NENEA VASCHIEN

Îl cheamă Vaschien Cademcian, și nu mai e. Eu, de când îl știu, îi spun ‘nenea’ Vaschien. Vară-mea îi spune ‘unchiu’ Vaschien. Între familiile noastre nu erau legături de sânge. Da’ legături erau, ca odgoanele ce țin corăbiile la țărm. Povestea o știu de la tata. Pe timpul cât americanii bombardau Ploieștiul, de țipau țiganii ‘mai hacana cu bombardeaua c-aici e Dițeștii, nu Ploieștii’, una din bombe a căzut pe gardul casei familiei lui ‘tanti’ Alice. Pe atunci era doar o fetiță. N-avea cum știi că mai încolo avea să se căsătorească cu ‘nenea’ Vaschien. Bomba rămăsese înfiptă în gard neexplodată, și nemții i-au evacuat din casă. Bunicii noștri, ai Danielei și ai mei, le-au oferit găzduire. Ce prietenie aveau dinainte, dar după, s-a cimentat pentru generații.

Familia noastră s-a mutat la București, a lor a rămas în Ploiești. Tatăl meu, unchiul Bergi și nenea Vaschien, cu soțiile lor, au ținut flacăra prieteniei aprinsă. Mi-aduc aminte. Aveam o chestie de tablă pusă pe patru roți crăcănate numită Moscvici, și cu aia, verile, aproape duminică de duminică, mergeam pe Valea Prahovei. Da’ era un ritual. Mai întâi opream în piața aia a lor din mijlocul Ploieștului, după care urcam la ‘Vaschieni’. Aveau doi copii, Carmen, mai mare ca mine și care nici nu mă lua în seamă, și un puști, Bebe îi spuneau, care după ce asculta o melodie cu Beatles la radio, o interpreta la pian, fără note, fără profesor, fără nimic. Asta era de pe când avea patru ani. Stăteau toți înghesuiți într-un apartament de bloc, dar și-au scos pârleala când în fine s-au mutat în București. Alor mei, și ai Danielei, li se lipiseră fundurile de fotoliile și sofa-ul din livingul lor. Rând pe rând ai lui ‘tanti’ Alice s-au stins, și când s-a stins și ‘tanti’ Alice, tragedia a reverberat în sufletele tuturor. Dar ‘nenea’ Vaschien era dintr-un altfel de liant. Ce-o fi fost în sufletul lui, numai el a știut, dar s-a ținut pe picioare, și a făcut ce i se cerea să facă: să meargă înainte. Pe omul ăsta nimic nu-l putea doborî. Precum cazematele germane, cădeau bombele pe ele și ricoșau.

Și-a trăit viața cu poftă, s-a devotat familiei cu abnegație, iar lui Carmen și Gerard le-a dat tot ce a putut. M-am uitat lung la ultima lui poză, țintuit într-un cărucior pe roți, cu mâinile ridicate în sus. Ochii încă îi scânteiau. Știa ce urma, dar nu s-a dat bătut. Era pregătit pentru o ultimă confruntare. S-a prăpădit iubit.

Dumnezeu să-l odihnească.

Michael Magharian

by Redactor