how are you going?” (cam echivalentul românescului „cum îți merge?”, dar opac anglofonului străin), ea replicând cu altă întrebare, logică, dar neadecvată: „where?” (unde?). Lasă că nici americănismul „how do you do?” nu-i mai breaz, dar totul este chestiune de acceptare și de adaptare.

Când constată atitudinea aparent reprobabilă, dar cu justificări programatice, a guvernului australian de a primi cu rezerve pe cei care susțin să fi fugit de persecuție și de violență, Ashley se gândește imediat la familia ei și inima i se strânge. Winnipegul, unde locuise anterior și unde au rămas ai săi, n-a fost niciodată „acasă”, zice ea. Generații la rând fuseseră dislocate. Mama ei crescuse într-o familie de militari, deci prin definiție ambulantă. Străbunicii ei din partea tatălui se așezaseră pe unde îi purtase destinul, bunăoară în St Catharines, lângă cascada Niagara, unde locuiseră printre alți supraviețuitori, nutrind sentimentul de comunitate armeană și învățându-i limba și istoria armeană pe copii, clădind de asemenea o biserică; dar în decurs de două generații familia nu mai încăpuse în oraș și tatăl ei, plus trei dintre surorile lui, se mutaseră altundeva.

Este povestea străbunicilor săi cea pe care Ashley s-a străduit s-o prindă în teza ei, în momentul stabilirii în Australia simțindu-se conectată cu familia ei armenească. Reușește să găsească în Sydney conaționali: Aram, Ani și tatăl ei, Senik (Senekerim?), în cursul primei sale vizite la o familie de armeni, unde regăsește „unul dintre aspectele esențiale ale culturii armene – coeziunea familială”. Cu Ani, prima armeancă pe care a cunoscut-o în Australia, s-a întâlnit în bibliotecă în timp ce îl citea pe Saroyan, semn de recunoaștere a armenității; ea o va ajuta să facă interviuri cu membri ai comunității armene din Sydney. Senik îi face teoria mangalului care dă fripturii aroma fumului, drept care – zice el – grătarul australian (barbecue) nu se compară cu cel armenesc (khorovaț). „Am fost inspirată pentru teza mea – afirmă Ashley – de conștientizarea faptului că sunt parte din istoria diasporei armene formate după Primul Război Mondial.” Și, după ce dezvoltă din nou povestea celor doi străbunici ai săi, conchide: „Schimbând geografia și epoca, a fost ușor – dureros de ușor – să mi-i imaginez pe Mariam și pe Paravon deținuți pe insula Manus ori în Nauru”, lagăre de reținere temporară a refugiaților sosiți ilegal (citește: neinvitați) în Australia. Concluzia ei (dublă): identitatea armenilor diasporani este conectată la istoria mai amplă a armenilor și totodată influențată de comunitatea înconjurătoare, și „nu vreau să mai scriu vreodată o teză”.

La un club de public speaking (discursuri publice, dar există și discursuri nepublice?), într-un mediu restrâns, când îi vine rândul, Ashley profită ca să expună studiul ei asupra Genocidului și cu acest prilej vorbește celor neavizați prezenți acolo despre legătura nu numai calendaristică dintre 24 aprilie 1915, ziua arestării intelectualilor armeni din Constantinopol, și 25 aprilie 1915, ziua catastrofalei debarcări a trupelor aliate ANZAC în Dardanele. N-o surprinde ignoranța celor de față, „deoarece guvernul turc continua să nege Genocidul”.

După ce obține cetățenia australiană și are bucuria să voteze, Ashley reflectează: „Scăpând din ruinele Imperiului Otoman, străbunii mei armeni au sosit în Canada în 1920 și la un moment dat trebuie să fi primit cetățenia. Dar nu știu dacă și când au votat în alegerile canadiene. Dacă au făcut-o, îmi închipui că sentimentul lor de a fi privilegiați să participe la democrația unui stat trebuia să fi fost infinit mai mare decât al meu acum, or al meu este destul de puternic.” Iar în final: „Poate cândva în viitor o versiune a mea va oferi în sfârșit lumii, într-o formă sau alta, cartea mea despre moștenirea lăsată de Genocidul armenilor. Chiar dacă asta ar lua încă cinci ani, va merita.”

Sergiu Selian