Noi Absenţe de Ara Alexandru Şişmanian

Ara Alexandru Şişmanian îşi continuă, tenace, seria Absenţelor, ajunse la volumul al doilea. Nu ştim dacă ele vor ajunge să concureze cu seria Migrenelor, recenzată şi în această pagină. Deocamdată, consemnăm cu acelaşi interes o nouă apariţie dintr-un proiect amplu ce integrează, de fapt, ambele serii, în aceeaşi viziune „neagră” a „neantului” existenţial, a negativităţii omniprezente. Însoţit de un Curriculum Vitae, prezentul volum apărut la editura craioveană Ramuri este dedicat profesorului Cicerone Poghirc – vechiul iniţiator în disciplina istoriei religiilor – şi conţine, în general, texte sensibil mai ample decît cele din opurile precedente, compuse pe calapodul deja cunoscut şi brevetat: prozopoeme fără titlu, alcătuite prin adiţionări de propoziţii lirice cvasi-autonome… De astă dată, ele nu mai sunt nici măcar numerotate! Prin însumare, toate aceste flash-uri reflexive şi imagistic-vizionare ce curg, practic, unele din altele, dau un efect de ansamblu copleşitor, cu tot materialul steril ce le însoţeşte strălucirile sumbre şi stranii. În mod vădit, poezia lui Ara Alexandru Şişmanian – şi, în particular, aceste Absenţe – alcătuieşte un tot unitar, un întreg aproape compact, cu minime variaţiuni de formulă de la o apariţie editorială la alta, şi care se cere a fi citit ca un work in progress. Autorul lucrează, de fapt, la o singură mare Carte, împărţit în cărţi subsecvente după regulile unei enigmatice alchimii interioare. O alchimie rămasă deocamdată, în faza „Operei la Negru”, şi care generează, în flux (dis)continuu, o poezie pe măsură, în al cărei Athanor suprarealismul, expresionismul şi existenţialismul fuzionează cumva stroboscopic. Reţine atenţia însă şi meditaţia „corporalistă” asupra cuvintelor, a expresiei, a comunicabilului ce însoţeşte, permanent, explorările propriilor tenebre: „de parcă tot trupul mi-ar fi format din nişte cuvinte – din nişte silabe de care aş încerca să mă elibereze . nu să le pronunţ ci să le elimin – căutîndu-mi absenţa – culegîndu-mi absenţa ca într-o livadă de tăceri negre . ”… Este deopotrivă uşor şi greu să desprinzi dintr-o asemenea magmă fosforescentă a imaginarului, un „poem” ilustrativ. Voi încerca totuşi: „mă arunc în apa de semnale pînă-mi dizolv toate poziţiile semaforului . pînă-mi dizolv tremurînd toate trenurile ‘n crepusculul de dispariţii livide al căilor ferate . pînă schelălăi bălţi de argint pe uriaşul labirint păienjenos al melcilor . pînă cînd mă scufund cu biomit în era biolitică – cînd domneau peste lacrimi absenţele . pe cînd ne puneam ca pe nişte chiupuri urechile în fundul puţurilor ca să se umple cu ape neîncepute de început . reveneau cu auzuri noi de dincolo de zei şi de demenţa lor sordidă . şi ne umpleau gura nu cu petardele trecătoare ale vorbelor – cu pocnitori întîmplătoare de palavre – ci cu grai . nu cu silabele aleatorii ale digestiei, ci cu un alb de negrăit . nu cu necuvinte numai ci cu negrăite atotgrăitoare . purtam prin alb vocile incolore ale divinului – şi clipind din ochi ocult grăiam neant .” (p. 56).

Inconfundabilul Ara Alexandru Şişmanian…

by Cristina Manuc