Sergiu Selian

NOTE DE LECTOR /

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Anahide Ter Minassian și Houri Varjabédian : Ținuturile copilăriei noastre (antologie)

Anahide Ter Minassian (1929-2019) a fost istoric francez de origine armeană, crescută în Franța, în familia refugiaților Levon Kévonian și Armenouhie Der-Garabédian, care au învățat-o armenește, refuzând s-o trimită la o școală franceză până la șapte ani. Anahide a fost măritată cu Léon Ter Minassian, fiul lui Ruben Ter Minasian, figură proeminentă a partidului Federația Revoluționară Armeană (Dașnacțutyun), militant activ și conducător al luptelor de eliberare și autoapărare ale armenilor, finalizate cu întemeierea Republicii Armene independente în 1918. Anahide a studiat istoria și geografia la Universitatea Sorbona din Paris și a fost lector la Școala de studii înalte și de științe sociale a Universității Paris I. După 40 de ani de activitate, în 2015 i s-a acordat Legiunea de onoare a Franței. A scris cărți despre Republica Armeană, despre FRA și despre diaspora armeană.

Houri Varjabédian (n. 1955 – Casablanca, Maroc) a crescut într-o familie armenească imigrată din Beirut (Liban). A studiat farmacologia în Marsilia (Franța), iar acolo, în cadrul unei comunități armenești active, și-a aprofundat interesul pentru cultura și limba armeană și a participat la numeroase activități militante locale, mai ales în sfera apărării prizonierilor politici. Împreună cu colectivul organizației armenești Terre et Culture, întemeiată și condusă de Kéram Kévonian, fratele Anahidei Ter Minassian, a lucrat la repararea și amenajarea mănăstirii armenești Surb Datev din Iran, iar în 1988 a luat parte la misiunea umanitară din Armenia afectată de cutremur. A colaborat cu colecțiile de cărți Arménies și Diasporales ale Editurii Paranthèses din Paris, pentru a descoperi scriitori armeni de tradus în franceză și pentru a se crea posibilități de lansare a noi scriitori din Armenia și din diaspora. Împreună cu Alice Der Vartanian, a tradus Memorialul de 24 aprilie al lui Teotig (2015) și volumul de scrieriale fotografului Ara Güler, Arrêt sur images (2013).

Anahide Ter Minassian și Houri Varjabédian au alcătuit și editat împreună o antologie de texte autobiografice scrise de cărturari armeni care au rememorat în scrierile lor locurile și anii copilăriei petrecute de ei: Nos terres d’enfance (Colecția Diasporales, Paranthèses – 2010). A rezultat o carte adunând laolaltă persoane dintre cele mai prestigioase ale culturii armene din toate timpurile. Itinerarul memoriilor este și el variat, parcurgând locuri diverse, de la Paris la Muș, de la Istanbul la Erevan, de la New York la Teheran, de la Beirut la Trapezunt, de la Bagdad la Baku și așa mai departe. Personajele acestei călătorii virtuale refac peisaje și oameni care vor fi contribuit la formarea lor ca prezențe aparținând acelor locuri de baștină. Textele autorilor, la rândul lor, se revendică diferitelor genuri literare și, fie ele autoficțiuni, fie mărturii documentare, toate recreează un timp trecut și un spațiu rural sau urban, proprii existenței de odinioară a celor care au rescris momente dintre cele mai nostagice pentru ei și care vor fi marcat cândva viitoarea lor evoluție. Iar toate la un loc formează o depoziție istorică, una caleidoscopică, a traiului armenimii pe meleagurile perene dintre fruntarii naționale muabile în timp. Lista conține 43 de nume (grafia lor o respectă pe cea franceză, folosită în lucrare) pe care le consemnăm aici în ordinea aparent aleatorie din volum, care nu apare justificată nicăieri ca atare:

După un scrupulos studiu introductiv semnat de cele două „responsabile” ale lucrării, în care este minuțios analizat statutul limbii armene și în genere al armenității într-o diaspora îndepărtată nu numai geograficește de patria istorică, volumul se deschide cu un titlu provocator, De ce nu suntem evrei?, impus de fragmentul reprodus din cartea reputatului scriitor americano-armean Peter Balakian, Câinele negru al soartei, o interogație asupra propriei identități etnice. O stradă din Teheran sare în Orient, cu o amintire din adolescență a Violettei Krikorian, scriitoare stabilită în Armenia odată cu încheierea studiilor ei filologice la Erevan. Alexandrian, teoretician al suprarealismului, care semnează numai așa, omițându-și prenumele Saran, are amintiri învecinate, din O copilărie în Bagdad, mai exact din anturajul regelui Faysal I, al cărui medic stomatolog a fost tatăl său. Dramaturgul franco-armean de faimă internațională Arthur Adamov, născut la Kislovodsk într-o familie de industriași ai petrolului, semnează un scurt pasaj din jurnalul lui, Prima copilărie, consemnând emigrarea familiei sale în Europa în 1914. O surpriză pentru lector poate fi prezența lui Anasatase Mikoyan, gloriosul om de stat sub toți dictatorii sovietici de la Stalin încoace, din a cărui autobiografie O viață de luptă (cum altfel?) sunt extrase paginile de început, referitoare la copilăria inocentă a viitorului politician, Acolo unde începe o viață, adică în satul natal Sanahin, în nordul Armeniei. De partea opusă a ideologiei, disidenta Helena Bonner, fiica unui cominternist armean din Tiflis, Ghevorg Alikhanian (victimă a epurărilor staliniste), și soția unui alt disident celebru, Andrei Sakharov, scrie de la Hotelul Lux din Moscova, dar despre tatăl său, mare iubitor și cunoscător de poezie rusă și armeană. Scriitoarea Nina Berberova, altă ruso-armeancă afectată de comunism, face în Cuibul și furnicarul (fragment din Sublinierea îmi aparține) biografia ascendenților săi pe linie paternă armeană. Serata Pușkin este un comentariu extras dintr-un film documentar realizat de Nora Martirosyan despre bunica ei, Eleonora Dabaghian, o altă intelectuală al cărei tată a căzut victimă terorii staliniste, împușcat fiind în 1938.

Scriitorul Armen Chékoyan din Armenia evocă, în Eu cânt la pian, atmosfera din Erevanul anilor 1960, când mama lui a insistat ca el să învețe pianul. Fotograful de reputație internațională Ara Güler, care a afirmat „am crescut împreună cu Istanbulul” și „a fotografia Istanbulul înseamnă a fotografia lumea” și în 1961 a fost desemnat printre cei mai buni șapte fotografi de pe mapamond, a fost și un bun povestitor, cum reiese din proza lui de memorialistică, Povestea tatălui meu, o relatare a inițierii sale în profesie. Carzou (Carnig Zulumian), un alt artist notoriu al imaginii, dar pictor și franco-armean, își amintește, în Piața Bab al Faraj, mediul studioului foto al tatălui său în Alepul anului 1915. Literat contemporan născut în Beirut și crescut în Paris, unde a devenit conferențiar de limbi orientale, scriitor, filozof etc, Krikor Beledian consacră ultimul capitol din volumul său de proze Praguri unei vecine originare din Erzurum, Antika, din generația celor refugiați în Liban după deportările din 1915. Scriitorul americano-armean Michael Arlen reface, în Mi-amintesc o zi, frânturi din tinerețea lui marcată de prezența ilustrului său tată omonim (numele real Dikran Kouyoumjian), care negase apartenența sa la armenitate. Această problemă i-a fost străină lui William Saroyan, care chiar l-a repudiat pentru asta pe Arlen și care își etala cu mândrie originea armeană, de pildă aici în Baia, o duioasă și savuroasă evocare a ritualului îmbăierii, văzut cu ochi de copil.

Nubar Gulbenkian a fost fiul celebrului „Mr 5%”, Calouste Gulbenkian, și după studii în Anglia și în Germania a fost și el implicat în comerțul cu petrol, deși – el însuși personaj excentric – a avut relații dificile cu tatăl său, căruia îi face portretul în Adio Bosforului, un extras dintr-o autobiografie, Portret în ulei. Scriitoarea franco-armeană Séda, născută la Paris dintr-o familie de refugiați, este descendenta unui crescător de cai din Arțakh, a unuia dintre conducătorii Republicii Armene din 1918-20 și a unei cântărețe de lieduri din Berlin; Copilăria mamei lui Tadeusz H. (un compozitor fictiv) este o proză inspirată din episoade autobiografice și amintiri pariziene. Un alt scriitor franco-armean, Martin Melkonian, după ce în copilărie, lucrând în atelierul de croitorie al tatălui său, fusese privat de uzul limbii materne, peste ani a ales să fie scriitor pentru a-și regăsi lumea refulată, surprinsă în Miniaturistul, din care este reprodus un fragment, Canalul Saint-Martin. Talentul de scriitor al cineastului de renume mondial Sergueï Paradjanov este vădit în scenariul Confesiune, scris în închisoare și nematerializat ca film, și din care Daliile albe reface portrete din familie, evocate la porțile închise ale unui vechi cimitir armenesc destinat de autoritățile sovietice demolării. Reprezentant de seamă al prozei contemporane din Armenia, Hrant Matévossian și-a impregnat scrierile cu imagini și cu personaje din ținutul său natal, Lori, așa cum reiese și din Găleata cu zmeură, extras din nuvela Soare de toamnă. La rândul său, Zabel Essayan este un nume semnificativ al literaturii armene, scriitoare născută la Constantinopol și autorepatriată în 1933 pentru ca în 1937 să dispară în epurările staliniste, nu înainte de a fi scris Grădinile din Silihdar, din care Excursie la Alemdaghi este un tablou al țărmului Bosforului, însuflețit de armeni localnici.

Arménouhie Kévonian, născută în Muș, nepoată a unui deputat în Parlamentul Otoman, instalată la Paris după dispariția familiei sale în Genocid, și-a așternut memoriile despre mama sa, Gulizar, fragmentul Satul lui Goulo refăcând peisajul rural din copilăria aceleia. O inimă care radiază preia titlul volumului de amintiri al scriitorului franco-armean Chahan Chahnour, consacrat în literatura franceză drept Armen Lubin și care în acest text publicat inițial în revista „Haratch”, reconstituind atmosfera din Constantinopol în vremea deportării armenilor, revine la limba sa maternă. Un alt scriitor franco-armean, originar din Constantinopol, Chavarch Nartouni, scrie tot memorii despre zilele exilului din 1915 (Părăsind Armașul) într-un jurnal autobiografic de adolescent din localitatea natală. Iar Anchèn Garodouni (numele real Boghos Arzoumanian), participant la luptele de apărare din Chabin Karahissar, deapănă amintirile vieții sale de orfan care vorbea singur armenește ca să nu-și uite limba maternă, în Tribunal și evadare, un episod din autobiografia Am murit, dar trăim. La rândul său, Nicolas Sarafian, „poet diasporan”, imigrat la Paris la 20 de ani ca orfan din Genocid, este obsedat de „a crea o patrie a spiritului”, în Copilărie și lumină, fragment din volumul de proze Pădurea din Vincennes.

După atâți scriitori și diasporani, pictorul Martiros Sarian din Armenia, în amintirile sale din Rostovul său natal, O copilărie în plină natură, extras din cartea Fragmente din viața mea, aduce culoare și imagini nostalgice. Apoi, Armen Ohanian (Sophie Pirboudaghian), dansatoare celebră în Europa, literată, militantă politică, dintr-o familie stabilită în Baku după ce bunicul îi fusese ucis în cursul luptelor din Kars, narează copilăria sa în Caucaz, în Dansatoarea din Shamakha. Figură marcantă a literaturii armene din Constantinopol, Hagop Mentsouri s-a afirmat ca scriitor al satului, inspirându-se din meleagurile natale ale Dersimului (numit și Mnțuri, de unde pseudonimul său, numele real fiind Demirdjian), scriind în Noi, copiii desigur despre viața la țară. Romanul-mărturie Viața noastră de Hratch Zartarian, fiul ziaristului și scriitorului Ruben Zartarian, victimă a Genocidului, este povestea familiei autorului între cele două războaie la Paris, iar textul publicat restrânge atenția la raportul Bunica și nepotul. În Tigru, fluviul nostru, intitulat astfel pentru că scriitorul Meguerditch Margossian, stabilit în Istanbul, este originar din Diyarbakir, nu numai imaginile și personajele aparțin copilăriei, dar și idiomul regional este reconstituit ca atare, conferind paginilor umor și colorit. O altă evocare autobiografică, intitulată de autorul ei, Vahan Totovents, Viața pe anticul drum roman, unde se afla regiunea sa de baștină, Harputul, rememorează pe Maran, iapa din copilăria scriitorului. Viken Klag, pseudonimul lui Garo Sassouni, scriitor, ziarist, istoric, politolog, pedagog, militant dașnac, reînvie în Vânătorul, fragment din Misterul munților,o altă regiune a Armeniei apusene, Sasun. Dintr-o încă o regiune istorică, cea a lacului Van, provine mărturia Ruga nemuritoarei a lui Armenak Hagopian, refugiat la Paris după masacrele din 1915, despre care el lasă o mărturiedramatică.

Berdjouhi (Bardizbanian), originară din Plovdiv, își pierde soțul arestat la 24 aprilie 1915 în Constantinopol, devine deputată în Parlamentul Armeniei independente din 1918, emigrează în Franța, se angajează în ajutorarea refugiaților și se consacră carierei literare, sciind printre altele După furtună, un volum de proze inspirate din experiența protecției acordate orfanilor sub egida Societății Națiunilor. Hampartzoum Kélénian, cunoscut ca scriitor cu pseudonimul Hamasdegh (Constelație), deși a trăit ca exilat în SUA, a scris în armeană și a evocat adesea satul său natal pierdut, din regiunea Harputului, așa cum o face în Perla albastră. Scriitor realist și rebel originar din Istanbul și stabilit în Beirut, Zaven Bibérian a scrutat, în Feciorul tăticului, psihologia unui copil revoltat de ipocrizia și nedreptatea adulților. Mathéos Mamourian evocă în Amintiri din copilăria în Smirna, localitatea sa natală, în care a revenit ca să studieze armeana, după ce părinții săi îl trimiseseră în Egipt pentru a-l salva de o epidemie. Un amplu roman autobiografic în două volume, Pe drumul îndoielii, din care fragmentul Covorul oriental reface mediul din Tabriz, a scris poeta Lass (Louisa Aslanian) înainte de a dispărea în lagărul din Ravensbrück în 1945, fiind denunțată ca membră a rezistenței franceze și comunistă. Salvat ca prin minune din Genocid și internat până la șapte ani într-un orfelinat din Alep, a fost Antranik Zaroukian, care avea să scrie memoriile Oameni fără copilărie (un episod, Spital, este inclus în antologie). Poet originar din Trapezunt, Léon Surmélian depune și el mărturiedespre copilăria sa în timpul Genocidului, în Vă întreb, doamnelor și domnilor, autobiografie scrisă în engleză și publicată în SUA; revenit la 11 ani în localitatea de baștină, după ce părinții, dispăruți în Genocid, îi făcuseră scăpați pe el și pe cei trei frați ai săi, el găsește Casa pustie. Deportat, dar într-un lagăr sovietic, și apoi dispărut în zilele epurării staliniste, Kaspar Bedeyan, originar din Muș, fugise de masacre ca adolescent și se refugiase la Tiflis, lăsând Amintiri publicate la Cairo (din care găsim aici un extras, Kordon). Simon Kapamadjian, scriitor, pedagog, lexicograf din Istanbul, a scris Kamer, micul călător în Orient, o nuvelă ilustrată despre un orfan armean din provincia Erzurum, care face un voiaj inițiatic până la Beirut, unde studiază medicina, proza fiind înțesată cu numeroase și variate cunoștințe pentru tineri. Ultima mostră din antologie este, poate, și cea mai mișcătoare, prin depoziția sa: scriitorul și politicianul Avétis Aharonian, șeful delegației Republicii Armene la Conferința de pace din Paris și semnatar al Tratatului de la Sèvres, s-a născut și a copilărit la poalele Araratului, șansă pe care o comunică în Primul meu dascăl din Cartea mea. Este o încheiere apoteotică a acestui superb mozaic de trăiri și destăinuiri din vremuri apuse.

Sergiu SELIAN

  •  
  •  

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *