NOTE DE LECTOR | Alan Moorehead : Gallipoli

Alan McCrae Moorehead (1910-83) a fost ziarist, biograf, eseist, călător de origine australiană, din 1937 rezident în Marea Britanie și în Italia. În principal, a fost corespondent de război al publicației britanice „Daily Express” și autor de popularizări istorice, dintre care se detașează o trilogie despre campania africană din 1940-43, două volume despre explorarea Nilului în secolul XIX și – ceea ce ne interesează aici – o carte despre debarcarea Aliaților în Dardanele în Primul Război Mondial. Moorehead a fost unul dintre cei mai de succes scriitori britanici din vremea sa, a transmis corespondențe de război din Europa de nord-vest, din Mediterana, din Orientul Mijlociu și din Asia și a fost apreciat că a scris mai bune reportaje de pe front decât prietenul lui, Hemingway.

Gallipoli, publicată prima oară în 1956 de editura britanică Hamish Hamilton Ltd. și de atunci reeditată de numeroase ori, este considerată cartea de căpătâi despre un tragic episod din conflagrația mondială numită în epocă „Marele Război”, în orice caz cea dintâi scriere analitică și complexă cu acest subiect abordat în timp în mai multe lucrări. Ea a fost onorată cu Medalia de aur a publicației „Sunday Times” și cu premiul inaugural Duff Cooper în 1956, când această distincție a fost înmânată de însuși Winston Churchill.

Dincolo de ironia involuntară a gestului, întrucât campania din Marea Egee a fost inițiativa eronată a lui Churchill, mai frapează un citat pus de autor în capul cărții sale, în care Herodot scrie că regele pers Xerxes, în anul 480 î. Hr., s-a felicitat la vederea flotei sale din Hellespont (actualul Dardanele), dar peste scurtă vreme avea să fie îndurerat, după victoria grecilor. Taman ca și Churchill în 1915, doar că acesta n-a avut scuza intervenției stihiilor.

Gallipoli (în turcă Gelibolu, dar etimologic toponim grec, Kallipolis, traductibil prin Oraș frumos) este o localitate în peninsula Dardanele care mărginește strâmtoarea omonimă dintre mările Egee și Marmara, poartă dinspre Mediterana spre Marea Neagră. Bătălia din Dardanele, în 1915, dacă s-ar fi terminat cu victoria Aliaților, ar fi încheiat războiul cu 2-3 ani mai curând. Dar ea a fost una dintre cel mai prost plănuite și executate campanii din istorie, dovedind – cum afirmă autorul introducerii – înclinația britanicilor de a găsi generali incapabili în momente de criză și în consecință producând mii de victime. Totul a început de la ideea Primului Lord al Amiralității Britanice, Winston Spencer Churchill, care avea atunci 40 de ani și a gândit o necesară victorie maritimă a Aliaților pe flancul sudic al Puterilor Centrale pentru a fi preluat controlul asupra estului Mediteranei, scoțând astfel Turcia din război și deschizând o cale de acces spre Rusia prin Marea Neagră. După un consiliu de război ținut la 13 ianuarie 1915, unde ideea altfel pragmatică a fost primită cu entuziasm, în ciuda scepticismului unor amirali și generali, la 19 februarie vasele de război britanice și franceze au declanșat bombardamentele asupra fortărețelor otomane din Dardanele. A urmat o ofensivă precipitată, insuficient pregătită, pe un teren al cărui relief nu era cunoscut atacatorilor și subestimând armata turcă, în vreme ce militarii turci, care anticipaseră intenția Aliaților, avuseseră timp să-și organizeze apărarea, sub conducerea competentă a generalului german Otto Liman von Sanders și cu participarea eficientă a unei divizii comandate de Mustafa Kemal, viitorul „Atatürk”, întemeietorul și conducătorul Republicii Turce în 1923. Aliații au debarcat în patru puncte din Dardanele, două dintre divizii aparținând trupelor ANZAC (Australian and New Zealand Army Corps), care în dimineața zilei de 25 aprilie 1915 au luat cu asalt falezele vestice ale peninsulei. A urmat un masacru dezlănțuit cu încrâncenare de armata turcă asupra ANZAC-ului obstinat să avanseze. La 18 decembrie, campania Aliaților a fost abandonată și a început evacuarea trupelor, cu discreție ca să nu se atragă atenția inamicului și mult mai bine organizat decât ofensiva ratată. La 8 ianuarie 1916, ultimii soldați au părăsit peninsula, nu înainte de a sacrifica pe plajă 500 de catâri dintre cei debarcați inițial ca animale de povară în număr de câteva mii și de a lăsa turcilor un bilet rugându-i să menajeze mormintele militarilor ANZAC. Dacă turcii au avut 251.309 victime, dintre care 87.000 de morți, francezii au pierdut 10.000 de luptători, britanicii 21.000 și australo-neozeelandezii 8.709. Cele mai multe sacrificii le-au făcut, proporțional, neozeelandezii, care din cota lor de 8.556 militari au pierdut 2.701 și alți 4.752 au fost răniți. Doi neozeelandezi luați prizonieri aveau să relateze că, întrebați fiind de turci de unde erau, când aceia au fost informați, au replicat: „N-am auzit de Noua Zeelandă”, iar după ce au aflat că era vorba de o insulă depărtată din Pacific, au întrebat increduli: „Ce căutați aici?” Prizonierii, la rândul lor, au declarat că se așteptaseră ca lupta să fie cam ca un meci de rugby în deplasare, sportul lor național.

Pentru australieni, dezastrul din 25 aprilie 1915 a devenit în timp un soi de sărbătoare națională. Ziua aceasta e aniversată în fiecare an prin ceremonii oficiale la Gallipoli, parăzi ale veteranilor (de la o vreme, cei din următorul război mondial, urmașii celor autentici și alții), manifestări pseudo-militare sau patriotarde ș. a. m. d. pe tot parcursul Australiei. Australienii văd în eșecul de odinioară, fasonat de britanici, momentul în care ei, alcătuind împreună cu neozeelandezii o formație de luptă autonomă, deși încă dirijată de britanici, au fost recunoscuți ca reprezentanți ai unei națiuni independente (lasă că tot membră a Commonwealthului Britanic și tot cu simbolul Union Jack pe drapelul său de stat). Așa se face că, acum, ei sunt mândri de acea debarcare ratată din care au plecat pe furiș.

Mai este o chestiune: niciodată, nicăieri, în orice caz cu foarte rare excepții, alături de 25 aprilie nu este menționată ziua de 24 aprilie, despre care înșiși militarii australieni au lăsat mărturii oculare păstrate cu grijă în muzeul din Canberra. Scriitoarea Ashley Kalagian Blunt din Sydney, în prima ei carte, My Name Is Revenge (vezi recenzia în „Ararat” 23-24/decembrie 2019), consemnează acest aspect și îl citează pe istoricul Robert Manne, care într-un articol special îi dojenise pentru omisiunea respectivă pe colegii săi insensibili. Apoi, ea afirmă – din nou pe bună dreptate – că singurul care, în cartea sa despre Gallipoli, a rezervat trei pagini Chestiunii armene, a fost Alan Moorehead. Într-adevăr, spicuind prin sondaj un alt volum din abundenta literatură despre Gallipoli, o carte de Les Carlyon purtând același titlu cu cea a lui Moorehead și o dată și jumătate mai voluminoasă, găsim în două locuri următoarele mențiuni laconice: „În 1915 avea loc un holocaust. Nu era în Belgia și a fost poate la fel de crud și de teribil ca orice se întâmplase în trei secole precedente. Turcii au început să masacreze minoritatea armeană. Iar asta nu s-a relatat.” „În Adana, în 1909, o masacrare a creștinilor armeni a luat 2.000 de vieți” (trecem peste statistica minimalizatoare).

Fără a ne aventura în hățișul altfel pasionant de informativ al scrierii lui Alan Moorehead, să parcurgem cele în fapt cinci pagini (plus un bonus de o jumătate de pagină despre lichidarea lui Talaat Pașa de către Soghomon Tehlerian) rezervate, în economia unei cărți stufoase, Genocidului armenilor. Precizând că membri ai marilor puteri europene creștine aveau prerogative în numeroase domenii ale vieții publice din Imperiul Otoman, autorul scrie că, alături de aceștia, grecii și armenii, ca minorități, constatau de asemenea umilirea turcilor după înfrângerile din războaiele balcanice, dar erau privați de portul armei și înregimentați în batalioane de muncă ale armatei. Spre deosebire de greci, care erau protejați de guvernul neutru de la Atena, armenii jucau rolul perfect de țapi ispășitori fiindcă, deși creștini, totuși niciun guvern nu se arăta responsabil pentru ei. De ani îndelungați armenii sperau să-și aibă statul lor independent în Turcia și, oricât ar fi fost de reținuți în acel moment, se vădea că își legau viitorul de victoria Aliaților. Ca și grecii și evreii, armenii erau bogați, inteligenți, sârguincioși, culți, și se socoteau o rasă superioară; turcii, însă, aveau o ranchiună față de ei și îi considerau a fi coloana a cincea în interesul rușilor. Urmează evocarea luptei de autoapărare din Van, cu consecințele ei. Apoi, sunt menționați Ambasadorul Morgenthau și alți observatori neutri occidentali, care constatau revenirea turcilor la comportamentul nomadic și barbar al predecesorilor neamului lor din secolele XIV-XV.

O constatare justă a autorului: după două secole de interferență în Constantinopol, rușii, britanicii și francezii plecau și germanii, singura națiune creștină care avea influență în țară, dădeau de înțeles că nu aveau intenția să se amestece în treburile interne ale statului, având de altfel interes în turcizarea Turciei prin doctrina panturcismului, care inflama spiritul militar al turcilor, făcând din ei un aliat puternic în lupta împotriva Rusiei și restului Europei.

Este citat Talaat care într-o discuție cu Morgenthau s-a fălit că în trei luni rezolvase Chestiunea armeană mai bine decât o făcuse Sultanul Abdülhamid în treizeci de ani și a recunoscut că niciun armean nu mai putea fi prieten cu turcii după tot ce făcuseră aceia. Comentariul lui Moorehead este la obiect: în mintea turcilor, era cu siguranță ceva fundamental, dincolo de orice rațiune, un instinct teribil care îi făcea să simtă că puteau persecuta pe cineva în scopul de a-și asigura propria securitate. Faptul că armenii nu aveau nicio putere îi incita. Printr-o logică nebună și culpabilă, turcii își dădeau seama că, odată ridicată mâna, puteau continua astfel până ce enormitatea cruzimii avea să fie propria lor justificare. Dacă puteau face asta, atunci însemna că aveau dreptul.

Paragraful următor este mai concret: „Înainte de luna martie, erau două milioane de armeni în Turcia și intenția Junilor Turci era de a-i extermina sau deporta pe toți. Sarcină care, însă, n-a fost îndeplinită, abia trei-sferturi de milion erau morți sau muribunzi la momentul în care furia frenetică a torționarilor se epuizase.” Ar fi absurd – scrie autorul – să se susțină că eșecul Aliaților în Dardanele a fost singura cauză a masacrării armenilor. A existat dintotdeauna instinctul radical al turcilor de a distruge acea minoritate neprotejată. Dar bombardarea peninsulei le-a oferit prilejul, masacrele au urmat victoriei și efectul psihologic asupra turcilor a fost imens. Soldații simțeau că de aici încolo erau pe deplin angajați în luptă; trădătorii de acasă fuseseră nimiciți și musulmanii erau de-acum împreună într-o cauză comună. Nu se mai punea problema cedării sau a înfrângerii. A fost sfidarea lupului rănit: el s-a răzbunat pe cel slab și acum stă la pândă împotriva lumii întregi. Turcii nu-i urau cu adevărat pe britanici și pe francezi, în orice caz nu așa cum îi urau pe armeni, într-un fel personal, și poate și pe ruși, dușmani mai periculoși pentru ei. Dar erau deciși să reziste invaziei și era o opoziție mai periculoasă. Aliații erau pentru ei invadatori veniți din alt spațiu și se pregăteau să-i întâmpine ca pe o calamitate naturală. Cu alte cuvinte, erau gata să lupte nu cu patimă, ci doar ca să supraviețuiască.

Și Moorehead revine, preț de încă aproape 300 de pagini, la subiectul său autoimpus, pentru care s-a dovedit a fi un cronicar fidel, dar obiectiv.

Sergiu SELIAN

by Sergiu Selian